Ioana Boca – Zori de Zen

Mă dori, țară a mea

Am plecat. Mă număr printre românii aceia care au lăsat totul în urmă și au fugit unde-au văzut cu ochii. Departe, de frică să nu ne împotmolim în spitale din care să nu mai ieșim, pe picioare, niciodată, de silă, de revoltă și iar de frică, dar cu speranță. Speranța că pot oferi copilului meu un viitor mai bun, am plecat pentru el, mai ales pentru el.

Am vrut să-i schimb destinul, să-i dau șansa să crească într-un loc care să-l ajute să devină cea mai bună variantă a sa posibilă, să-i dau șansa de a trăi frumos, fără încrâncenare, fără umilințe. Despre motivele plecării noastre, am scris aici: De ce-am plecat când n-am mai stat.

N-am stat pe gânduri, n-am ezitat. Suntem departe acum, foarte departe, atât de departe, încât nici data din calendar nu mai e aceeași.

Și, totuși, n-am fost niciodată mai aproape.

Am plecat și-am îngroșat rândurile diasporei. Am ajuns la capătul lumii, sperând să uit, să nu mă mai uit înapoi, să nu-mi mai pese. Mi-am promis că nu voi mai citi nimic despre ce se întâmplă în țara mea, în care nu am mai simțit că-mi poate fi casă, deși acasă – va fi mereu, mi-am promis că nu voi privi înapoi, pentru că-mi face rău. Mă umple de nervi, de furie, de frustrare, atâta nedreptate, atâta batjocură, nesimțire, minciună, furt organizat.

Mi-am zis că nu-mi mai trebuie așa ceva. Am vrut să o iau de la capăt, să-mi găsesc liniștea, să mă bucur de ce am, să trăiesc clipa și să inspir frumosul, calmul, normalitatea din lumea asta nouă, prin toți porii, până când normalitatea și liniștea ei vor deveni și ale mele. Mi-am promis să nu mai trăiesc între două lumi, să-mi cos la loc sufletul rupt în două și să-l port pe tot, întreg, cu mine. Aici. Să uit Acolo.

Asta mi-am promis. Să uit și să mă uit doar aici, în fața mea, la oamenii zâmbitori, împăcați cu ei înșiși, oameni care nu știu ce înseamnă să nu ai șosele, să mori în curtea spitalului, oameni care nu știu ce înseamnă șpagă și nici nu știu să stea ploconiți pentru 3 lei în plus la pensie.

Mi-am promis să fiu ca ei. Am vrut să fiu ca ei. Cu înverșunare. Dar, oricât aș încerca, nu pot, nu pe de-a-ntregul.

Mă doare țara mea.

Mă doare țara asta care și-a călcat copiii în picioare, în care autoritățile statului nu luptă pentru propriul popor, ci împotriva lui. Mă doare cum ecourile furiei și ale umilinței, mă prind din urmă și mă găsesc oriunde aș fi.

Mă doare țara asta în care femeile, copiii sunt gazați în stradă, ca să tacă, în care politicienii sfidează cu nerușinare, mint, fură, manipulează, fără frică. Mă doare țara asta în care penalii nu știu ce-i pușcăria.

Mă doare revolta și lacrimile pe care mi le înăbuș –  mă dor.

Da, și eu sunt acum Diaspora. Diaspora hulită de netoții ăștia, care au pus țara în marșarier și au apăsat pedala de accelerație până la capăt și din ale căror rânduri se ridică tot felul de inconștienți siniștri, care promit că vor scoate și ei un milion de oameni în stradă și vor călca în picioare alți români.

Mă doare cum ne-au făcut să fim român contra român.

Și plâng de furie, dar și de neputință. Nu pot aparține, cu totul, unei alte lumi, oricât aș încerca. Abia acum am înțeles că, de fapt, nu voi putea niciodată.

Mă dori prea mult, țară a mea. Mai mult ca niciodată. Mă dori.

*Photo credit: Valentin Chisoceanu, jurnalist RFI România

 

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.