Ioana Boca – Zori de Zen

Delicioasele prime cuvinte și atotputernicul „Nu!”

Uite că a sosit și vremea aceea în care ăsta micu a început să spună primele sale cuvinte. Și sunt delicioase! Mai gustoase și mai dulci decât orice prăjitură. Sunt ca mierea pentru urechile noastre. Ne topim de drag, dar și de râs! A început cu „mama” și „tata”, normal, dar acum, în repertoriul lui se găsesc o grămadă de cuvinte, jumătăți de cuvinte, cuvinte inventate de el, dar și cuvinte în engleză. Numără până la 10, în engleză, dar în ce ordine vrea el. Până de curând, „two” era cuvântul preferat. Înșira câte două mașinuțe, două lingurițe, doi ursuleți și începea să-i numere: „two!”. Acum a trecut la „nine”. Tot câte două jucării înșiră, dar toate sunt „nine”. Pentru ce nu poate pronunța, are propriile cuvinte. E limba bebelușească și doar părinții o pot desluși! De exemplu „Ga!”. „Ga”, la noi, înseamnă ochelarii, cu care nu are voie să se joace, dar pe care îi ia, de fiecare dată când îi găsește pe undeva. Partea bună este că se înființează cu ei la mine, de fiecare dată, iar eu, în schimb, ca o mamă ascultătoare, trebuie să-i pun la ochi, vreau nu vreau. „Vai, mami, mulțumesc! Mi-ai găsit ochelarii! De când îi căutaaam!” iar el e tare mulțumit de isprava lui. Bine, treaba nu mai e la fel de senină când aduce toți ochelarii pe care îi găsește, cei de soare, ai mei și ai lui taică-su și ochelarii Domnului Cartof, jucăria lui preferată și așteaptă entuziasmat să îmi pun pe nas toate perechile de ochelari existente în univers.

Mai avem: „păiiia”, adică pălăria, „pî-iaa”, adică pâinea, pe care o fură din pungile înșirate de tati în bucătărie, când vine de la cumpărături și pe care o folosește pe post de microfon (bănuiesc!) și vorbește cu ea în oglindă. Zice și „pipi/caca”, dar când îl întreb „mami, ai făcut caca?” mi-l aduce pe „Chichi”, adică pe Mickey Mouse, plușul lui preferat, care își face veacul prin cutii de pantofi, găletușe, oale, mașina de spălat, căsuța din burete a cățelușei noastre sau pe unde îl mai îndeasă el. Mi-l întinde mândru și zice ”Chichi! Caca!” iar apoi, ca să fie din cale afară de convingător, oftează un „puuuuuu!”, strâmbând din năsuc.

– Sigur, mami, a făcut caca Mikey? Nu cumva ai făcut tu?!

– Chichi! Caca! Puuuuu!

– Bine, mama îl schimbă pe Mickey, dar apoi schimbă și băiatul! Amândoi trebuie să vă schimbați, pentru că miroase, mami! Eu cred că amândoi ați făcut caca! Puuuuu!

Se prăpădește de râs văzându-mă cum mă strâmb și mă țin de nas și, după ce l-am schimbat temeinic pe Mickey, reușesc să îl schimb și pe el.  Bine, nu numai Mickey face caca. Și cățelușa noastră face. Dar nu ca Mickey ăsta, care e complet dubios și face pe el. Să explic: de curând, i-am luat o oliță în încercarea de a trece la următoarea etapă, dar între timp am renunțat la proiect, pentru o vreme, din motive de fugă prin toată casa. Nu mă simt complet în formă ca să alerg încă un maraton, în afară de celelalte 100 zilnice, pentru o oliță. A înțeles însă la ce se folosește și exersează pe câine. O ia pe Fifi  (un bichon mic și alb, cea mai blândă cățelușă din lume, dar și cea mai terorizată) și o îndeasă în oliță, spunându-i ferm, în timp ce agită degetul arătător în aer: „caca!”. Acum, fie vorba între noi, dacă eu, una, n-am reușit să-l învăț cu olița, dar – între timp – ăsta micu reușește să dreseze câinele să facă la oliță, mă declar complet și pe deplin mulțumită, pe cuvânt! Cum ar fi?! Mă și văd lăudându-mă în stânga și-n dreapta: „Ei? Și face la oliță sau tot cu scutec?” „Nu, el nu face la oliță. Dar câinele, DA!”.

Bun, să revin. Pe scurt, a început să spună din ce în ce mai multe cuvinte, așa cum poate el, în versiunea lui. Spre bucuria noastră, e un băiețel tare vorbăreț, iar acum, că mai și înțelegem ce comunică el de zor, e veselie mare și pentru el, și pentru noi. Dar ce te faci că, o dată cu toate cuvintele astea noi, a mai venit unul la pachet, unul rău, care își arată mușchii și mârâie la noi.

Acum, la aproape doi anișori, a început să îl folosească pe atotputernicul „nu”. Și ce minunăție e „nu!”. Pentru el. Pentru noi, după ce am trecut de faza în care ne uitam admirativ și perplex la băiețelul nostru cum ne spune el un „nu!” hotărât la „mami, hai să ne schimbăm” sau „ mami, dă-te jos de pe scaun, nu se stă în picioare pe scaun!”, sau „mami, Fifi nu papă sticle și nici pe Chichi! Hai, las-o și pe ea să facă nani!” ne-am dat seama cât vom avea de furcă din cauza atotputernicului „nu!”. Nu mai face ce vrem noi, face ce vrea el. Nu vrea să facă ce vrem noi, vrea să facem noi cum vrea el. Are personalitate! Și și-o manifestă cu toate puterile, mai ales acum, de când îl deține pe „nu!”. Puterea „nu-ului” e la el toată și o folosește discreționar! E însă cât se poate de imparțial, pentru că ni-l spune și nouă, dar și-l spune și lui. Una dintre activitățile lui preferate (și interzise) este să se joace cu un elefănțel din plastic sau cu Domnul Cartof pe masa noastră de cafea, care e din sticlă. Când mă vede în ușă își zice singur, ridicând degetul arătător:„nu!”. Apoi continuă ce făcea înainte. M-a bufnit râsul, vă dați seama. Cum să nu te topești, când îl vezi cu fățuca aia minunată cum ia o mină serioasă și își zice singur, senin, „nu!”, Acum, doar nu vă așteptați să și facă ce spune. Din repertoriul zilnic de „nu-uri”, enumăr aici și alergăturile zilnice prin casă, cu mine rugându-mă de el să mă lase să îl schimb sau să îl îmbrac, iar el galopând prin toate camerele, râzând în hohote și chiuind, cu mâinile în aer, ca un indian plecat la vânătoare de zimbri și strigând „Nuuuu!”.

„Mami, hai să ne spălăm pe mâini” primește de asemenea un „nu!” fugărit și tupilat pe sub mese, scaune și orice altă piesă de mobilier care îi poate oferi o ascunzătoare. Preferate sunt cutiile de carton, pe care eu le păstrez ca să mai depozitez în ele niscaiva jucării. Cum dă peste o cutie, o golește rapid și și-o pune în cap, apoi o ridică încet, încet, până încep să i se zărească ochii. „Nu!” vine brusc și ferm, în timp ce își trage cu viteză cutia la loc, peste ochi, ca să devină invizibil. Zău că înainte, cu toate nopțile nedormite și despletite, parcă era mai simplu! Nu exista „Nu!”.

Totuși, am și o veste bună. De câteva săptămâni, n-am mai auzit niciun „Nu”. Nu-l mai spune. În schimb, îmi spune senin și zâmbitor „Bye, bye! Si Su!” în timp ce îmi închide, în nas, ușa de la camera în care se află. „Si su!” înseamnă „See you soon!”. Ce băiat are mama! Gata cu „nu-urile” acelea venite brusc, vehement și fără loc de negociere. Zice „Bye, bye! Si Su!” Un băiat diplomat! Și politicos! Dacă facem abstracție de ușa trântită în nas. Și facem. Diplomat îl face mama! Deja am planuri la ce facultate să îl înscriu, imediat ce încheie cu grădinița. Atât am avut de raportat. De restul… Bye, bye! Si Su!

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *