Ioana Boca – Zori de Zen

Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

Am asistat, zilele trecute, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor de acolo, ceea ce de altfel s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa în continuare de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria la chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, micuții noștri își manifestă dorința de independență, de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+