Ioana Boca – Zori de Zen

Cum (n-)a fost la Zoo Vancouver

Eu cred că, în viața asta, nouă nu ne e sortit să mergem cu copilul la Zoo. Pe cuvânt. De fapt, nu că nu putem merge la Zoo –  fiindcă putem. Și am și mers. (Nu cedăm, nu ne învățăm minte.) Doar că nu reușim, în ruptul capului, să trecem de zona de la intrare, odată ajunși acolo.

Pur și simplu, e misiune imposibilă. Grădinile astea zoologice au ceva cu noi! Credeți că exagerez? Ei, uite că nu exagerez deloc. Am dovezi! Pentru cine nu a aflat cum a fost prima noastră vizită la Zoo, cu Lil’ Man, pe vremea când locuiam la Madrid, citiți aici: Cine-a pus caprele-n drum, ăla n-a fost om. Punct.

Ei, ce ne-am zis acum. Hai că a crescut copilul. Prima dată era prea mic. N-ai cu cine, domne’, la un an și nouă luni, n-ai cu cine te-nțelege, daaar… acum, la trei ani și opt luni, gata! E altă poveste! Mergem la Zoo!

Lista noastră era bifată în întregime: de crescut, a crescut? Da, să trăiți! Animalele îi plac? Dar ce-i mai plac! Răbdare mai multă are? Are (oarecum)! Ne înțelegem (mai bine) cu el? Ne înțelegem!

Ei, haida! Zoo scrie pe noi! Acum e momentul, Și-o să vadă o grămadă de animale! Și-o să-i placă! Și-o să fie fără capre. (Verificasem. N-aveau). Așadar și prin urmare, ne duserăm, săptămâna trecută, cu Lil’ Man, la Zoo. Ei, ce să vă spun… minunată Zoo Vancouver. N-am văzut nimic.

Dacă, la Madrid, nu am reușit să trecem de zona cu capre, de la intrare, acel Petting Zoo, în care zeci de copii mângâiau/fugăreau alte câteva zeci de capre, urmați de alte câteva zeci de părinți obosiți, transpirați, exasperați (și captivi) în țarcul cu capre și copii… la Zoo Vancouver (pe numele ei complet, Greater Vancouver Zoo) a fost total diferit.

Adică nu erau capre. În rest, ne-am împotmolit tot acolo. La intrare.

Deci, ca să explic… imaginează-ți cum intri tu, așa, cu pas domol, ca un părinte nevinovat, plin de intenții bune, credul și optimist, după ce ai lăcrimat un pic la poarta la care ai plătit biletele și te-ai dezis total de instinctul tău de conservare, atunci când ți-ai deschis portofelul și reușești să te mai deplasezi, senin așa, câțiva metri (vreo 10)… și-apoi îl vezi pe EL.

EL – în toată splendoarea lui. Și te oprești în loc pentru că pulsul îți crește la 300, ochii ți se fac maari, cât roata de rezervă de la mașină și parcă nu mai poți să vorbești. Ți se taie respirația. E minunat! E de-a dreptul hipnotic. E frumos ca un păun, doar că nu e păun. Și e MARE! Mare cât 10 elefanți, doar că nu e elefant! Și colorat! Colorat ca un papagal! Doar că nu e papagal. E…LOCUL de JOACĂ.

Un loc de joacă în care vezi zeci de copii alergându-se în toate părțile, cățărându-se și chiuind fericiți și-ți dai seama că, în timp ce tu ți-ai ridicat maxilarul de pe jos, cu bombeul pantofului, al tău copil e deja acolo și chiuie mai abitir decât toți ceilalți la un loc.

Apoi, privirea ți se îndreaptă încet, în timp ce picioarele măresc pasul, spre marginile locului de joacă, unde stau ciorchine, ca liliecii, părinții. Părinții cu copii între 1 și vreo 4 ani. Stau pe borduri, cu capul plecat în mâini și cu privirea fixă. Și te duci. Te duci să îngroși rândurile ciorchinelui.

Am stat acolo vreo 2 ore, Lil’ Man nici gând să mai plece. Ce animale, ce Zoo. Copii! Joacă! E de înțeles, dar e și de plâââns, cu lacrimi mari, de crocodil (pe care nu am apucat să-l vedem, evident).

După două ore de zbenguială în parc, se făcuse deja ora mesei. Noi, tot acolo. Dar nicio problemă! Oamenii de la Zoo prevăzuseră că, în cazul puțin probabil în care te-ar prinde prânzul (sau Crăciunul) acolo, ai nevoie de un restaurant. Așa că l-au pus fix lângă.

Bun, tot e bine, luăm copilul, cu chiu cu vai, să-l așezăm la una dintre măsuțele în aer liber din vecinătatea locului de joacă și îl hrănim temeinic, imediat după ce îi schimbăm tricoul fleașcă de transpirație, de la atâta zbenguială, cu un altul cumpărat de la Magazinul de Suveniruri. Așezat fix lângă Restaurant. Asta doar așa… în cazul puțin probabil în care ți-ar transpira copilul de la atâta alergat la locul de joacă și ai avea nevoie de un tricou, la preț triplu. (Tricoaie n-aveau, am căutat. Doar tricou la preț triplu).

Eram pe punctul de a renunța complet la ideea că vom ajunge chiar să și vizităm Grădina Zoologică, când… a venit vacanța cu trenul din Franța! Doar că nu era vacanța, era speranța și nu era Franța, era Canada. Ne-a salvat speranța… un trenuleț.

Zoo Vancouver are un trenuleț care face turul grădinii zoologice. Ce bucurie pe noi! Hai că alegem varianta asta, cum Lil’ Man e deja mega obosit. Am învins! Reușim să vizităm, totuși, Grădina Zoologică înainte să plecăm acasă. Facem un ultim efort!

Îl convingem pe Lil’ Man să lase locul de joacă și să mergem cu trenul, cum el e un mare amator de trenuri.

Hai că n-a fost totul ratat! Oarecum. Cât de cât. Ne urcăm în trenuleț și sunt în măsură să vă raportez ce-am văzut noi la Zoo Vancouver:

-Uiteee, maammi o giiiraa…. gâtul de la oo giiiraa…

Capetele ni se rotesc, ca girofarul, în timp ce trenulețul nostru prinde viteză și distanță, cotește și se zgâlțâie din toate încheieturile. Dar tot mai vedem ceva!

-Coada de de la o giiii..

Ăăă, nu. Nu mai vedem nimic.

Readucem capetele în poziția inițială, ca la mașina de scris a bunicului. Știți mașina aceea veche, de scris, căreia trebuia să-i împingi la loc capătul pe care avea rulată hârtia, ca să începi un alt rând? Ei, așa și noi. Alt rând.

-Uuiteee, maami, un ceeeerb!

Capetele, girofar, spre dreapta.

-Coarnele de la un ceeeeerr… A fost un cerb, mama. Va trebui să mă crezi pe cuvânt.

Ni se termină rândul, mașina de scris o ia de la capăt.

-Uite, mami, un hipopotam….în apăăă! .

Capetele, girofar spre stânga.

-… Ia uiteeee cummm…

Bâldâbâc, hipopotamul dispare, cât e el de mare, după un mega pietroi din apă și noi, cu tot cu tren, după crengile unor copaci.

Pac, mașina de scris începe alt rând:

-Ia uite, maamii, o zebră! Repede, repede! Uite-acolo!

Capetele tuturor din tren, girofar la dreapta. Vedem în depărtare o zebră, în țarcul ei, cum galopează.

-Uite ce dungi areee, vezi, mamaa? Dungi neegree și frunzeee! Frunze?!

Zebra dispare, după o tufă prin fața căreia trece trenulețul nostru.

Punct și de la capăt, mașina de scris revine în poziția inițială.

Alte țarcuri sunt goale sau par goale, din trenulețul nostru. Crocodilul, rinocerul și ce-o mai fi fost.

Lame, capre de munte, alți cerbi, căprioare. Le vedem, oarecum. Printre crengi de copaci, tufe înalte, garduri. Ne doare gâtul de la cât a funcționat pe post de girofar și mașină de scris. Trenulețul nostru are un traseu ca prin junglă. E frumos, vegetație luxuriantă, doar că nu se vede Zoo. În rest, e perfect.

Trenulețul revine de unde am plecat, adică înapoi la câțiva metri depărtare de intrarea în Zoo și de locul de joacă. Acum însă e gol, toți copiii și părinții lor, învinși de sistem și de statul paralel (în sensul că stăteau în paralel cu copiii) au plecat spre casele lor. Lil’ Man nu mai e interesat de un loc de joacă pustiu și prinde imediat drag de animale. Vede un cal. De aproape. Și se urcă pe el fără nicio ezitare! Și calul îl lasă! Minune!

Noi –  repede, o poză! În sfârșit, un animal care nu pleacă de lângă noi și nici noi nu mai avem șine ca să plecăm de lângă el.

Lil’ Man se poate bucura în voie. Doar suntem la Zoo!

Poză cu calul:

 

(Dați mai jooos…)

 

(Maaai joooooss….)

 

(Și maai joooooss…)

 

(Cel mai joooos…)

Și…..

 

….Iat-o! 😀

Cred că va fi nevoie, în curând, să fac o nouă rubrică pe blog, separată, în care să vă spun ce grădini zoologice N-AM mai vizitat.

În rest, noi să fim sănătoși. Nu ne lăsăm învinși. Ca leii suntem! Ca leii, vă spun! 😀

 

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.