Ioana Boca – Zori de Zen

Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul

Ce complicat e să fii părinte în ziua de azi! Atâtea lucruri de care ar trebui să ții cont, atâtea sfaturi, studii, păreri, îndemnuri, liste cu ce să faci și ce să nu faci! Cu cât citesc mai mult, cu atât ajung să cred că am început să exagerăm, trăim într-o paranoia totală, care pune o presiune incredibilă pe părinți. Trăim cu frică, nu carecumva, să stricăm copilul!

Știi că nu e bine, doar ai citit vreo 50 de articole cu studii care îți spun că-l strici, dar tu îl mai lași să se uite la televizor și îi mai dai și tableta și telefonul tău câteodată, orice numai să apuci să speli și tu din vasele alea, să-ți scadă febra sub 39, să înghiți niște dumicați sau poate chiar să bei un pic de cafea fără să te tragă ăsta micu de pantaloni. Dar te simți vinovată, foarte vinovată, c-ai vrut să respiri un pic, să mai scoți capul deasupra apei pentru o gură de oxigen. Sigur i-ai făcut un rău, va deveni un zombie în fața unui ecran și nu își va dezvolta abilitățile de socializare! O să ajungă un izolat și un nesigur pe el, incapabil să formeze relații și să le mențină fiindcă a stat la tabletă.

Stai și-ți bei cafeaua așa, cu juma de gură, vinovată, în timp ce ăsta micu se uită la un episod din Peppa Pig și arunci un ochi în telefon. Dai peste un alt articol și-un alt studiu despre ținutul copiilor în brațe. Cât de benefic este. E important să-l ții mult în brațe. Stai și te gândești dacă tu l-ai ținut suficient sau o să vină o zi când o să-ți reproșeze că nu s-a simțit iubit și că de-asta încă nu s-a însurat, la 55 de ani.

Dai o căutare pe google despre copii și ținutul în brațe. Se afișează încă vreo 50 de articole pe subiect. Hopa, unele vorbesc despre altceva: dacă e prea mult ținut în brațe, e posibil să-l faci să devină prea dependent de tine, să nu se poată desprinde. Acum stai și te gândești dacă e prea puțin sau dacă e prea mult cât îl ții tu în brațe, de obicei. Calculezi, faci medii, să fim la mijloc, zic, să nu dea cu virgulă. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Nu vrei să strici copilul! E un balans fin… te ia cu transpirații. Abandonezi. Nu mă gândesc acum la asta, o las pe mai târziu. Cum simt că-mi trece un pic deznădejdea, mă-ntorc la subiect.

Mai dai o căutare și despre dormitul singur în pat. Al tău doarme cu tine. Te mai liniștești: „dacă doarme singur, nu creezi acea relație de încredere între tine și el, îl izolezi”, deci e bine ce faci, respiri ușurată. Dai de alt articol și pac – iar l-ai stricat, ăsta zice că dacă nu doarme singur, riști să nu îl încurajezi suficient să fie independent, practic să vezi tu câte ore la terapeut va fi nevoie să plătească, adult fiind, doar ca să încerce să repare din toate stricăciunile astea pe care i le-ai făcut tu. Doarme cu pisicile în pat și vreo doi, trei vecini, ca să nu fie singur.

Mai stai un pic și vezi o postare despre alimentația copiilor. Se proslăvește broccoli. Te uiți la ăsta micu și-ți spui că al tău nu va mânca în veci așa ceva. Citești că broccoli fiert în raze de soare e o binecuvântare pentru organism și mai ales pentru dezvoltarea copiilor. Al tău nu vrea. Te apucă panica. Nici broccoli nu-s în stare să-l fac să mănânce și e cel mai bun. Iar strici copilul fiindcă na, uite, el îți cere prăjituri, nu spanac bronzat pe prosop de quinoa. Sigur ai făcut ceva greșit. L-ai defectat, gata. Dă-i și caută soluții.

Încingem google-ul: cum să-mi fac copilul să mănânce păstăi, cu poftă. Pac! 300 de articole de rețete de păstăi delicioase, pentru copii. Încerci și faci vreo 30 de rețete. Tot nu merge. Îți vine să arunci farfuria pe geam, cu tine ținându-te de ea. Când nu mai vezi speranță, găsești una care te salvează. Zice să bagi păstăile în ciocolată. Le bagi, ce să faci. Că ești disperată. Ai citit că e foarte important să mănânce copilul păstăi, sunt pline de vitamine și tu nu vrei să-l strici și să ajungă un anemic, fiindcă n-a mâncat păstăi când era mic.

Deja l-ai terminat cu televizorul, ținutul în brațe și dormitul cu tine în pat. Măcar să aibă suficiente vitamine…  așa că le bagi în ciocolată. Faci asta și cu broccoli, încerci și cu spanac și ce să vezi… succes pe toată linia. Scrii pe grupurile de mămici: Am reușit, acum mănâncă păstăi cu poftă! Nu mai pot să-l opresc! Dar nu spui și partea cu ciocolata, fiindcă aia nu ți se pare chiar ok. Alte mămici se întreabă cum ai reușit? Și ele vor să le mănânce copilul păstăi, cu poftă. Caută pe google. Pac! 300 de articole cu rețete de păstăi delicioase….

Ăsta micu face tot timpul exact invers de cum îi spui. Tu zici ceva, el o ia la sănătoasa în direcția opusă. Aoleu, e o luptă de putere aici. Iar ai greșit ceva. Bagă repede o postare pe grupurile de mămici: ce mă fac, oameni buni, eu îi zic că trebuie să mergem la dreapta, el o ia la stânga. În câteva secunde, se umple coloana de răspunsuri cu zeci de studii și articole care tratează tema stânga-dreapta la copii. Nu zic că-i rău. Nu e.

E bine să știi, e bine să întrebi, să te informezi. Și eu întreb, de multe ori, e în regulă să ceri ajutor, măcar nu te simți singură. Sigur, înveți din experiențele altora iar tu încerci, citești, întrebi, aplici tot felul de metode documentate și recomandate. Câteodată funcționează, alteori – nu.  Și-atunci vine dezamăgirea, frustrarea, deznădejdea. La alții merge! Hei, ia uite o scorbură de copac, ia să mă ascund eu acolo și să nu mai ies vreo trei ani sau mai bine până merge copilul la facultate.

Ce, Doamne iartă-mă, fac așa de greșit?! De ce e așa de greu la noi? Dincolo părea mai simplu. Sigur ceva nu e bine, nu mă pricep la treaba asta cu părințeala… dacă nu e suficient ce fac, dacă pot să fac mai mult? Dacă fac prea multe eu și nu-l las pe el să facă destule singur?

Citeam, pe un blog american, că, părinții din generațiile anterioare, fără acces la atâta informație, funcționau după un singur principiu, în relația cu copiii: „Feed them sometimes and everything will be ok”. Adică, dă-le de mâncare, din când în când – și totul va fi bine. Simplu, nu? 🙂 Este, evident, o exagerare (sau poate nu?!) amuzantă, dar care scoate în evidență cât de mult s-au schimbat lucrurile. Azi, părinții sunt asaltați, din toate părțile, de atât de multă informație, articole, cărți, sfaturi de pe grupuri și forumuri, atâtea studii despre cum ar trebui să ne creștem și să ne educăm copiii, încât – pe bună dreptate – la un moment dat, te simți complet depășit și inadecvat. Te-apucă disperarea. Toți au ceva de spus despre orice faci (sau nu faci) cu copilul, cu consecințe eventual mega, super grave asupra lui și a viitorului său. Plus că mai citești și poveștile de succes ale altora, cum au rezolvat ei problema X cu copilul. Unele sunt chiar folositoare, ajută, te ajută… altele nu.

Suntem generația părinților online și trăim cu spaima de a nu strica copilul.

Ok, e clar că suntem norocoși că avem acces la atâtea resurse, informație, suntem norocoși pentru că nu trebuie decât să ne deschidem telefoanele mobile și, în câteva secunde, aflăm tot ce e de știut despre un anumit subiect care ne interesează, dar e și mult „zgomot”, mult, muuult „zgomot”, un volum atât de mare de informație, păreri, sugestii, recomandări, trucuri, liste, metode de aplicat pe puncte, pe liniuțe, pe subpuncte, cărți scrise de psihologi, parapsihologi și cititori în stele, încât e ușor să te simți total copleșit. Este atât de multă presiune pe părinți, disperați să facă ce trebuie și cum e mai bine pentru copilul lor – și nu e nimic greșit în a vrea să faci asta, doar că ne punem singuri pe umeri atâtea așteptări de la noi înșine, încât ne îngenunchem.

Cred că, toată informația asta, la care avem acces, trebuie s-o trecem prin propriul filtru și să luăm de-acolo doar ce ni se potrivește. Și, uneori, e bine să mai lăsăm deoparte ce spun alții în cărți și să „citim” mai mult din ce ne spun copiii noștri. De multe ori, răspunsurile se află chiar la ei.

N-avem copiii trași la indigo. Fiecare e diferit, ce funcționează la unul, ar putea să nu funcționeze la altul iar de la teorie la practică, de multe ori, se cască un hău de netrecut. Și, dacă nu reușești să faci exact cum scrie „la carte”, nu te învinovăți! Nu, n-o să strici copilul. Nu e panică, man! Nu ne trebuie și stresul ăsta suplimentar.

Eu zic așa: îl iubești? Ok. E perfect. Asta e prima și cea mai importantă condiție, pentru ca totul să fie bine. Restul ar trebui să vină de la sine. Dacă tot ce faci pentru el e cu iubire și vine din iubire… nu cred să poată ieși ceva greșit din asta.

Follow your heart. Fă ce-ți spune inima. Cred că ăsta e cel mai bun drum pe care îl putem alege. Acolo se află, de cele mai multe ori, toate răspunsurile de care avem nevoie. În noi. Și în ei. Trebuie doar să-i „citim” pe ei mai mult și să filtrăm mai temeinic ce spun alții. N-o să ne iasă totul ca la carte, fiindcă ființele astea mici nu vin cu manual de utilizare, ca mașinile de spălat.

Și-apoi, suntem oameni, greșim. Ne corectăm. Nu putem fi perfecți tot timpul. Poate niciodată. Important este să încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră posibilă, ca părinți. Poate nu ne iese mereu, dar atunci când ne iese, este minunat. Și asta e tot ce contează.

2 Comments

  1. Catinca

    Am citit și-am râs cu poftă (stilul tău e de vină), deși subiectul e cât se poate de serios și frecvent.
    Mă gândesc des la copilăria mea și la lipsa lui „nu ai voie” din casa bunicilor. Pentru că știu că eu am ajuns să abuzez de aceste cuvinte, din prea multă panică indusă de lumea urbană.
    La fel și cu curățenia excesivă. Îi obosesc pe ai mei cu atâtea haine de casă/haine de plimbare/haine de tobogan……
    Iar cu sentimentul de vinovăție că nu am petrecut destul timp de calitate cu copiii mă lupt greu.
    Cred că toate vin din raportarea la comunitate/prieteni.

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Mulțumesc tare mult Catinca, pentru că mă citești. Da, e imposibil să nu ne raportăm la alții, te înțeleg perfect. Și nu e un lucru neapărat rău, important este să nu uităm că, de multe ori, ce merge la alții, ar putea să nu meargă la noi. Și asta e ok.

      Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.