Ioana Boca – Zori de Zen

Sunt timidă. Dar mă tratez.

Oamenii de știință au găsit, în sfârșit, gena timidității, după ani și ani de căutări. Ar fi găsit-o mult mai devreme, dacă nu ar fi stat ascunsă după alte gene!

Am găsit gluma asta din întâmplare și m-a făcut să râd. Un pic amar. Întotdeauna am fost o timidă. Încă de mică, atunci când alții vorbeau, în gura mare, vrute și nevrute, eu tăceam mâlc. Mi-ar fi plăcut să pot spune și eu ceva, aveam multe de spus, dar îmi lipsea curajul. Mi-ar fi plăcut să fiu și eu genul acela de persoană care captează toate privirile, care își „farmecă” audiența fără aproape niciun efort, genul acela pe care specialiștii îl numesc „social butterfly” – un om care înfiripă prietenii într-o clipită, cu oameni pe care nu-i cunoaște decât de câteva secunde, popular, mereu binedispus, mereu „cu vorbele la el”. Ce fascinată eram de genul acesta de persoane! (Și încă mai sunt!) Nimic nu mi se părea mai frumos decât să fii așa! Așa cum eu n-am putut să fiu niciodată. În școala generală a fost cel mai greu, mai ales la serbări, când trebuia să reciți, să cânți sau mai știu eu ce să faci în clasicul „program artistic” pentru care erau chemați părinții să asiste, la final de an sau de trimestru. La mine, timiditatea asta s-a tradus, de fapt, într-o lipsă de încredere în forțele proprii. Mă simțeam mai puțin importantă, interesantă, relevantă în comparație cu cei din jurul meu. Mai puțin bună. E greu să-ți trăiești copilăria așa, e și mai greu să accepți că asta ești, acum, într-o lume în care, practic, comunicarea este atotputernică. Da, sunt timidă, dar mă tratez. În fiecare zi. E o luptă continuă ca să reușești să fii bine cu tine. Odată cu adolescența am început, încet-încet, să lucrez cu mine și la mine. Uneori fără să-mi dau seama sau să fac asta într-un mod conștient.

Pare ciudat, acum, când mă gândesc de unde am pornit și ce am ajuns să fac: facultatea de jurnalism. Ba mai mult, să vorbesc la radio, zi de zi, pentru sute de mii de oameni, să fiu purtător de cuvânt, să fac PR. Și asta pentru că, în ciuda timidității mele, nimic nu mi-a plăcut vreodată mai mult decât să comunic cu cei din jurul meu. Cum se împacă timiditatea asta cu rigorile a ceea ce am ales să fac pe plan profesional? Uite că, într-un fel, s-au împăcat. Deși, poate „împăcat” nu e cel mai bun cuvânt. Am învățat să-mi ignor timiditatea, adică acea pornire instinctuală de a tăcea, de a mă ascunde, de a vrea să devin musca aia mică de pe tavan pe care nu o vede nimeni… sau mai bine zis să o accept, dar să nu o las să mă înfrângă și să dea cu mine de pământ. Am devenit expertă în a nu fi timidă, fix pentru că – de fapt – asta sunt. Iar dacă am putut eu, poți și tu!

Timiditatea strică vieți, îți ratează șansele. E o pacoste cu care mulți dintre noi trăim – știu că nu sunt eu singura specială care se confruntă cu asta – și e o predispoziție cu care va trebui să te lupți toată viața, dacă vrei să ai o viață frumoasă, să te simți împlinit și să nu cari după tine, tot timpul, o desagă uriașă plină cu frici, care să te gâtuiască, să nu te lase să respiri, să te tragă în jos. Doar nu te poți ascunde sub o piatră, pentru totdeauna și să trăiești acolo, singur și nevăzut de nimeni, până la adânci bătrâneți. De fapt, un timid nici nu își dorește asta cu adevărat, și-ar dori exact contrariul, doar că, de cele mai multe ori, nu reușește să „iasă la lumină”. E paralizat de frică. E greu să-ți găsești vocea interioară, să asculți ce spune ea, să ignori – de cele mai multe ori – ce simte că ar trebui să faci și să faci ce și-ar dori dar e îngrozită să facă. Nu vă gândiți că timiditatea e ceva de care, la un moment dat, reușești să te vindeci și gata, ai scăpat. Nu. Și acum, când am ajuns la vârsta maturității, când am o familie, un copil, am episoade care mă trimit, într-o clipită, la copila aceea tăcută, care stătea în bancă, terorizată de faptul că va trebui să răspundă cu voce tare, în fața clasei, la câte o întrebare a profesorului. Chiar și acum am momente în care tac, de frică să nu spun ceva nepotrivit. Uneori e bine că fac asta. Alteori e rău. Însă, de cele mai multe ori, când îmi dau seama că, de fapt, mi-e frică să vorbesc, fac exact contrariul. Poate că uneori greșesc, dar măcar e o chestie asumată.

Cel mai greu îmi este să vorbesc despre mine, despre ce simt, prin ce trec. Îmi e greu să spun familiei, îmi e și mai greu să spun prietenilor, uneori aproape imposibil. Îmi e greu să explic, îmi e greu să mă expun complet, să îmi arăt vulnerabilitatea. În unele cazuri, incapacitatea mea de a-mi împărtăși stările m-a costat prietenii. Prietenii vechi, pe care le prețuiam. A nu vorbi despre ce simți sau a nu împărtăși prin ce treci, la un moment dat, este de multe ori asociat cu a fi distant, rece, uneori chiar arogant. Este un lucru la care încă trebuie să mai lucrez. Mult.

Dar, deși nu îmi place să vorbesc despre mine (și iată că, totuși, o fac chiar acum), din toată tărășenia asta cu timiditatea, a ieșit măcar un lucru bun, un lucru care îmi place la mine. Am învățat să îi ascult pe alții. Și-mi place să-i ascult. Sunt un bun ascultător. Sunt atentă mereu la cei din jurul meu, îi studiez, de multe ori reușesc să „îi citesc”, sunt o fire empatică. Asta m-a ajutat de multe ori pentru că, pe cât e de important să te faci auzit, pe atât e de important să și asculți. Să asculți, nu să auzi. E o mare diferență.

Cred că, până la urmă, cu toții ne luptăm cu câte ceva care stă în calea eforturilor noastre de a deveni cea mai bună versiune a noastră posibilă. Fie că e timiditate, anxietate, nesiguranță, frică sau poate chiar e nevoie să depășim un obstacol fizic, nu neapărat unul care se regăsește ascuns bine în adâncul nostru. Toți avem demonii noștri, cu care ne luptăm zi de zi și povestea noastră despre cum am reușit să-i învingem. Niciodată definitiv, dar câștigăm lupte. Și asta e foarte bine, este tot ce poți face. Până la urmă, a câștiga bătălia se compune din a ieși învingător în luptele acelea mici, de zi cu zi.

Cineva spunea că, în mod paradoxal, timiditatea înseamnă, de fapt, să ai o oarecare doză de narcisism: frica de ce vor crede alții despre ce spui, ce faci, implică în mod obligatoriu credința ta că toată lumea chiar e interesată de ce faci tu, ce spui tu. Îmi vine să râd un pic. Pe cât e de neconceput pentru o persoană timidă să gândească așa, pe atât mi se pare de logică concluzia.

Problema timizilor este că sunt prea conștienți de ei, prea self aware, ca să zic așa. Nu văd problema asta la mulți alți oameni care n-au nicio reținere în a face circ în jurul lor, în a se da în spectacol (și nu în sensul bun), e suficient să arunci un ochi (dacă nu în jurul tău) la televizor, pe la emisiunile astea mondene, „de divertisment”, ca să vezi astfel de personaje, în toată splendoarea lor, de multe ori grotescă, dar fără niciun fel de inhibiții. Prostia nu știe ce este timiditatea. Prostia defilează cu gura mare și tropăie zgomotos cât o țin călcâiele. Exact cei care ar avea mai mult de câștigat din a-și ține gura închisă sunt, de cele mai multe ori, cei mai vocali.

Acum, când m-am despărțit de radio, mutați fiind în altă țară, am găsit o altă cale de „a vorbi”. Prin scris. Aici, pe blogul meu, cuvintele vindecă și mă vindecă în fiecare zi. Și simțul umorului. Dacă ne-am lua în serios, tot timpul, ce tristă ar fi viața! Timidității, însă, îi râd în față în fiecare zi. O sfidez și o îmbrățișez ca făcând parte din mine. O ignor, pentru a merge mai departe. Și, în unele cazuri, cele mai fericite dintre ele, uit complet de ea, atunci când lucrurile pe care le fac îmi plac atât de mult, încât mă simt absorbită cu totul. Mi-am promis însă un lucru: copilul meu nu va crește așa, nu vreau ca el să fie nevoit să lupte, asemeni mie, cu o asemenea piatră de moară, îl voi învăța să aibă încredere în el, să fie puternic și curajos. Să-și asume și riscuri. Să fie mai bun decât mine. De o mie de ori și încă o dată.

 

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+