Ioana Boca – Zori de Zen

Coafura rezistă. Dar nu ca parchetul. Ăla e nemuritor.

Ce-mi mai place să mă plâng de vecini. V-am povestit despre vecina de deasupra noastră. Știți, aia care bate-n podea cu ciocanul de șnițele și dă cu asipratorul în pereți, în timp ce-l ascultă pe Smiley, care se plânge că nu mai știe cine este. Și-a pierdut buletinul. Ce e vecina asta pentru noi, îmi dau acum seama că, probabil, suntem noi pentru vecinii care stau sub apartamentul nostru, la etajul 2. Numai că la noi nu cântă Smiley. La noi cântă parchetul. Am rămas procopsiți în dormitor cu parchetul de pe vremea când bunica făcea scovergi pe sobă. Din vina subsemnatei, recunosc. Și n-ar fi nimic dacă ar fi doar vechi, dar al nostru cântă. Am zis cântă? Voiam să spun că rage. Probabil de singurătate. Sau de plictiseală. Nu cred că-i așa bine să fii nemuritor. De la o vârstă încolo te țicnești, nenică, iar parchetul nostru e un bătrân nebun și țâfnos, cu dinții recondiționați, care vorbește singur.

Cum de-am rămas cu parchetul din mezozoic. Uite așa: ne-am renovat apartamentul de două ori, ultima dată – când ăsta micu urma să vină pe lume, dar nici prima oară, și nici a doua nu ne-am atins de parchetul din dormitor. Am schimbat absolut tot în jur, tot parchetul din restul casei, dar de ăsta nu ne-am atins. Prima oară nu ne mai ținea portofelul, așa că am decis să îl recondiționăm și atât. A doua oară, când am renovat temeinic, că doar urma să avem cel mai important locatar – Zgăibăriciul Pulpănițe – mie mi s-a părut că am fi renunțat la o comoară dacică. Dacă pe unii îi mai vezi, pe la știri, cum au descoperit ei, săpând după zarzavaturi prin grădină, niscaiva grămezi de galbeni și de nestemate, pe mine m-a apucat uimirea să redescopăr, după ce am dat covorul la o parte, relicva asta dacică recondiționată: parchetul.

Soțul l-ar fi trimis demult la muzeu, dar n-a fost chip să se înțeleagă cu mine. Nu știu în ce butoi cu melancolie am căzut, cum că „eu am copilărit pe parchetul ăsta”, dar fix pentru că „EU am copilărit pe parchetul ĂSTA” ar fi trebuit să mă facă să o iau la fugă pe pereți, urlând a șoc și groază. În loc să fac asta, m-am pus pe bocit cum că „eu… am copilărit pe parchetul ăsta”. Chestie de interpretare. Și, de aici, m-am pornit cu argumentația aferentă, de salvat parchetul de muzeu, din mâinile ucigătorului de relicve: „Nu se mai face, domne, parchet ca ăsta, în ziua de azi. Trebuie păstrat! Uite, aici, un parchet de ca-li-ta-te, are atâția zeci de ani. Și ce bine se ține! Nu mai găsești tu parchet d-ăsta! E… vintage.”

L-am făcut knock out cu vintage-ul meu. Doamne ferește, cum să contrazică o femeie însărcinată, care bocea de pe fundul unui butoi cu melancolie, din cauză „dă parchet” pe care a copilărit. De balamuc. Așadar și prin urmare, am recondiționat, din nou, parchetul „vintage” și ne-am văzut de viață. Doar că la câteva luni de la decizia de a păstra tezaurul ăsta dacic, ne-am trezit cu tezaurul, răscolit de talent, că a început să cânte. Din toate încheieturile. Cânta șontorogul de zici că era tren pe aburi. Scârțâia, șuiera prelung și chiuia ca la nunți, la orice apăsare, cât de mică. Era dezastru.

La cât de hitleristă eram eu (și acum mai sunt așa, un pic, că doar nu trece cu aspirină) cu zgomotele prin casă, când dormea ăsta micu, vă dați seama că am fost de multe ori în pragul unei crize de nervi, din cauza parchetului meu „vintage”, nemuritor. Parchet care se mai afla și taman în dormitor. Adică exact acolo unde doarme copilul, unde adorm copilul, unde pun copilul în pătuțul lui, după ce îl adorm. Mă repet cumva? Foarte bine. Așa m-am condamnat eu ca, după eforturi intense de adormit copilul, să trebuiască să pun la cale un plan de bătaie fără bătaie, de fentat parchetul. Am făcut zile în șir balet prin dormitor, cu copilul atârnând în brațe, încercând să îl mut în pătuțul lui, fără să înceapă parchetul să chiuie ca un bețiv răsturnat în șanț. Am mers pe vârfuri, pe călcâie, tiptil, aș fi mers și în mâini dacă n-aș fi fost ocupată să țin copilul. Degeaba.

Trebuia să luăm măsuri, așa că ne-am pus pe analizat situația tezaurului dacic, supraviețuitor a două operațiuni de renovare, de aproape, de foarte aproape. Planul era să identificăm bucățile de parchet care scârțâie cel mai tare și să le marcăm cumva, ca să le putem ocoli. Nu știu nici acum cum am fi putut să le marcăm ca să le vedem noaptea, dar în fine, nici nu mai contează. Scârțâiau toate. Pe mai multe voci. Ajunsesem la concluzia că o metodă de deplasare viabilă ar fi fost să agăț de lustră cordonul de la halatul de baie și să îl folosesc pe post de liană, ca să mă deplasez prin cameră, în salturi la punct fix. Acum îmi pare rău că nu am pus în practică ideea asta, dacă ar fi funcționat ne-ar fi scăpat de multe belele. În schimb, am încercat să rezolvăm problema cu metoda „covorul”. Clar, mult mai puțin creativă decât cordonul legat de lustră, dar mai practică. Pe sistemul – dacă nu poți să-l ocolești, leagă-l la gură. Am pus covorașe pe unde am putut și pe unde ne-a permis mobila. Ni s-a părut că parcă, parcă am rezolvat ceva, dar seara când a trebuit să transferăm una bucată copil în pătuțul lui, am avut plăcerea să ascult niște scrâșnete trompetate de sub covoare și covorașe. Fusesem încrezătoare în soluția cu călușul peste parchet și renunțasem la mersul pe vârful degetelor. Mare greșeală. Ăsta micu s-a trezit și a trebuit să o iau de la capăt.

Nu vă spun de câte ori am rămas înlemnită, cu copilul în brațe în mijlocul dormitorului, gândindu-mă foarte, dar foarte bine, care va fi următoarea mea mișcare. Mai ceva ca la șah. Mă treceau toate apele și nu-mi doream decât un fachir mic, de apartament, care să mă facă să levitez câțiva pași. Frățică, te apucă teroarea când nu știi încotro să îndrepți piciorul, fiindcă nu știi de ce dai, în timp ce ții un dolofan în brațe. Te simți ca elefantul pe un fir de telegraf, care transmite codul Morse la trompetă.

Așa am ajuns să facem cea mai mare tâmpenie posibilă. Am scos toate covoarele și covorașele  și ne-am hotărât să-i facem parchetului ce nu se face niciodată unui parchet. Un duș. În capul nostru, mizam pe faptul că lemnul face ce știe lemnul să facă în contact cu apa: să se umfle. Ideea era să îi dăm la crăpături. Să-l umflăm așa de tare, încât să dispară spațiile alea care îl fac să scârțâie ca un descreierat. A fost o minune! Tâmpenia noastră funcționa! S-au deschis cerurile și parcă așa… un șirag de becuri cu led s-a așezat deasupra capetelor noastre luminate. Parchetul părea că tace. Am sărit, ne-am învârtit, am mers de colo-colo, dar mai mult de un icnet n-a mai scos mârșavul făcut fleașcă.

Eram foarte fericiți, stând amândoi, cu șosetele ude pe parchetul care zăcea, redus la tăcere, sub vreo 4 litri de apă, stropiți cu îndârjire peste tot. Minunea n-a durat 3 zile. A durat 3 săptămâni. Atât i-a luat să se usuce. După aceea s-a activat fanfara militară. Scârțâia parchetul nostru de 20 de ori mai rău decât înainte. Șuiera și pocnea ca artificiile, la fiecare pas. Ajunsesem să mă gândesc cum să înfirip o praștie, dintr-un cearșaf, un spătar de scaun și o coadă de mop, care să arunce cu boltă și să proiecteze copilul din patul nostru direct în patul lui. Și pe noi, direct din pat, pe hol. Sau unde mai aveam noi treabă. Doar că mă încurcau geamurile, ar fi trebuit să-mi iau avânt din afara blocului, camera se termina prea brusc. Mă rog, era ori varianta asta, ori mă duceam la circ să fac rost de niște picioroange. Dar mi-a fost frică să nu mă oprească acolo. Asta e. A trebuit să-l udăm din nou. Și din nou. Și din nou. De ce vă spun asta. Ca să știți că atunci când, vara, oamenii ies cu furtunul să-și ude grădina, noi intrăm cu sticlele să udăm parchetul. Decât atât. Decât.

 

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *