Ioana Boca – Zori de Zen

„Dacă nu ești cuminte, vine Poliția și te ia!” și alte amenințări din „arsenalul” de părinte

De ce simțim nevoia asta de a ne minți și de a ne amenința copiii? De a-i speria, de a-i teroriza?! Pur și simplu, nu pot să înțeleg! Scriu la nervi, recunosc, s-ar putea să nu fiu prea diplomată, dar simt nevoia să mă descarc.

Aud, de atât de multe ori, atât de mulți părinți, mințindu-și și amenințându-și copiii, cu toate bazaconiile pământului, încât nu pot să nu mă mir, oameni buni, cât efort depunem și ce inventivi suntem ca să scornim toate prostiile astea! Câtă energie irosită aiurea! Nu e oare mai simplu (nu mai zic de corect și benefic!), pentru toată lumea, dacă le-am spune adevărul?!

O fi ceva, înăuntrul nostru, care ne șoptește că asta e calea, vreun monstru al trecutului, uitat acolo, de prin copilăria noastră, unul pe care n-am îndrăznit să-l privim în ochi, să-l confruntăm, să-i cerem socoteală.

Ba dimpotrivă, l-am integrat ca fiind normal, ca fiind o parte din noi, o parte acceptabilă, față de alți monștri, mult mai fioroși: abuz, bătaie… Nu, domnule, noi nu facem așa ceva! Ce le spunem noi, acum, sunt doar niște amenințări „inofensive”, doar niște minciunele, niște manipulări inocente, de-a dreptul dulci.
Sunt doar niște… monstruleți.

Și nu poți să-i judeci prea aspru pe „monstruleți”, nu? Au ceva drăguț în ei, fiindcă sunt doar niște monstruleți, până la urmă. Parcă-i și vezi, așa, zburliți, dar pufoși, totuși, ca niște Gremlini, cu ochișorii mijiți, puși pe șotii. Dacă n-ar fi râsul ăla machiavelic, care îți îngheață oasele, i-ai lua în brațe, să-i smotocești puțin, doar îi cunoști bine, ai crescut cu ei și uite c-ai scăpat întreg.

Care-i ideea? Păi, ideea e ce ne spunem nouă, nu e mare lucru dacă îi mai zici copilului una… alta, ce mare brânză facem? Tu doar îl „îndrumi” pe calea cea bună, scornind niște amenințări goale, care n-au cum să se întâmple, deci care sunt complet inofensive: vine Bau Bau, vine Poliția și te ia, vine Lupul sau nu mai vine Moș Crăciun.

Sunt orice, dar numai inofensive – nu. Copilul tău te crede, pentru el sunt reale. Spaima e reală. Și tu exact pe asta te bazezi.

„Dacă lovești copiii, vine poliția și te ia! Vrei să chem poliția? Atunci, fii cuminte!” –  asta am auzit, acum câteva zile, în parc, de la un părinte disperat să-și oprească băiețelul din a mai împinge și lovi alți copii. Tot acolo, în parc, ne lovim des de noua amenințare de sezon: „Dacă nu mă asculți, îi spun lui Moș Crăciun să nu mai vină la tine!” sau „Dacă mai vorbești urât, ca X și te mai iei după el, îi sun părinții să vină să te ia să locuiești la ei, nu la mine!”. Cât de dureros!

Toate lucrurile astea, le aud, aproape zilnic, de la părinți (majoritatea români – și-o spun cu ciudă!). În fața lor, stau, cu capul plecat, niște copii absolut terorizați. Terorizați! E ceva foarte trist de privit și, cu siguranță, extrem de greu de trăit… iar, pentru mine, foarte greu de explicat lui Alex, care mă întreabă, pe bună dreptate, ce-i cu poliția asta care vine și ia copiii din parc?! E deja măricel, ce aud eu, aude și înțelege și el… ce văd eu, vede și înțelege și el.

De ce să-i creștem așa, oameni buni?

Și aici cuvântul cheie este „să-i creștem”, cresc…și n-or să te mai creadă și-apoi ce mai inventezi? Ce monstruleți mai scoți la iveală? Cum îl mai ameninți, cum îl mai pedepsești? Va trebui să ridici ștacheta, să-l ameninți cu ceva și mai abitir, poate să-l și pocnești, o dată, de două ori, de 30 de ori!… Tu înăsprești pedepsele și intensifici amenințările, pentru că „arma” ta se tocește, odată cu trecerea timpului și vei avea nevoie de ceva care să „taie”, din nou, adânc, iar el, copilul tău, va învăța să se ascundă de tine și de regulile tale.

Va deveni tot mai bun la asta. Va învăța să mintă și să te mintă, ca să scape. N-o să-l intereseze să respecte o regulă a ta, pentru că nu i-ai explicat niciodată de ce ar trebui, de fapt, respectată, o să-l intereseze să găsească o cale ca să nu se dea de gol. O cale să scape de monștrii tăi imaginari!

„Dacă lovești copiii, vine poliția și te ia!” Așa ceva…  În primul rând, de ce, Doamne iartă-mă, să-ți înveți copilul să se teamă de poliție? Poliția e acolo ca să ne protejeze, nu e ceva de care să-ți fie frică. De Poliție ar trebui să-ți fie frică doar dacă ai făcut ceva foarte rău, corect?  Deci, tu, singur, îi induci ideea că el este un copil rău, iar el te va crede că e un copil rău și se va purta ca un copil rău, pentru că asta știe de la tine că este, dacă tu tot îl ameninți cu asta. Doar cine e rău, trebuie să se teamă de Poliție. Adică toți infractorii, criminalii și hoții…. și copilul tău. I-ai băgat pe toți în aceeași oală. Pe bune?… DE CE?

Efectiv, nu înțeleg care este logica acestei amenințări și ce-l învață, de fapt, pe copil, treaba asta. Nu e oare mai simplu, mai firesc și mai omenesc, mai normal și ADEVĂRAT să-i spui copilului că nu are voie să lovească alți copii pentru că îi doare și nu se vor mai juca cu el?

Nu e oare mai de bun-simț să-i explici că, dacă vrea să își facă prieteni, trebuie să fie bun și blând cu ceilalți copii? Nu e mai firesc și nu e oare adevărat să le spunem că noi, ca părinți, vom fi nevoiți să-i luăm de acolo și să plecăm acasă, dacă vor continua să lovească?! … pentru că nu putem să-i lăsăm să facă asta?! Pur și simplu, nu are voie să lovească alți copii și asta e o regulă care trebuie respectată și punct.

Ce rol are toată minciuna asta cu poliția, care vine să-i sperie și să-i pedepsească pentru ce fac? Și… de ce poliția? De ce nu, tu, ca părinte, nu-ți asumi rolul de părinte și nu corectezi un comportament care trebuie corectat? Nu ești tu persoana principală din viața copilului tău? Nu e oare rolul tău să-l educi și să-i explici, copilului, regulile lumii în care trăim? Ce e bine și ce nu e bine să facem? Ce rol are poliția în toată treaba asta?

Ce m-a frapat, cel mai tare, este că părintele care tocmai își amenințase copilul cu poliția, văzând, probabil, că mi se măriseră ochii cât cepele, de uimire, a simțit nevoia să-mi spună, complice, ridicând din umeri, justificativ: „Ooooff, ce să fac, ce pot să-i spun altceva?!”

Ăăăăă!…Poftim? Cum, Doamne iartă-mă, să te întrebi ce puteai spune altceva?! Serios, asta e singura chestie pe care i-o puteai spune, nu mai era nimic altceva în afară de asta, nicio altă opțiune?! Cum ce-i puteai spune? Păi, nu știu, zic și eu, nu dau cu parul: ai încercat, vreodată, să-i spui…adevărul?! Și nu e oare mult mai simplu să-i spui adevărul? Ba e chiar și mai comod pentru tine! Nu mai trebuie să te chinui să inventezi nimic, nicio spaimă nouă, nu mai trebuie să te prefaci că suni la poliție, de nu știu câte ori, să joci teatrul ăsta oribil și terifiant în fața copilului tău. Adevărul e acolo. E simplu. E evident. E.. adevărul.

Și-apoi, oare, tu, nu vezi, că trebuie să-l ameninți în continuu, nu vezi că numai asta faci în parc?  Nu vezi că spaima ta nu are deloc efectul pe care ți-l dorești? Nu-l vezi cum se ascunde după tobogane, ca să-l împingă, în continuare, pe copilul respectiv, fără să-l vezi tu?

Nu vezi că trebuie să fii cu ochii pe el, ca un vultur, pentru că, în lipsa ta, nu mai există nicio regulă pentru el? El nu înțelege consecințele a ceea ce face, el se teme doar de tine. Nu știe de ce nu e bine să împingă copiii, tot ce-l interesează e să nu fie prins, știe doar că nu trebuie să-l vezi tu, ca să nu suni la Poliție și să vină să-l ia.

Vine, apoi, amenințarea de sezon. Se apropie Crăciunul, așa că ne adaptăm discursul. Au scăpat micuții de Bau Bau, el nu mai vine dacă nu sunt cuminți, dar nu mai vine nici Moș Crăciun! Și el nu mai vine dacă, în general, nu sunt cuminți, dacă nu se joacă frumos în parc, dacă nu se spală pe mâini, dacă nu ies pe ușă așa de repede cum ai vrea tu sau mai știu eu ce altceva ai tu nevoie să facă și copilul nu vrea, într-un anumit moment.

N-ar fi, oare, mai normal să le explicăm care este consecința naturală, reală, a lucrurilor pe care le fac? E neapărat nevoie de o supraputere, care să intervină și să ne educe copilul în locul nostru, băgându-l în sperieți? De ce invocăm alte forțe și personaje, pentru a ne asigura că micuțul nostru face ce este necesar, de frică.

Nu ar fi mai firesc să-i explici că trebuie să se spele pe mâini pentru că altfel se poate îmbolnăvi? Și tu nu vrei ca el să se îmbolnăvească, așa că nu poți să-l lași să stea nespălat. Nu ar fi logic să-i spui că dacă nu mănâncă acum, îi va fi foame și va trebui să aștepte următoarea oră de masă?

Altă minciună, o manipulare absolut oribilă: „Uite ce urât ești când plângi! sau „Ești băiat mare, acum! Cum să plângi? Băieții mari nu plâng!”. Deci, Doamne, jur, când aud chestia asta, iau foc pe interior. Dă-le-ncolo de teorii de parenting cu blândețe, ce zic unii, ce zic alții… mă bazez doar pe ceva numit bun-simț!

Pur și simplu, e o chestie de bun-simț! Hai să analizăm la rece: Păi, copilul nu are și el dreptul să fie supărat, să-și manifeste sentimentele și frustrările? N-are voie să arate că e trist, furios, când ceva nu-i convine? El trebuie doar să râdă și să fie fericit? Ce-l învățăm cu asta?

N-ar fi mai normal să încercăm să aflăm ce îl supără, să discutăm cu el, să-i spunem că îl înțelegem? Copiii au dreptul să plângă, au nevoie să fie înțeleși și să învețe că e ok să și plângă, dacă sunt supărați. E o emoție cât se poate de firească iar treaba noastră este să-i învățăm cum să o gestioneze, nu să punem un capac pe o oală care fierbe. Nimic bun nu poate ieși din asta.

Și noi plângem, când suntem foarte supărați, ei de ce nu ar avea voie să facă asta. Cum ne-am simți noi, ca adulți, dacă am veni acasă după o zi grea de la serviciu și ne-am duce la partenerul nostru de viață să-i spunem ce ne supără, să plângem, să ne descărcăm… și el ne-ar spune: „Uite ce urât/ă ești când plângi!”, în loc să ne ofere susținerea, înțelegerea de care avem nevoie, o vorbă bună, un sfat, un ajutor pentru a depăși mai ușor situația.

Ar fi o lipsă totală de respect, nu? O batjocură. Cred că ne-am simți foarte răniți, dacă am avea parte de o astfel de reacție. De ce-ar fi diferit în cazul copiilor noștri.

Și ei merită să fie respectați. Merită să le respectăm sentimentele, să nu-i mai tratăm ca pe niște ființe inferioare, nu ne sunt inferiori –  sunt doar copii! și e o mare diferență. De ce să le îndrugăm tot felul de baliverne cu poliția care vine să-i ia, cu Bau Bau sau cu Moș Crăciun, să le spunem că sunt urâți când plâng sau mai știu eu ce. De ce să-i mințim și să-i terorizăm în halul ăsta? De ce? Doar pentru că ne cred?

Păi, ne cred, pentru că noi suntem părinții lor. Suntem cele mai importante persoane din viața lor. Suntem modelele lor, suntem cei care le oferim protecție, iubire necondiționată. Încrederea lor în noi e un dar prețios. La început, vine de la sine, dar nu va fi mereu așa.

Încrederea aceasta trebuie cultivată, trebuie să avem grijă de ea, să o creștem și să o prețuim. Dacă s-a dus pe apa Sâmbetei, e tare greu să o mai recuperezi. Și lasă multe sechele. Nu le vezi acum, dar ele sunt acolo. Așa cum sunt și pentru tine.

Sunt „monstruleții” tăi, știi, ăia care au rămas uitați pe-acolo, poate de prin copilărie, pe care n-am îndrăznit să-i privim în ochi, să-i confruntăm, ci i-am acceptat ca fiind parte din noi. Rupe lanțul ăsta vicios. Leagă-ți monștrii, poftește-i afară. Poți, trebuie doar să vrei!

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *