Ioana Boca – Zori de Zen

Poștașul sună întotdeauna de două ori. Curierul este operat.

Am trăit o poveste cu un curier. Nu de dragoste. O saga filmată în Absurdistan și dată în reluare la Spitalul de nebuni. Pe repeat. Să vă explic. La două săptămâni de când a venit pe lume ăsta micu’, numit – mai nou – Pulpănițe – am început, ca tot omul, să căutăm cărucior. Un cărucior care trebuia să îndeplinească o serie de criterii: să fie drăguț, dar mai ales să fie stabil, vânjos, ca să îmi poarte în siguranță odorul în plimbări, dar să fie și suficient de mic încât să încapă în liftul blocului.

Fac o paranteză ca să vă spun că liftul blocului nostru e o poveste în sine. De groază. E cel mai urât lift din lume și cel mai neprietenos. Dacă ar putea vorbi sunt sigură că ar urla la fiecare etaj că ne urăște. Pe toți. E mic, are mai puțin de un metru pătrat și două uși batante (ca acelea din barurile din Vestul Sălbatic), pe care le proptește zgomotos în capul locatarilor, ori de câte ori i se dă ocazia. E dușman cu amărâții neatenți, cu nefericiții care urcă în lift ținând pungile cu cumpărături, nu mai zic de nemernicii care încearcă să îl folosească ca să care mobilă. Pe ăia îi trimite direct la spital.(Chiar s-a întâmplat, unuia i-a rupt dinții). Ce să zic, e violent. Și e la fel de supărat și pe locatarii cu cărucioare. De unde și problema noastră: să găsim un cărucior suficient de mic încât să încapă în liftul nevrotic, fără să ieșim bătuți la plimbare.

Așadar, ne-am apucat să căutăm cărucioare. Pe net. Voiam să iau parte la decizia de a lua un cărucior pentru micuțul meu și cum nu puteam pleca de acasă ca să bat magazinele, am început să batem în tastatură. Am luat la rând cred că toate magazinele online cu produse pentru copii, căutând căruciorul perfect și uitându-ne atenți la specificațiile referitoare la lungime, înălțime… pliat/ nepliat. Ne-a luat mult timp. Mult, până am găsit unul care era și frumos, și vânjos, și suficient de mic încât să încapă în lift. Am aflat însă repede că, blestemați fiind să trăim în același bloc cu un lift mic și rău ca dracul prins între uși, informațiile referitoare la dimensiunile cărucioarelor de pe paginile magazinelor online nu au nicio legătură cu realitatea, în cele mai multe cazuri. Aviz amatorilor – pe website-urile astea cifrele sunt o iluzie, matematica e o știință inexactă iar măsurătorile sunt cu marjă de eroare, ca la sondajele de opinie. Doar prețul e corect. (Pentru ei).

Primul cărucior pe care l-am comandat avea un centimetru în plus la lungime față de ce era specificat pe site, la dimensiuni. Un centimetru în plus contează, mai ales când ai un lift ca al nostru. Putea la fel de bine să aibă un metru în plus, cabină de duș și acoperiș de țiglă. Nu a încăput în lift. Ușile batante refuzau să facă loc căruciorului, ce să mai zicem de loc pentru noi. (La un moment dat, de disperare, acceptasem ideea că am fi fost în stare să băgăm căruciorul în lift iar noi să o luăm la sănătoasa repede, pe scări în jos, de fiecare dată când am fi ieșit la plimbare, numai să găsim, odată, un cărucior care să intre în lift). În fine.

Acum vine povestea CU Curierul. Poștașul modern al zilelor noastre. După cum cred că v-ați dat seama, problema dimensiunilor greșite ale cărucioarelor ne-a făcut să primim, să ne entuziasmăm și să trimitem înapoi, în mod repetat, cărucioarele care nu treceau testul liftului. În total au fost vreo 5, cumpărate atât de la firme cu sediul în București, cât și de prin țară și ce să vezi… toți lucrau cu aceeași firmă de curierat, firmă de curierat care, pare-se, alocase același curier pe zona noastră. Practic, același om ne-a sunat la ușă la distanță de două, trei zile, timp de vreo 3 săptămâni. Ajunsesem să ne cunoaștem. Aveam să ne dăm seama curând că a fost o relație sortită eșecului încă de la prima sonerie, supusă fiind unui proces de degradare continuu, direct proporțional cu frecvența zilelor în care omul, cărând cutii imense, apăsa pe soneria apartamentului nostru – ba să le aducă, ba să le ia. (Adăugăm la asta personajul Liftul Neprietenos. Lift care, cu siguranță, nu îl lăsa să vină sau să plece niciodată fără să-i aplice o ușă batantă în freză. Mai ales că omul căra cutii. Imense. Și ne vizita des. Practic și-o căuta cu lumânarea).

Și uite așa, cu cât Curierul făcea mai multe drumuri la noi, cu atât ne deveneam unii altora mai antipatici. Noi eram mereu nervoși în privința căruciorului, care tot pica testul liftului și curierul era din ce în ce mai deprimat din cauză că, evident, toate drumurile lui duceau inevitabil la ușa noastră, trecând prin liftul turbat și cărând cutii imense. Începusem entuziasmați relația noastră de durată neprecizată. Primele două dăți  ne-am dat -bună ziua- cu speranță și bucurie. I-am lăsat și bacșiș. Apoi l-am chemat să vină să ia căruciorul înapoi. Am comandat altul. Iar a venit nenea curier. Iar l-am sunat să vină să îl ia înapoi. De la al treilea cărucior, relațiile dintre noi și curier au început să se răcească. Ne-a mârâit un – “Aveți o cutie” – când am deschis ușa, ca să luăm în primire căruciorul cu numărul 3. Al meu soț, care se nimerise să deschidă el ușa, de data asta, nici măcar un mulțumesc nu a mai zis. Era prea îngrijorat să privească ambalajul masiv din fața lui și să estimeze dacă de data asta e cu noroc. N-a fost. Așa că nenea curier a trebuit să vină să ia cutia. Și s-a întors peste două zile cu o cutie nouă. A patra. Pe care am trimis-o iar înapoi. Tot cu el. Când a venit omul cu a cincea cutie, a băgat și divorț. De cum am deschis ușa, a lătrat la mine: “Să știți că eu mă duc să mă operez. Să nu mă mai sunați!”. Am luat cutia, am închis ușa și – după săptămâni întregi de deprimare, săptămâni în care pur și simplu nu credeam că o vom scoate la căpat vreodată cu treaba asta cu căruciorul, săptămâni în care mă vedeam mergând cu copilul în brațe, la plimbări, până la vârsta de doi ani sau mă imaginam luând un topor și făcând praf și pulbere Liftul Iadului – am râs în hohote. Ne… cedase curierul. (Retrospectiv, mai bine că “ne cedase”, decât “ne decedase”).

Povestea are, totuși, final fericit. Nu, n-am fost nevoită să ies cu copilul, în brațe, la plimbare, până la vârsta de doi ani. Al cincilea cărucior a fost suficient de mic încât să încapă în liftul nemernic (cu un minim de uși batante luate peste dinți de amărâtul care însoțea căruciorul).

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *