Ioana Boca – Zori de Zen

Moș Crăciun și Prâslea se cunosc demult. Se știu de la neonatologie.

La naștere, băiețelul meu a avut aproape 5 kilograme, 4 kilograme și 950 de grame mai exact. N-am avut sarcină diabetică, nu a fost un bebe gras, a fost pur și simplu un bebe mare. Datorită acestei stări de fapt, mi s-a dus buhu în tot spitalul, după ce am născut. Eram vedetă. Mă rog, indirect. Mai degrabă eram managerul vedetei. Dar, cum cu micul star al spitalului încă nu se putea purta un dialog, venea toată lumea la mine, după ce treceau pe la el. M-am pomenit cu asistente de pe la alte secții că mă vizitează, rând pe rând, încă de când eu eram la Reanimare, ca să vadă cine e mama care a născut un bebe de 5 kilograme.

Păreau surprinse să dea cu ochii de mine, o mână de om. Probabil se așteptau să o vadă pe urmașa lui Goliat. Sau măcar un elefant mai mic, ori o girafă. S-au pomenit în schimb, cu mine. Un pinguin. Pingu. (Cât am fost însărcinată, așa mă strigau colegii de birou.) Și, uite așa, tot veneau și se perindau asistentele prin fața ochilor mei, cât era ziulica de mare. „Vai, dumneavoastră sunteți?!” Se mirau o vreme și pe urmă plecau sănătoase, pe la treburile lor. Nu mai puteam să duc atâta faimă. Când m-au mutat în cameră și auzeam cum se deschidea ușa, deja știam ce mă așteaptă. Mă ițeam de după perfuzii și tot felul de tuburi, ca să mă vadă mai repede, să se mire mai repede și să plece. Iar eu să mă bag, la loc, în văgăuna cu perfuzii.

Am născut prin cezariană, iar în timpul operației m-am hăhăit cu medicii și cu asistentele de acolo de parcă eram în parcul de distracții, nu pe masa de operație. Râdeau de se prăpădeau toți, cu mine în frunte. Mă simțeam bine, făceam glume. Nu mai știu exact ce ziceam, dar crăpau toți de râs. Nu cred că li se întâmpla așa ceva prea des (și cu atât mai puțin mie, în mod clar!), să aibă un pacient pe masa de operații care să râdă cu gura până la urechi. „Doamnă, sunteți cea mai veselă pacientă pe care am văzut-o vreodată! Și, ziceți că e prima oară când faceți o operație?!” „Da, prima oară. Dar dacă-mi place, mai vin!”. Dacă treceai pe hol, prin dreptul sălii noastre, cred că puteam fi ușor suspectați că ne adunasem acolo să vedem niște episoade din Benny Hill, nu să aducem pe lume un copil. Treabă serioasă, de adulți.

Bine, după operație, am văzut eu pe dracul. Mă dureau toate alea de-mi venea să le smulg ochii tuturor. „Tu ești aia care râdea cu mine în sala de operație?! Ingrato! Ia vino tu suficient de aproape, să vezi cum sar eu pe tine acum și te plesnesc cu toate branulele astea direct peste ochi!”. Ce să zic, a fost oribil. Recuperarea a durat mult, pentru că mai aveam și o tăietură cât o zi de post, că deh, copil de 5 kilograme. N-am mai râs. Deloc. Eram ocupată să mă țin de pereți. Urmăream cu privirea alte mămici, colege cu mine, la Reanimare, cum săltau ele ca niște căprioare pe holurile alea, iar eu eram Moș Martin bandajat, care abia se ținea pe picioare. Eram aproape sigură că în sala aia de operații au făcut ei ceva. Or fi râs prea mult, așa mult că le-o fi picat guma de mestecat din gură în timp ce stăteau aplecați deasupra mea, iar acum eu umblu cu un Orbit sau o Hubba Bubba molfăită, pe post de genunchi. Și mă mai mir că mi se duc picioarele în toate direcțiile. În fine, nu mi-e dragă deloc partea asta, așa că mă întorc cu povestea în sala de operații.

După ce medicul meu ginecolog, cea mai cool și mai drăguță femeie din lume, l-a scos pe băiețelul meu și mi l-a așezat în brațe, îmi crescuse atât de mult pulsul de emoție, că mai aveam un pic și leșinam. E documentat, adică vedeam cu proprii ochi, pe ecranele aparatelor la care eram conectată, cum mi-o ia efectiv inima razna. Era al meu și nu aveam să-i mai dau drumul niciodată. Și nu mi-a fost nicicând mai frică, nu cumva să îl pierd, să mi-l ia cineva.

Știți fricile alea iraționale pe care le trăiește orice viitoare mămică? Fiecare are câte un coșmar, câte o frică, să fie copilul sănătos, să se încheie operația/nașterea cu bine. D-astea. Mie, când eram însărcinată, îmi era foarte, foarte frică să nu cumva să-mi încurce copilul la naștere, să plec acasă cu un alt bebe și peste 20 de ani să primesc un telefon care să mă anunțe că al meu copil, nu e copilul meu, e al altcuiva. Mă și vedeam alergând plânsă și despletită pe străzi, ca în telenovele, să-mi văd copilul adevărat pentru prima oară, după 20 de ani. (Bine, îmi promisesem că aveam să-l iubesc în continuare și pe celălalt, care nu era al meu, ca și cum era al meu). Până la urmă, totul ținea de o asistentă care, lipea la mâna bebelușului meu, o brățară cu numele, nu? Așa văzusem eu în filme. Și dacă, Doamne Ferește, asistenta asta se procopsise cu vreo răceală și ar fi apucat-o strănutul, mai vânjos așa, suficient cât să facă brățara aia să zboare prin cine știe ce cotlon? De unde urma să fie găsită de altă asistentă care ar fi prins-o, în grabă, pe mâna unui alt copil?! Pffoaa! Ce siguranță aveam eu, ca mamă, că plec acasă cu copilul meu?! Frici din astea mă rodeau pe mine tot mai mult, pe măsură ce se apropia ziua cea mare.

După ce am născut, însă, mi-a fost foarte, foarte clar că așa ceva nu avea cum să mi se întâmple mie niciodată, nici dacă aș fi luat toate brățările tuturor copiilor și le-aș fi amestecat într-un bol, ca la loterie. În sala de operație, Moș Crăciun, care s-a întâmplat să fie neonatologul nostru (ca să știți ce job are în restul anului, e șef al secției de neonatologie la Medlife Griviței), mi-a preluat băiatul, ca să-l măsoare, să-l cântărească și să facă ce-or mai face neonatologii în astfel de situații. L-a ridicat, apoi, în zări și a decretat: „Hooo,hooo,hoooo!!! Ce-avem noi aici?! Ăsta este Prâslea! Prâslea cel Voinic!” Și așa i-a rămas numele în spital.

Stătea Prâslea al meu, mândru, orăcăitor și mare, poziționat pe la mijlocul rândului cu bebeluși, frumoși și rozalii, mai mare cu un cap decât toți. Nu aveai cum să-l confunzi. Frica mea cu încurcatul copilului în spital devenise de-a dreptul ridicolă. Era imposibil să nu știu care este al meu. Și dacă nu l-aș fi văzut, l-aș fi recunoscut după voce. Urlau și orăcăiau toți, împreună, pe mai multe voci, doar că restul se auzeau suav, pe note înalte „Oaaa! oaaaa!”, ca un cor de greierași drăgălași. În schimb, Prâslea al meu era baritonul salonului. Când scotea el câte un „Oaaa!”, pe joase, îți reglai contrabasul după el.

În afară de asta, se născuse cu freză. Avea la păăăăr! Muult! Bogat! Dacă dimensiunile le-a moștenit de la taică-su, de podoaba lui capilară mă declar unica responsabilă! Pe scurt, îmi era absolut imposibil să îl confund, cu freza lui de Elvis și dimensiunile de Prâslea. Era… Elvis Prâslea! Al meu. Până la sfârșitul veacurilor și dincolo de ele.

5 Comments

  1. Alexa

    esti cea mai tare mama de praslea, elvis!

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Haha! mda, multumesc 🙂

      Reply
  2. Alexa

    Frica de copil schimbat ti-a alimentat-o stim noi cine, care zicea ca eu o sa iti iau copilul >))

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Da, acum imi dau seama, cred ca mi-ai alimentat-o si tu 🙂 Ce sa-i faci, daca ne-am pus amandoua pe nascut copii aproape in acelasi timp 🙂

      Reply
      1. Ioana (Post author)

        La acelasi spital, cu acelasi doctor…. E de film. Mor de ras!:)))

        Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *