Ioana Boca – Zori de Zen

La capătul celălalt al unui zmeu, e o poveste despre tine

Suntem oameni în toată firea. Ne numim adulți și ne definesc responsabilitățile. Și grijile, și fricile. Folosim cuvântul „trebuie”. Mult. Trebuie să avem cu ce ne plăti facturile, trebuie să ne facem treaba la serviciu, trebuie să reparăm mașina, trebuie să mergem la doctor, trebuie să facem piața, mâncare, facturi, credite la bancă, teme, deadline-uri, curat în casă, ședințe, mers în parc, tabele.

Acum, trebuie să fim responsabili. Și cu asta, nu-i de joacă. Avem treabă. Trebuie. Nu mai alergăm, desculți, prin iarbă, cu ochii ațintiți spre cer și cu mâinile larg deschise, nu mai vedem povești în nori, nici dragoni, nici castele, nici prințese. Vedem previziuni meteo și riscuri. Nu mai deschidem brațele larg, ca să îmbrățișăm ploaia, deschidem umbrela.

Nu mai alergăm la capătul celălalt al unui zmeu, pentru ca el să zboare. Nu mai e nimic pentru noi acolo. Dacă bate vântul, nu mai e despre zbor, e despre frică. Ne tragem gluga pe cap și grăbim pasul. Nci oameni de zăpadă nu mai facem, facem liste.

Liste. Ne bifăm viața dintr-o listă despre ce trebuie să facem. Trăim într-o lume care ne obligă să fim așa, să ne drămuim timpul și să tăiem fricile de pe o lungă listă de frici zilnice. Unele mici, altele mari. Întotdeauna multe. Trăim împovărați de „trebuie”.

Trăim împovărați. Suntem captivii propriilor noastre griji. Vremurile în care eram liberi, s-au dus. Atunci, eram doar niște copii.

Doar. Niște. Copii. Și ce știu ei despre cum e lumea adevărată? Nimic. Lumea adevărată are nevoie de adulți responsabili, care fac liste, care știu tot despre ce „trebuie”,  așa că am ucis copilul din noi. El… nu ne mai trebuia.

L-am ucis. Dar nu e nicio tragedie. Nimeni n-a vărsat o lacrimă pentru el. S-a stins fără să strige, fără să se zbată, fără măcar să îl observi. S-a stins, tăcut, într-un colț al inimii tale, într-o zi pe care nu ți-o mai amintești.

Ai uitat când și cum. Ai uitat până și de ce. Dar e ok, copilul din tine nu știe ce este timpul. Nu știe nici că l-ai omorât. E tot copil. Copilul din tine așteaptă.

Îi este dor să simtă soarele cum îi răsfață obrajii murdari. Îi e dor de zilele în care număra stropii de ploaie, cu nasul turtit de geamul din bucătărie. Copilului din tine îi e dor de mirosul de cozonac, din casă, făcut de bunica, de mănușile lui din lână, care îi împietreau pe degete, când construia cazemate care să dureze veșnicii de-o după-amiază.

Copilului din tine îi e dor de obraji roșii, de cules castane și frunze colorate, de sania lui și de crize de râs sub o pătură. Copilului din tine îi e dor de mama lui, care căra toate grijile pe umerii ei, pentru ca el să nu aibă niciuna. Și de tata –  care-l ducea pe umeri, ori de câte ori, nu-l mai țineau picioarele. Copilului din tine îi e dor să simtă cum îi plesnește inima de fericire, pentru c-a prins un fluture.

Și-așteaptă. Așteaptă să-l chemi, din nou, la tine.

El nu știe că tu nu mai poți, că l-ai pierdut pentru totdeauna, că nu se mai poate întoarce să chiuie și să sară prin bălți, liber, decât în amintirile tale. Nu-l mai poți aduce înapoi pentru că nu mai știi să vorbești cu el. Ai uitat cum. Iar el, oricum, nu ți-ar mai recunoaște vocea. Te-ai schimbat, în timp ce el a rămas la fel: cu ochii plini de miracole, desculț, ținându-se de capătul celălalt al unui zmeu.

Câteodată, te strigă. Atât de tare, încât îți umple ochii de lacrimi și tu nu știi de ce. Ce doare. De ce doare.

Până-ntr-o zi, când, ți se întâmplă o minune. Și îl auzi. Tot mai clar. Tot mai tare. E puternic, frumos și fragil, ca stropii de ploaie din copilăria ta. Ți-a fost atât de dor de el, doar c-ai uitat că ți-era dor. Și vrei să îi răspunzi, îl chemi la tine, cu brațele deschise.

Dar el nu pe tine te caută, nu pentru tine s-a întors, ci pentru cine se află, acum, în fața ta: un omuleț mic, care te privește cu ochii plini de miracole. La fel ca el.

Copilul din tine s-a întors pentru copilul tău. Se joacă și râd împreună, construiesc castele de nisip, înving dragoni și pierd bătălii de gâdilat. Se bucură de fluturi, și de iarba udă, și de soare. Stau sprijiniți pe coate și-ascultă oceanul într-o scoică, fac întreceri de iubire și măsoară câți licurici le trebuie ca să construiască Luna, în sufrageria voastră.

La capătul celălalt al unui zmeu, acum, aleargă copilul tău și copilul din tine. Iar tu – înveți să zbori, din nou.

 

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.