Ioana Boca – Zori de Zen

La 9 luni, după 9 luni

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc că am slăbit 28 de kilograme chiar înainte de a rămâne însărcinată iar apoi m-am îngrășat 30, îmi vine să mă ascund într-un dulap. Dacă aș încăpea.

Înainte îmi imaginam că, după ce naști, burtica ți se dezumflă ca un balon pe care îl înțepi cu acul. Așa, ca prin magie, revii la mijlocelul care încăpea în cea mai încăpățânată pereche de blugi, te strecori din nou prin cele mai înguste locuri, fără să dărâmi toată casa (wrooong!!!) și, în general, ești unduitoare ca un spic de grâu in bătaia vântului. Și nu ca un elefant în bătaia puștii. Ești o adiere suavă, nu un uragan care dărâmă ușile.

N-am avut norocul să fiu mămica aia din filme care, după 12 ore de travaliu și Dumnezeu știe câte înjurături – a produs pe lângă un prunc arătos, o picătură de sudoare care i-a lipit un zuluf de frunte. Semn că efortul a fost unul intens.Eu, după ce m-am ținut de pereți prin casă și de al meu soț, timp de vreo 2 luni de la cezariană, după nopți nedormite, mii de scutece schimbate și zile în șir în care am trăit cu o cafea și câțiva dumicați, am ajuns ca, la 9 luni după ce am născut, să fiu în continuare gravidă. Sunt gravida perpetuă. Mi-am dat seama rapid, la vreo 2 luni după ce am născut, că nu te poți opune evidenței. N-are niciun rost.

Primele (și singurele) locuri în care m-am dus după ce a apărut Gogoșică au fost farmaciile. N-am discriminat, am trecut aproape pe la toate, în căutare de pamperși, creme și unguente, tot felul de picături-minune, care aparent câștigă lupta cu colicile (aiureli! dar asta e altă poveste).

Prima farmacie însă în care am intrat a fost Sensiblu-ul de la colț. E farmacia unde am învățat să tac și să trec. În față. Era o zi mohorâtă, de iarnă, o zi din aia în care te trezești dimineața și e tot noapte. Am intrat sfioasă și am început să mă învârt pe la rafturi, în căutare de șervețele umede pentru bebeluși. M-a întrerupt o voce, care m-a întrebat direct, fără alte introduceri sau comentarii: „Sunteți însărcinată?” Mă întorc spre ea (vocea), uimită de-a dreptul (era pe vremea când încă mă consideram spic de grâu reabilitat). Vocea care mi-a pus întrebarea de șooc, șooc și groază! izvorâse dintr-o tanti îmbrăcată în uniformă. Era bodyguard-ul farmaciei. Mă rog, bodyguarda.

„Hmmm, nu, acum nu mai sunt. Dar ați fost pe-aproape! Am fost!” Îi urmăresc privirea care se umple de nedumerire, cu fiecare silabă pe care o scot. Mă precipit să-i explic: „Știți, am născut acum două luni. Încă am burtica de gravidă, de-asta probabil ați crezut că sunt însărcinată dar, de fapt, nu mai sunt!” Schițez un zâmbet încurcat de hocus pocuuus!!! … Mă uit în jos spre burtă și pentru mai multă putere de convingere mângâi geaca strânsă cu o curea care stă să plesnească pe mine. (Groaznic model pentru o proaspătă mămică, care continuă să fie gravidă).

Tanti bodyguard se blochează. Se uită fix și nu mai zice nimic. Citesc in privirea ei neîncredere. Era ca și cum i-aș fi spus că sunt Iepurașul de Paști. Schimb repede subiectul: „Știți cumva unde găsesc șervețele umede pentru bebeluși?!” Ea bâiguie un „Cred ca acolo, în dreapta”. (Îmi arată în stânga). Aleg să dau crezare mâinii și mă duc spre direcția indicată. Găsesc șervețelele, le înșfac și fug la casă (a se citi tropăi de colo-colo, încercând sa mă strecor cu grația unui buldozer printre piesele de mobilier ale farmaciei).

La casă, coadă. Mă așez ca un buldozer cuminte la rând și mă uit într-un punct fix, privirea mi se pironește pe un coșuleț care conține strugurel de buze. Erau la promoție (așa, ca fapt divers) și încep să refac filmul discuției de mai devreme, în stare de șoc evident. Mă întrerupe altă voce. Un nene, aflat în fața mea. „Haideți înainte, treceți.” Mă trezesc vorbind în gând: De ce mă lasă ăsta în față? Vorbește cu mine?! – mă dumiresc și mă uit iar la cureaua care plesnește. Povestea e pe cale să se repete, n-a fost o întâmplare. Între timp, mi-am făcut ordine în cap și sunt în stare să formulez explicația pentru care geaca urlă pe mine, în câteva propoziții mai clare și mai concise. Dar tot ar fi fost o discuție prea lungă, așa că nu îmi iese pe gură decât un „mulțumesc”. (Dus ai fost spicule de grâu). În câteva clipe se autosesizează și ceilalți mușterii așezați în șir indian și mă trezesc în față. Plătesc și plec.

Acum, preț de alte câteva drumuri și alte câteva farmacii, am învățat să privesc partea plină a curelei ce stă să plesnească. Merg în față ori de câte ori sunt invitată. Zâmbesc frumos și spun „mulțumesc”. Ocazional, mai sunt și întrebată de câte o vânzătoare cu chef de conversație:

-În câte luni sunteți?

-Câte credeți? întreb rapid, nevrând să mă angajez într-o lungă discuție pe această temă. Așa se face că, într-o singură zi, sunt în 3, 4 sau 5 luni, în funcție de farmacistă. Singura constantă e cureaua care plesnește. Și faptul că merg mereu în față la orice coadă. Restul e dietă.

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *