Ioana Boca – Zori de Zen

Dragă gravitație, te declar nulă

Nu știu cum e să fii mamă de fetiță și dacă o fi vreo diferență, nici măcar nu știu dacă ține neapărat de asta, dar dacă m-aș fi aflat în postura de a angaja o bonă pentru băiețelul meu, cred că aș fi cerut să-mi trimită sportive olimpice la săritura cu prăjina, 500 de metri garduri sau măcar o maratonistă dedicată, cu cel puțin 3 medalii olimpice în palmares. Măi, frățică, băiețelul meu are o energie dezarmantă. De când a învățat el să meargă, noi am învățat că nu avem voie să stăm.

De fapt, de când a început să facă primii pași, ne-a muncit de ne-a albit. Nu mă înțelegeți greșit, a fost o etapă tare frumoasă și ne-am bucurat enorm când omulețul ăsta mic a decis că e momentul să exploreze lumea de la verticală dar, Doamne, cât e de greu să-i faci față fizic acestei etape! Că vorba aia, nu mai avem nici noi chiar 18 ani…

Timp de vreo 4 luni a mers ăsta micu’ agățat de mâinile noastre prin toată casa, de când se trezea până adormea și din zori până în seară, de credeam că în curând o să săpăm un tunel cu călcâiele în podea iar vecinul de la 2 o să se trezească, într-o bună zi, cu noi în brațe. Am pus mochetă în toată casa, acolo unde nu aveam covor, inclusiv în bucătărie, ca să aibă aderență cercetașul de grupa „foarte, foarte mică”, să nu alunece. Și am continuat. Luni la rândul, nu am mers prin casă atlfel decât aplecați. Aproape că nici nu mai puteam sta în altă poziție, din obișnuință. Era atât de fascinat băiețelul de treaba asta nouă cu mersul, că făcea sute (nu exagerez deloc – sute!) de ture pe zi, prin toată casa, cu noi aplecați de șale, numărând scamele de pe covor. Ajunsesem să măsurăm ziua în funcție de cum se mișca umbra de la mobilă pe podea. Zici că eram cârtițe, mă dureau ochii de la lumină, dacă îmi ridicam privirea, brusc, către vreun geam.

Acum, când deja e stăpân pe el și a cucerit toate secretele mersului, a trecut la alte înălțimi de explorat (la propriu). Se antrenează intens pentru campionatele de cățărat Himalaya. Pe mese, pe scaune, pe spătarul canapelei, pe calorifer. A încercat să escaladeze și pereții, în mod repetat.

Partea bună este că ne-am mai îndreptat de șale, am reușit – în sfârșit – să revenim la poziția drepți. Numai că acolo am rămas. La poziția drepți și pas alergător. Făceam, de curând, o recapitulare a unei dimineți tipice, de duminică să zicem, oricare dumincă, pentru mine. Sună așa: m-am trezit la 7:05, am fugărit copilul prin casă/m-a fugărit copilul prin casă (să explic: mă pune să alerg pe hol, ca să mă sperii când vine după mine. M-am speriat. De cel puțin 20 de ori, cu aceeași intensitate). După ce m-am speriat suficient, am purces la adunat copilul de sub masă, de pe masă, de sub scaune, de pe scaune, l-am pierdut în draperie și l-am recuperat, l-am oprit să escaladeze o veioză, i-am făcut mâncare cu el atârnând de mine, în timp ce încerca să intre în mașina de spălat, i-am dat de mâncare scoțând absolut tot conținutul sertarelor din bucătărie ca să îl țin ocupat, l-am fugărit iar o tură ca să îl schimb (n-am reușit să-i pun decât un crac de la pantalon) și, pe la 10:30, m-am târât cu el în dormitor să încerc să-l culc (de 3 ori) și tot de 3 ori a fugit mâncând pământul.

Și astea sunt numai 3 ore jumate dintr-o zi. Numai 3 ore și jumătate. Până seara, sunt pilaf. Și eu, și taică-su ( pe care, v-ați prins, îl las să mai recupereze din somn în unele weekend-uri, așa că are voie să se trezească pe la 10:00. Adică seara, practic, pentru mine).

Îl iubesc pe zgăibăriciul ăsta mic de-mi plesnește inima din piept și pe cât de mult îl iubesc pe el, pe atât de mult am început să urăsc gravitația. Acum, zău, cine ne face viața grea?! El, că vrea să se cațere pe pereți sau individa asta, numită Gravitație, care se opune din răsputeri. Uite de-aia am eu ceva cu ea. Lasă-l, domne, să urce pereții în tihnă, colaborează și tu, o dată, în viața ta. Și lasă-ne și pe noi să ne tragem sufletul. Coană Gravitație, eu te declar nulă. Dacă n-ai fi tu, am pluti așa de liniștiți, cu toții, de colo până colo. Uite-așa, ușor, ușor din bucătărie sau sufragerie până-n dormitor. Și nici de mochetă n-aș mai avea nevoie. Parol.

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *