Ioana Boca – Zori de Zen

Prima zi de grădiniță nu e cea mai grea. E cea mai ușoară!

Înainte să începem să-l ducem pe Bondăraș al nostru la grădiniță, habar n-aveam ce ne așteaptă. Bine, citisem, întrebasem alte mămici care trecuseră deja prin această experiență, aveam așa… o idee, suficient cât să fim foarte speriați de ce avea să urmeze, dar tot habar n-aveam, pentru că până nu treci prin asta (și e greu, e foarte greu), efectiv n-ai cum să știi totul și nici să fii pregătită pe deplin. De despărțirea de puiul tău, chiar și pentru câteva ore, nu te poți pregăti, oricât te-ai pregăti. Sună paradoxal? Da, asta pentru că așa și este. Anxietatea despărțirii de mamă nu e o poveste, asta e clar. Și nici a ta, de despărțirea de puiul tău! Un milion de griji te macină și-ți pui încă un milion de întrebări, care se reduc, de fapt, la una singură: o să-i fie bine și fără mine lângă el? Vei vedea și tu, la fel ca mine, că răspunsul este: categoric DA.

Toți copiii trec prin această anxietate de separare iar noi stăm cu inima-n gât, gândindu-ne ce urmează să se întâmple și la cât va plânge și va suferi ghemotocul nostru de soare, atunci când se va vedea „abandonat” într-un loc complet nou, cu oameni noi și reguli noi și fără noi prin preajmă. Nu cred să existe părinte care să nu fi trecut prin asta atunci când și-a dus, pentru prima oară, copilul la grădiniță. Indiferent de cât de frumos, minunat și ca-n povești e locul pe care l-ai ales pentru copilașul tău, indiferent de cât de bună e educatoare care se va ocupa de el și cât de mult i-ai explica micuțului tău ce urmează să se întâmple acolo și că, la finalul programului, te vei întoarce negreșit să-l iei acasă.

Am făcut totul ca la carte, am început să-l lăsăm la grădiniță gradual, în prima zi – o oră, a doua zi – două ore, a treia zi –  3 ore și tot așa, până am ajuns la programul complet, asta însemnând, la noi, de la 9:00 la 16:00. În general, adaptarea la noul mediu le ia copiilor cam două săptămâni. Uneori un pic mai mult de atât, alteori mai puțin. La noi a durat cam o săptămână, dar de la a doua încercare, adică a doua oară când am reînceput să-l ducem la grădi, la vârsta de 2 ani și 4 luni. Prima oară l-am dus la 1 an și jumătate și, după ce am trecut de perioada de adaptare, ne-am pomenit cu altă problemă: răcelile. Practic, mai mult a stat acasă decât la grădi, pentru că se îmbolnăvea non-stop. Nici nu-i trecea bine o răceală că lua alta. După vreo 4 vizite la urgențe în decurs de două săptămâni am hotărât să mai așteptăm cu grădinița până mai crește un pic. Am luat, așadar, o pauză și am reluat programul de grădi anul acesta, în martie. Ca o paranteză, vreau să vă spun că bine am făcut! Din martie până acum, la final de mai, n-a mai răcit decât de vreo trei ori și niciodată grav. Nu vă gândiți că, dacă l-am mai dus o dată, înainte, știa deja care-i treaba cu grădinița asta și cu ce se mănâncă ea. Nu. Era prea mic să-și amintească, așa că am trecut prin aceleași etape de două ori, plus că între timp ne-am și mutat, deci a doua oară l-am dus la altă grădiniță.

Așadar și prin urmare, am trecut de două ori și prin experiența „primei zile de grădi”. Și-o să vă spun acum ce nu v-a spus nimeni (cel puțin nouă nimeni nu ne-a spus): prima zi de grădiniță nu este cea mai grea! Este cea mai ușoară! Asta pentru că prichindelul nu știe că urmează să rămână singur acolo, asta o știm doar noi. E fascinat de noul loc, de jucării și de mulțimea de copii și nici măcar nu-și poate închipui că tu, mama lui, mereu prezentă, mereu în preajma lui, nu vei fi acolo. Este de neconceput pentru prichindel. Nici nu știe ce înseamnă asta, chiar dacă tu îi spui că vei pleca și că te vei întoarce mai târziu, chiar și-atunci când îi faci cu mâna și îți iei la revedere, el tot nu va realiza pe deplin. Practic, tu, mamă speriată de bombe, în prag de leșin din cauza scenariilor ălora horror, care-ți rulează non-stop în cap, în care copilul plânge cu lacrimi șiroaie, printre sughițuri și te strigă, te trezești că-ți iei la revedere de la copilul tău și mai și pleci… iar pe el nu pare să-l deranjeze treaba asta. E prea ocupat să exploreze atâtea lucruri noi. Ce sentiment de ușurare! Pleci cu inima ca un fulg, dar și siderată de ce tocmai ți s-a întâmplat. Și-atunci, o să te întrebi, ca mine: „Doamne, oi fi eu aia norocoasă? Oi fi eu aia care câștigă la Loto fără să-și fi cumpărat bilet? Eu oi fi?! Asta a fost?! Atâta tot?!” Și-acum, o să te dezamăgesc iremediabil. Nu, nu ești tu norocoasa aia (nimeni nu e), n-ai câștigat la Loto chiar dacă ți-ai cumpărat 100 de bilete, nu, n-ai scăpat, ce e greu abia acum urmează. Eu, una, am avut un șoc când l-am lăsat, în prima zi, zâmbitor și vesel, printre ceilalți copii… și încă un șoc, a doua zi, când s-a întâmplat exact pe dos și exact atunci când, eu, în naivitatea mea, mă gândeam că am scăpat, ca prin minune, de ce era mai greu. De ce să mai plângă a doua zi, că doar văzuse cum a fost în prima și îi plăcuse așa de mult!

Ei bine, cea mai grea zi de grădiniță nu este prima. Este a doua și a treia și a patra și a cincea… Practic, de când al tău prichindel realizează că prețul pe care îl plătește pentru a sta în locul acela nou, plin de jucării și de copii este lipsa ta… și până în ziua în care își va da seama că nu te pierde definitiv și că vei veni să-l iei acasă, întotdeauna.  În a doua zi de grădiniță, n-o să-l mai preocupe nici jucăriile noi, nici copiii, nici nimic. Singura lui preocupare va fi să vii tu înapoi, așa că nu se va mai bucura de nimic din jurul lui, chiar dacă în mod normal, adică dacă ai rămâne și tu acolo cu el, ar fi numai chiuieli de veselie și joacă. O să plângă. E normal. Și va continua să plângă până când își va da singur seama (chiar nu contează de câte ori îi spui tu, dar nici nu înseamnă că trebuie să te oprești din a-i spune) că vei veni întotdeauna să-l iei acasă. Va plânge în fiecare dimineață, până când noul lui program va deveni o rutină. Până când va ști exact ce urmează.

Dar nici negrul cel mai negru nu e chiar așa de negru… adică nu te gândi vreo clipă că va plânge toată ziua. Va plânge în momentul despărțirii de tine, apoi se va lua cu joaca, cu ceilalți copii iar dacă ești tentată să te întorci să-l iei, dacă sprijini gardurile pe-afară, cu urechile pâlnie, încercând să-ți dai seama dacă plânsetele pe care le auzi sunt ale copilului tău, așa cum am făcut eu, nu reacționa la primul impuls. Mai stai un pic, mai sprijină un pic gardurile și vei vedea că se va liniști. Nu te întoarce imediat, dă-i șansa să descopere lumea și fără să fii tu, umbra lui, constant. Dă-i șansa să afle că e puternic, că poate fi și independent, că se poate simți bine și în alt mediu, cu alte persoane în jurul lui, în afară de tine.

Vei ști că a meritat atunci când îl vei găsi zâmbitor și fericit ca o rază de soare, când vei veni să-l iei acasă, vei ști că a meritat atunci când, dimineața, va sări din pat nerăbdător să meargă la grădiniță! Când își va lua singur ghiozdănelul și se va repezi la ușă, ca să ajungă în locul acela minunat, în care se va juca cu o grămadă de copii, în care va învăța o mie de lucruri noi și – cel mai important – de unde va ști că pleacă, împreună cu tine, înapoi acasă, în fiecare zi.

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *