Ioana Boca – Zori de Zen

Te simți vinovată că îl „abandonezi” la grădiniță?

Recunosc. Eu m-am simțit -nu vinovată-, ci de-a dreptul condamnabilă la închisoare pe viață atunci când am hotărât să îl duc pe Alex la grădiniță. Nu știu daca oi fi singura, poate oi fi exagerată, poate alte mame n-au atâtea remușcări și mustrări de conștiință, poate sunt mai raționale, dar eu mă simțeam de parcă i-am făcut cel mai mare rău posibil. Asta simțeam și n-aveam ce face, oricât mi-aș fi spus că Apocalipsa e doar în capul meu. Mă chinuia gândul că al meu copil suferă, că va plânge, că nu va mânca, nu va dormi, nu se va simți bine, că e prea mic, că poate m-am grăbit, are doar 1 an și 10 luni. Mă îndoiam de decizia luată. Ce va face el fără mine? Îl vedeam dependent de mine total -și evident că într-un fel chiar este, doar sunt mama lui – mă gândeam că dacă nu voi fi eu cea care îi dă de mâncare, care îl adoarme, care îi cântă și se joacă cu el, copilul meu nu va face nimic din toate astea, va suferi cumplit, se va simți abandonat.

În același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu aș fi fost obligată să îl las la grădiniță. De vreo două luni, Madridul a devenit noul nostru oraș adoptiv și cum, proaspăt mutați, deocamdată eu nu trebuie să merg la serviciu, nu era o nevoie acută de a-l înscrie pe micuțul meu la o grădiniță. Ar fi fost poate mai ușor de depășit momentul ăsta, dacă aș fi știut că nu am încotro. Dar nu a fost cazul meu. Bine, bine, păi și atunci de ce l-am dus, totuși, la grădiniță? Într-un mod de-a dreptul ciudat, decizia asta nu mi-a aparținut în totalitate. De fapt, el a decis că vrea acolo, iar eu n-am făcut decât să îi las să meargă unde își dorea.

După ce ne-am mutat, am descoperit în apropierea casei un loc de joacă drăgălaș și am început să mergem acolo în fiecare zi. Numai că, ce să vezi, locul ăsta de joacă, se află efectiv „în poarta” unei grădinițe și, într-o zi, când ne-am nimerit acolo la ora la care copiii de la grădiniță ieșeau să se joace în același părculeț în care ne aflam și noi, am avut marea surpriză să-mi văd copilul alergând într-un suflet și oprindu-se fix în mijlocul cetei de copii. Era o fericire pe capul lui de nedescris. Chiuia, țopăia, alerga pe lângă ceilalți copilași, încerca să-i îmbrățișeze. Eram mută de uimire. Nu știu nici acum ce i-a plăcut așa de mult, ce era diferit, că doar în părculeț erau mereu copii… dar nu, el se juca numai cu copiii de la grădiniță. Luase cu asalt princhindeii în uniforme albastre și se ținea după ei peste tot. Când ăștia micii se încolonau, la îndemnul educatoarelor, ca să plece înapoi în grădiniță, piciul meu se băga între ei și nu se dădea dus nicicum.

Frățică, îl luam pe sus în plânsete și urlete, pentru că voia să meargă cu ei. Uite așa am ținut-o cam două săptămâni, până într-o zi când educatoarele, care deja îl știau pe prichindelul meu pe nume, l-au invitat să intre în curtea grădiniței împreună cu copiii și mi-au propus să îl las o oră la ei. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă, dar l-am lăsat și l-am așteptat afară. Băiețelul meu s-a jucat liniștit și și-a văzut de treabă. Nu a plâns, nu a vrut să iasă, deși m-a căutat la un moment dat, din câte mi-au povestit educatoarele. Uite așa am ajuns noi să îl înscriem pe ăsta micu la grădiniță.

Bine, nu vă învchipuiți acum că a fost totul chiar lapte și miere. A doua zi a plâns când l-am lăsat acolo. Și a treia zi. Și a patra zi.( Și atât. Atât a durat adaptarea: 4 zile.) Dar nu plângea pentru că nu voia să stea acolo, plângea pentru că ar fi vrut să stau și eu acolo cu el. În momentul în care se deschidea ușa clasei și vedea copiii, se lumina la față brusc, nu mai plângea absolut deloc… se ducea glonț la jucării și la ceilalți copii. Treaba asta m-a făcut să continui să îl duc și să trec peste faptul că momentul separării de mine, dimineața, se lăsa invariabil cu lacrimi. Și nici mie nu îmi era deloc ușor să mă îndepărtez și să îmi las copilul plângând.

Nu-mi era ușor, e puțin spus. Fac o paranteză ca să vă povestesc că mi-a fost așa de greu în prima zi, atâta eram de nervoasă și de panicată, încât am declanșat un incendiu. Da, ați citit bine, un incendiu. L-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță și m-am pus pe așteptat în părculețul din fața ei. Dinăuntru, tot auzeam copii plângând, nu-mi dădeam seama dacă era și al meu printre ei, parcă era… parcă nu. Oricum, eram așa de agitată încât am zis că trebuie să fumez o țigară, ca să mă calmez.

Evident, în părculețul din fața grădiniței este interzis fumatul, deși erau două cucoane acolo cu copiii lor, care fumau fără nicio jenă, fix lângă cei mici. Fumau relaxate, iar eu, care simțeam că crăp de agitație și deja vedeam în țigară ultima mea salvare (bad habit, i know), ce mi-am zis, ia să fumez și eu, dar nu așa, ca alea două, ca o doamnă – ies la marginea părculețului, fumez civilizat și apoi sting țigara și o arunc la coșul de gunoi, nu în nisipul în care se joacă ăia micii. Tănticile alea musteau a nesimțire, așa că am vrut să le arăt eu cum se face. Zis și făcut, numai că ce-a urmat a fost un dezastru. Înauntru se auzeau urlete de copii, iar afară, JE, cu mâna băgată pân’ la cot într-un coș de gunoi, scoteam servețele în flăcări și le călcam în picioare, în timp ce aruncam cu nisip. Ca la nebuni. Cucoanele fumătoare din părculeț se uitau la mine în stare de șoc, în timp ce-și scuturau țigările în capul copiilor. Așa mi-a trebuit dacă am vrut să le arăt eu cum se face.

În fine, să revin: în prima zi, l-am lăsat pe ăsta micu la grădiniță preț de o oră (și un incendiu stins), apoi două, apoi trei, apoi l-am lăsat și pentru masa de prânz și pentru somnul de după-amiază, gradual, în fiecare zi un pic mai mult. Și, deși dimineața, despărțirea era grea și pentru el, și pentru mine (dar jur că nu s-a mai lăsat cu flăcări), pe măsură ce continuam să-l duc, plângea tot mai puțin, iar când veneam să îl iau mă întâmpina cu cel mai luminos zâmbet și asta mă reasigura că i-a mers bine acolo.

Mă bucur enorm că am făcut pasul ăsta pentru el și vă spun cu mâna pe inimă că se vede o schimbare uriașă. A învățat cum să interacționeze cu alți copii. Înainte, când mergeam cu el în parc, se năpustea peste ceilalți prichindei, cuprins de entuziasm. Și, cum el e un băiețel mare, are talia unui copil de 2 ani jumate, nu de 1 an și 10 luni, trebuia să fiu mereu cu ochii pe el, ca să nu îi dărâme. Degeaba îl opream eu și îi explicam că piticii din jurul lui nu sunt jucăriile lui de pluș de acasă, ca să tragă de ei cum vrea el. Nu era conștient de propria forță, deși el era bine intenționat. Iubește copiii și voia să se joace cu ei, deși nu știa la ce folosesc ei exact și cum să facă asta.

Acum însă, știe să își dozeze propria forță, e mult mai calm, e atent cu ceilalți copii și parcă se și joacă altfel: mai frumos, mai potolit. (Iar astea sunt niște schimbări apărute după numai două săptămâni de grădiniță.) Am un băiețel energic, e ca argintul viu și să-l văd cum stă împreună cu alți copii, jucându-se într-un singur loc, zeci de minute în șir, a produs un mare  – oau! – în familia noastră. A învățat să aibă mai multă încredere în el, să fie mai independent, a învățat că se poate simți bine și dacă nu sunt eu tot timpul lângă el, că se poate juca în parc fără să mă tragă pe mine după el peste tot, universul lui – care până acum se reducea doar la familia noastră – s-a extins, odată cu noile experiențe aduse de grădiniță. Locuri noi de explorat, oameni noi de cunoscut și lucruri noi de făcut.

Starea lui de spirit s-a îmbunătățit, e bine dispus, zâmbitor, când stătea acasă doar cu mine, de multe ori era nervos, plângăcios, nimic parcă nu-i convenea. Cred, sincer, că a sta între aceiași patru pereți toată ziua – minus cele câteva ore de ieșit afară, dar mereu agățat numai de mine, nu-i făcea neapărat un bine. Cred că avea nevoie de o schimbare, de un program care să includă și alte persoane în afară noastră, a celor de acasă și, bineînțeles, alți copii cu care să interacționeze, într-un mediu prietenos și primitor. Ca o paranteză, e clar că trebuie găsită acea grădiniță unde să-l poți lăsa cu inima împăcată iar cel mic să se simtă în largul lui și să o perceapă ca pe un loc sigur, în care este protejat și îngrijit. Dar poa’ să fie locul ăla grădinița grădinițelor din cartea cărților, la început tot va fi greu. Indiferent de unde îl duci, apare anxietatea produsă de separarea de mamă, așa că nu te lăsa descurajată, dacă primele zile nu sunt chiar o poezie. E o stare prin care toți copiii trec și nu poate fi evitată, este normală până la urmă, dar după ce e depășită această etapă, beneficiile încep să se vadă. Și sunt enorme.

După o săptămână, gândul cu „îl abandonez la grădiniță” mi-a părut de-a dreptul ridicol. Așa că, dacă crezi cumva că îl abandonezi la grădiniță, te asigur că nimic nu poate fi mai greșit. Nu îl abandonezi, îi dai aripi ca să învețe, încet-încet, să zboare. Singurel. E cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru el: să îl înveți că nu e dependent de tine, că e puternic și că se poate descurca și singur și că poate face o grămadă de lucruri fără ca tu să fii, în permanență, umbra lui.

Cât despre mine, în prima zi când l-am lăsat să stea conform programului ales, adică de la 9:00 la 16:00, ajunsă acasă, eu, mamă singură și fără obligații, am dat petrecere! Glumesc, bineînțeles. Aș fi dat petrecere, dar n-am avut pe cine să chem. Serios vorbind însă, m-am trezit că am atât de mult timp liber, încât nu mai știam ce să fac cu el. E o senzație pe care nu o pot descrie. Parcă îmi pierdusem sensul în viață. M-am așezat pe canapea și mi-am zis: „Ok, ăsta micu e la grădiniță. And now what?” Încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Probabil că mai durează o vreme. Vă anunț imediat ce-l găsesc.

 

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *