Ioana Boca – Zori de Zen

Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile –  așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

 

 

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *