Ioana Boca – Zori de Zen

Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani).  Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie.

Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare. Nu dormi, nu apuci să mănânci, ești într-o stare de stres continuu (cel puțin la mine așa a fost), mai ales dacă e primul copil și n-ai mai trecut printr-o asemenea experiență. Eu una, eram de-a dreptul paranoică: la orice icnet, orice scâncet al copilului, cât de mic, eram -drepți!- să văd ce se întâmplă! Nu cumva să plângă, nu cumva să îi fie foame sau să trebuiască schimbat. Noaptea, mă trezeam constant ca să-l verific, să fiu sigură că respiră!

Dar să revin. Am ajuns la Madrid, după o călătorie cu avionul fără peripeții, ne-am veselit, ne-am bucurat și din punctul ăla a s-a declanșat Jihad-ul. Am reușit performanța de a ține sub teroare continuă, zi și noapte, 3 adulți și un cățel, timp de 5 luni. (Acum, când mă gândesc la ce-am făcut, nu mă mai recunosc. Parcă-mi e și-un pic rușine și mă tot mir cum m-au suportat, că eu m-aș fi dat singură în urmărire prin Interpol, m-aș fi prins, m-aș fi legat și m-aș fi deportat în Siberia).

O zi a durat fericirea revederii, apoi totul s-a năruit, pentru că ăsta micu’  și-a reluat obiceiurile și făcea ce știa el mai bine: plângea nonstop. Îl legănam, îl adormeam și se trezea la 30 de minute după aceea, plângând de mama focului. Mi se părea că se trezea de la orice zgomot și ajunsesem în culmea disperării, așa că am interzis sunetul. În general.

Știți filmele alea vechi, alb-negru, mute, a căror acțiune era completată, din când în când, cu dialoguri care apăreau scrise pe un carton? Așa a ajuns să fie la noi în casă. Doar că Charlie Chaplin nu avea pălărie, nu mergea ca o rață, ci pe vârful degetelor, tocmai născuse și avea ochii crăpați de oboseală și o freză vâlvoi.

Cui îi trebuie televizor, dacă ai cafea în baie

Primele vizate au fost televizoarele. Toate trebuiau oprite, dacă Gogoșică dormea. O măsură de bun simț, zic eu. Doar că nu m-am oprit aici. Nu m-am oprit nici după ce am eliminat telefoanele mobile (toate evident trebuiau să fie mute și să fie puse pe ceva moale, un prosop, o haină, eventual într-o căciulă, ca să nu ragă de la vibrații, în contact cu suprafața pe care erau așezate). Nu m-am oprit nici după ce am interzis soneria de la ușă și nici după ce am interzis închiderea/deschiderea geamurilor. Nu m-am oprit nici după ce am ajuns să interzic filtrul de cafea. Bolborosea cotoronțul în fiecare dimineață. Îl auzeam de acolo, de unde era el așezat, pe tejgheaua din bucătărie, cum storcea cafeaua în stropii ăia de apă de parcă îl apucaseră chinurile nașterii. (Cel puțin în capul meu). În general, nu m-am oprit din a-i opri pe toți ceilalți de la orice activitate în casă, cu excepția respiratului. Practic, când ajungeau acasă, toți 3 trebuiau să intre în stare legumicolă. Să vegeteze liniștiți pe canapea până a doua zi, când trebuiau să plece -în liniște- și în șir indian, din nou, la serviciu. (În șir indian, ca să nu deschidă și să închidă ușa de la intrare de trei ori). Nebunie curată.

Ai mei nu aveau cu cine să se înțeleagă așa că s-au conformat. Fără televizor, fără telefoane, fără deschis/închis geamuri, fără filtru de cafea, când dormea copilul. Adică din oră în oră. Când se trezea ăsta micu’ se producea un ambuteiaj în casă. Alergau toți de colo-colo, căpiați, să facă curat, să facă mâncare, să pună rufele în mașina de spălat, să spele vase, să își spună ce-au de spus în tronsonul alocat, cât dura până trebuia să doarmă iar copilul.

Ca o paranteză, mama în disperare de cauză (că nu putea sta fără cafea) a mutat filtrul în baie. În baia cu intrare doar din camera lor, ascunsă după două uși solide. Curând și-au făcut acolo apariția tot felul de accesorii: o tavă, lingurițe, zahăr, ceșcuțe și farfuriuțe. Periuțele de dinți au fost dosite prin dulapuri si în locul lor s-au așezat semeț un burete si un detergent de vase. Mama a dus până la urmă și un prelungitor pe care l-a mufat la priza din baie, ca să-și încarce telefoanele mobile. De fapt,  ai mei se mutaseră din casa lor într-o mini-casă, în casa lor. Nici nu mai ieșeau de acolo dimineața, că nu mai aveau de ce.

Dar, evident, eu tot nu m-am oprit. Era poate prea liniște, pentru că am început să aud ușile. Cum se deschideau și se închideau ele sfidător și papucii… lipăind prin casă. Dezastrrrru! Eram în stare să deturnez două avioane și să le bușeșc de ușile alea înainte să le parchez în papuci. Am interzis ușile și papucii. Nimeni nu mai avea voie să se plimbe prin casă. Ideal, trebuia să îți gândești traseul dinainte și să iei tot ce îți trebuie de peste tot, în drum spre camera-destinație-finală. Și să rămâi acolo. Ușile trebuiau închise încet. Toata lumea trebuia să fie desculță. Zgomotul tălpilor care se lipeau și se dezlipeau de cauciucul papucilor semăna cu panica declanșată de o pană de curent la nivel planetar. (Din nou, evident, în capul meu).

Dacă n-ai aer… N-ai.

Am prins o vară toridă. În cele 5 luni cât am stat la Madrid, a fost o căldură de ți se usca cerul gurii chiar dacă mâncai lămâi. Au fost zile în care termometrele explodau la 48 de grade Celsius la umbră. Noaptea, la ora 10:00, erau 38 de grade. Îți venea să îți bagi capul în chiuvetă, să dai drumul la apă și să înveți să respiri ca peștii. Toate astea au accentuat teroarea în casă. Gogoșică nu dormea prea bine, probabil și din cauza căldurii, cu care ne luptam degeaba zi și noapte, mizând inutil pe aparatul de aer condiționat. Aparat care era montat în sufragerie și care, teoretic, prin lăsarea ușilor deschise, urma să binecuvânteze toată casa cu o brumă de răcoare.

N-a fost să fie. În vara aceea, ușile doar se închideau. Au stat ai mei luni de zile sau mai bine zis de nopți, cu ușa închisă la dormitor, ca să nu trezească copilul. Niciun pic de aer nu intra la ei, nici măcar pe geamurile pe care mama începuse să le țină larg deschise, în speranța că vreun vânticel răzleț le-ar face o vizită în miez de noapte și le-ar da ocazia să respire. Nici gând. Așa se face că pe la 1,2 noaptea începuseră să iasă, pe rând, unul câte unul, din dormitorul supraîncalzit, respirând adânc, cu părul lipit de cap și fără papuci. Vizitau sufrageria pentru o gură de aer. Asta după o operațiune de 5 minute de deschis ușa fără niciun zgomot. Ai mei își perfecționaseră atât de bine arta manevrării ușilor pe „mute”, încât sunt sigură că dacă acum s-ar furișa la Casa Albă, ar pleca cu Obama în cârcă și n-ar auzi nimeni nimic. Nici măcar Obama.

Julieto, suntem în fața balconului

În mod surprinzător, lista mea cu obiecte și acțiuni interzise în loc să se micșoreze, se mărea de la o săptămână la alta! Copilul continua să plângă și eu căutam turbată alte și alte zgomote de anihilat. N-a durat mult până am mai descoperit ceva, absolut îngrozitor! Toaletele. Le-am interzis. Nimeni nu avea voie la baie după ora 10:00 noaptea. Mă rog, am vrut să le interzic complet dar ai mei au început să se revolte, așa că am negociat. Da, am negociat folosirea toaletelor. Ce? Nu face toată lumea așa?!

Am început de pe poziții de forță, dar a trebuit să cedez… Ok, fie, aveau voie la baie. Dar nu aveau voie să tragă apa! N-a fost chip să îi conving (din motive evidente), așa că am ajuns la planul C (de la W.C): aveau voie la baie noaptea, aveau voie să tragă apa, dar nu aveau voie să iasă de acolo, până când nu se umplea bazinul cu apă. Minunat. O rezolvasem și pe asta.  N-am apucat, însă, să mă bucur pe îndelete de super-victoria mea negociată, că tata mi-a dat complet planurile peste cap. A răcit. Și a început să tușească. Are rost să vă mai spun că a tuși nu se afla pe lista de acțiuni permise?

I-am propus să tușească în pernă și tata, om cumsecade, a încercat, dar cum tusea nu-l lăsa deloc, în disperare de cauză, a ajuns să plimbe după el o sticlă cu sirop de tuse. Termina tata câte o sticlă cu sirop de tuse o dată la 3 zile. În loc de cafea dimineața, sirop de tuse. În loc de bere răcoritoare pe o căldură ca în măruntaiele Iadului –  sirop de tuse. Până și în loc de apă –  sirop de tuse. Stătea noaptea cu sticla sub pernă. A băut atâta sirop de tuse că ajunsese s-o întrebe, suspicios, pe mama, dacă nu cumva a pus sirop de tuse în ciorbă, că parcă are așa… un gust de mentol.

Eu pliciuiesc, tu prosopești, el papucește

La capitolul „neprevăzute”, adaug la final și câinele casei. Anihilat din vreme. O cheamă Fifi. E un bichon mic, alb și pufos, adorabilă și drăgălașă, dar cu un mare defect. Latră. (Ce surpriză!) Și Fifi lătra non-stop: când trecea cineva prin dreptul ușii, când se suna la interfon, când lătrau alți câini afară, când claxona câte o mașină.

Evident că timp de 5 luni a stat închisă prin camere, să nu audă nimic din ce se petrece în jur. Dar izolată așa cum era de lume și de zgomote în general, tot mai avea ceva la care să latre: la muște. (Cu țânțarii n-are nicio problemă, așa, ca să știți, ca fapt divers). O enervează la culme. Le vânează, le latră, le fugărește. Se aruncă peste canapele, fotolii și pe pereți după ele. Vara aia a avut însă concurență serioasă: pe noi. Vânam cu toții muște. Cu pliciul, cu prosopul, cu papucii pensionați. De dimineață până seara, în ture, înnebuniți fiind să facem câinele să tacă.

V-am spus deja că am interzis ușile. Doar că producătoarea aia mică și albă de decibeli, deși nu putea fi la pusă la curent cu noile reguli, era băgată în priză când auzea ușa de la intrare. Lătra, frățică, de zici că avea ușa atașată de cârcă. O auzea de oriunde ar fi fost dosită, așa că singura soluție era să o scot pe holul blocului. De fiecare dată când veneau ai mei acasă, mă năpusteam pe bietul câine și o căram afară, ca să latre acolo cât o țin bateriile. Ai mei dădeau mesaje pe whatsup: “Suntem jos. Scoți câinele?” De atâtea ori s-a scris mesajul cu “suntem jos”, încât Dani și-l salvase default în telefon, iar mama începuse să devina creativă, trimițându-mi un: “Julieto, suntem în fața balconului. Ieși?”. Uite așa am terorizat eu o casă întreagă, 3 adulți și un câine, timp de 5 luni.

Când am plecat înapoi la București, mama mi-a spus pe un ton foarte serios: Ioana, acuma că pleci, îți spun ce-o să fac (eu mă gândeam că îmi zice că o să mă sune, că o să-i fie dor.. că ăsta micu… blabla)…. o să trântesc toate ușile. O să deschid toate geamurile și o să le închid la loc. O să fac cafea toată ziua, la filtru, în bucătărie, o să dau toate televizoarele la maxim, o să merg încălțată prin casă, pe tocuri, nu cu papuci și o să las toate muștele să intre, ca să latre Fifi până răgușește. M-a bufnit râsul. Da’ m-am abținut. Eram cu copilul în brațe și… ghici ce, dormea. Duhhh, ce credeați!? 🙂

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *