Ioana Boca – Zori de Zen

Cui i-e frică de cicade?

V-am povestit deja cum i-am terorizat pe ai mei timp de 5 luni. Nu v-am spus însă că le-am mai făcut un „cadou” de bun rămas, fix în seara dinaintea plecării noastre la București. Nu cumva să-i las liniștiți să-și revină după trauma de a fi trăit în casă cu o lunetistă care își detecta victimele pe bază de sunet. Au trăit în teroare și i-am lăsat în teroare. Doar că acum amenințarea nu se mai afla între cei patru pereți, ci în exteriorul lor. Peste tot, în exteriorul lor. Și nicio șansă să se mute la București, ca mine.

În seara cu pricina, cea de dinaintea plecării noastre de la Madrid spre București, ne-am apucat să sărbătorim, în liniște maximă, ca să nu trezim băiatul, faptul că am reușit să supraviețuim celor 5 luni (mai mult ei). Eram cu toții la masă, în bucătărie și cum mama tocmai deschisese geamul, ne pomenim cu sărbătoarea fără sonor perturbată de un zgomot înfundat, ca de bormașină.

„Uite, domne’, ce zgomot fac cicadele astea!”, zic eu. „Am citit undeva că încep să facă zgomot când e cel mai cald moment al zilei!” adaug degrabă, obișnuită să detectez toate sursele de zgomot de pe planetă.

Ai mei se uită uimiți unul la altul și apoi la mine:

-Ce-ai spus?

-Cicadele. N-auziți ce zgomot fac?

Numa’ ce îl văd pe tata că se schimbă la față și mă întreabă pe un ton foarte grav, de parcă urma să facem o operație pe creier, dotați doar cu un patent:

– Ce cicade, Ioana. Ce sunt alea cicade? N-am auzit în viața mea de așa ceva! Se aud greieri! Ce cicade?!

Ce uimiți au fost ei, da’ ce uimită eram eu să descopăr că tata, o enciclopedie cu cravată, nu știa de cicade. Și doar „trăia cu ele” de atâția ani. Vai, ce mândră de mine am fost!

În sfârșit, se ivise ocazia (unică și irepetabilă) ca tata să afle de la mine ceva despre care nu știa (nici el, nici mama). Și m-am apucat, nene, să torn tot ce știam despre cicade, ca la școală: de când s-au format ele ca moleculă până în ziua de azi, când „cântă” libere și evoluate prin copaci. Și unde nu știam, băgam repede un search pe google ca să completez descrierea. Și eu, și Dani. Auzea, practic, pe două voci.

I-am oripilat pe amândoi cu tot felul de detalii înfricoșătoare despre insectele astea care stau în copaci. I-am lucrat la psihic, nenică. Mă rog, fără să vreau. Știți cum e cel mai eficient mod de a îngrozi pe cineva? Torni tot felul de informații șocante și după aia stai. Și aștepți. Că-și imaginează ei restul.

Le-am zis că există peste 2.500 de specii și că trăiesc între 13 și 17 ani (!!!) sub pământ, înainte de a ieși la suprafață și a-și stabili domiciliul de vară prin copaci. Zgomotul pe care îl produc este unul excepțional de puternic și ar putea chiar produce surzenie, dacă ar fi suficient de aproape de timpanul omului. I-am mai oripilat apoi pe ai mei, muți de uimire, cu tot felul de alte detalii, le-am arătat poze cu cicadele, poze din alea cu cicadă mărită la scara 1 milion. Ce să zic, de aproape sunt niște frumoase. Cred că filmele alea cu Aliens le-au avut drept model. Le-am  mai pus și o înregistrare cu sunetul produs de ele, de parcă cel care venea pe geam nu era suficient.

Ai mei înlemniseră. Le crescuse tensiunea. Mama a închis repede geamul: „Credeam că se aud greieri. Eram foarte fericită așa! De ce mi-ai spus? Nu trebuia să ne spui!!!”

A mai urmat o rundă de discuții despre cicade, în care s-a detaliat problema decibelilor pe care reușesc să îi producă de ajung să surzească un om, s-au mai mirat o dată de cât de mult trăiesc goangele astea, mai mult decât Fifi, câinele din dotare și s-a ajuns la cea mai sensibilă problemă: dacă, Doamne păzește, li se face chef, vreodată, să intre în casă de om? Mai exact în casa lor. Ultima întrebare a rămas fără răspuns, așa că mama a verificat încă o dată geamurile, să fie sigură că le-a închis bine.

În fine. A doua zi, ne-am cărat la București, încă mândri de noi că îi făcusem pe ai mei tobă de informații despre cicade. Doar prezentarea în Powerpoint fusese absentă. Dar sunt sigură că și-ar fi putut face singuri una, ca să-și dea doctoratul pe subiect.

Și acum, la mai bine de un an de la povestea asta, mama îmi povestește la telefon că a început să prindă viteză când trece prin zone cu copaci, în drum spre casă. Dacă îi pică vreuna, amețită de căldură, fix în geantă? Plus că nu reușește să identifice cel mai cald moment al zilei, adică ăla în care cică nemernicele fac cel mai mare tămbălău. Acolo, vara, cel mai cald moment al zilei este toată ziua. Și toată noaptea.

În schimb, tata e terorizat să nu cumva să intre vreo cicadă d-asta în casă. Și să nu mai plece. Vreo 13… 15… 20 de ani, cât trăiesc cicadele. Plus că, Doamne ferește, ce s-ar întâmpla cu Fifi, care latră până leșină la orice muscă amărâtă, care se nimerește, așa, blambeacă, să își fluture aripile, în zona ei, fără autorizație de survol. Dacă, DOAMNE FEREȘTE, s-ar procopsi cu vreo cicadă în perimetru?! Ar lătra, săraca, nonstop, timp de cel puțin un deceniu. Văleu.

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

4 Comments

  1. Dan

    Se mai numesc „Cryptotympana atrata”
    Ai fi avut noroc sa fie identificate mai usor dupa numele „enciclopedic”, care provine dintr-o enciclopediatică teleciclopă ce cuprinde cicluri de clopedice telecloape cu un encicloped pe post de enciclopedie ciclopedică

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Mor de ras! Cred ca ai dreptate. M-am aflat intr-o eroare eronata, care culmea a mai fost si gresita la greseli! 🙂

      Reply
  2. roxana

    :))))
    Eu zic si tot zic si tot ma sa zic sa TREBUIE SA SCRII O CARTE:)))

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Hehe, poate una de benzi desenate. Da’ fara desene. Doar de benzi :))))) pup you!

      Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *