Ioana Boca – Zori de Zen

De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

„A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori!  Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

 

 

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *