Ioana Boca – Zori de Zen

N-am vrut copii

N-am vrut copii. A fost o vreme când pur și simplu îmi îngheța mintea atunci când cineva aducea vorba de subiectul ăsta. Nici nu voiam să aud. Efectiv, discuțiile pe tema asta îmi făceau rău fizic. Îmi plăcea viața mea așa cum era, LIBERĂ. Liberă de orice griji în afara propriei mele persoane. Eu eram centrul universului meu și mă simțeam foarte bine cu asta. Nu-mi spunea nimeni ce să fac, unde să merg, nu mă obliga nimeni nici să gătesc, nici să fac curat, nici nimic. Cele mai grele decizii pe care trebuia să le iau într-o zi obișnuită erau legate de – cu ce mă îmbrac azi și ce pantofi să asortez la geantă. Dacă aveam chef să ies în club, ieșeam, dacă aveam chef să merg la film la 12:00 noaptea, mă duceam. Puteam călători unde voiam și îmi puteam permite, aveam timp să stau cu orele în fața oglinzii ca să mă aranjez, petreceam ore în șir la shopping sau din contră, vegetam pe canapea cât voiam, citeam, mă uitam la filme sau mă uitam pe pereți. Dolce far niente perpetuu, idilic, minunat. Făceam absolut orice voiam, când voiam, cât voiam și cu cine voiam. Libertate totală.

La ce-mi trebuia mie un copil? La nimic. Aveam certa credință că, odată ce apare copilul, viața mea se termină. N-aș mai fi fost nici liberă, nici femeie, nici om. Aș fi fost doar mamă. Iar mama nu e liberă. Mama nu e femeie, e o ființă asexuală. Mama, de fapt, nu e om. E mamă. Practic, o cu totul altă specie. Un fel de extraterestru care încetează să mai trăiască pentru ea și trăiește doar pentru a-i servi pe alții. Copiii, adică. Eram îngrozită. Mi se tăia respirația când mă întreba cineva „Și? Copii, ceva? Aveți în plan?” Îmi venea să urlu. NU! N-am în plan și nici nu e treaba ta să întrebi asta. Subiectul ăsta era ca un fel de sabia lui Damocles, care atârna deasupra capului meu și cădea când îmi era lumea mai dragă, mai ales după ce m-am căsătorit. Îmi venea să sar pe nefericitul sau nefericita aia care îndrăznea să întrebe așa ceva și să-i scot ochii, înainte de a-i îndesa pe gât lista aia imaginară, atârnată de umeri, cu care se nasc fetele și care trebuie neapărat dar neapărat bifată, așa încât să intri „în rândul lumii”: mărită-te, fă un copil sau mai mulți, pune-i și pe ei să facă copii, fii bunică.

Oricum aș fi dat-o și oricum aș fi privit situația, tot la imaginea asta ajungeam: Copil egal viața mea s-a încheiat, e timpul să schimbi scutece și să treci la cratiță, să-ți crești proprii copii, apoi să-i crești pe copiii copiilor tăi. Tot viitorul era plin de copii și de lucruri pe care trebuie să le faci pentru ei, ca un fel de tăvălug care nu se mai oprește și care duce jos, atât de jos încât n-o să mai vezi niciodată lumina zilei. Vei rămâne cu nimic pentru tine. Asta să fie soarta mea? Doar atât? Atât se vede în viitorul meu? Copii, mâncare, curățenie, scutece, doctori, muci, griji peste griji, nopți nedormite?

Am stat mult și m-am gândit de ce aveam reacțiile astea față de ideea de a avea copii. Poate pentru că asta am văzut când eram eu copil. Am văzut și am crescut cu generația mamelor de sacrificiu. Mama care face tot, în rest nimeni nu trebuie să facă nimic. Nu trebuie să ridice niciun deget. Se ocupă ea. Ea spală, ea gătește, ea merge cu copilul la doctor, ea îl schimbă, ea îi dă să mănânce, ea face curat în casă. Ea, tot. Și pentru ea – aproape nimic. Chestia asta a declanșat în mine o reacție puternică de respingere și sunt sigură că nu sunt singura care a simțit așa. În plus, sfatul mamelor noastre, care e drept, că ne-au avut devreme, poate mai devreme decât și-ar fi dorit sau ar fi fost pregătite, rezonează cu fricile noastre. „Mamă, nu te grăbi, nu te grăbi cu copiii. Bucură-te de viață, copilul îți schimbă viața, n-o să mai poți merge în vacanțe, n-o să mai poți lucra, n-o să mai poți ieși în oraș când vrei tu. Nu te grăbi”. Și nu ne grăbim. Nu ne grăbim deloc, ba chiar nu că nu ne grăbim, o luăm la fugă în direcția opusă. Ne sperie așa de tare copiii încât, pentru unele dintre noi, a avea copii a început să fie incompatibil cu o viață normală, adică viața aceea care ne permite să avem libertatea pe care alte mame, din alte generații, n-au avut-o.

Și, peste toate astea, se adaugă presiunea de a face „ce trebuie” adică un copil, dar fără o explicație reală, fără argumente valide, ci enunțată ca o cerință, o datorie a ta față de restul lumii de a intra în rândul ei: „Trebuie să faci și tu un copil, că așa-i normal, așa face toată lumea.” Ei, enunțurile de genul ăsta, mă enervează cel mai tare pentru că sunt o mostră de gândire atât de limitată, încât sunt pur și simplu tâmpite. Ți se adresează ca și cum ai fi o oaie care trebuie adusă pe drumul cel bun, fiindcă te crezi, în mod straniu, căprioară. Și tu ești, de fapt, o oaie. Și asta e viața oilor. O oaie nu poate să aibă alte scopuri în viață, în afară de a fi oaie, întrucât nu a părăsit niciodată pajiștea unde e scoasă la păscut și dincolo de gard nu știe ce se află. Nici nu contează, de fapt, fiindcă „dincolo de gard” e rezervat non-oilor.

Între toate reacțiile astea despre cum ar fi, cum ar trebui să fie și cum e acum viața ta, o viață plăcută, în care poți fi, în voie, centrul propriului tău univers, îți cam vine s-o iei la fugă când auzi de copii. La ce-ți trebuie ție copil?

Îți trebuie. Doar că nu știi că-ți trebuie. Eu habar n-am avut că-mi trebuie, până când n-am fost dispusă să renunț la confortul de a ști exact cum decurge viața mea în fiecare zi, pentru a face un mare salt în necunoscut, spre o existență plină de incertitudini și bântuită de tot felul de griji și de temeri. E ca și cum te-ai arunca în gol, fără centură de siguranță. Nu știi ce te așteaptă, doar speri că la capătul celălalt va fi bine. Vei fi bine.

Și a fost. Nu doar bine, ci incredibil de bine. Totul capătă un alt sens, întreaga ta existență se redefinește. Da, viața ta dinainte, într-adevăr, a murit. Nu mai ai timp doar pentru tine, dar nici nu mai vrei să ai timp doar pentru tine. Nu-ți mai trebuie. Respiri pentru el. Pentru mogâldeața minunată pe care o ții strâns la piept, care te caută, se agață de tine și te iubește cu toată ființa. În locul vechii tale vieți s-a născut alta: viața ta alături de copilul tău. Și este incredibil de frumoasă. E frumusețea aceea care îți smulge lacrimi, care te face să simți că plesnești de prea plin de iubire. E fericire în stare pură. E ca un drog. Un carusel minunat, plin de lucururi noi de făcut, de provocări dar mai ales de iubire. Foarte multă iubire. Iubire care te vindecă, te alină, te face întreg. Și stai să te întrebi… de ce, Doamne iartă-mă, mi-a fost așa de frică?! Cum să-ți fie frică de omulețul ăsta mic, pe care îl ții în brațe și căruia nu vrei să-i mai dai drumul niciodată. Cum să-ți fie frică… de un pui de om care respiră, prin toți porii, iubire? Viața ta dinainte a murit, dar acum te bucuri. Trebuia s-o ucizi mai devreme, ca să faci loc vieții tale cu el. Pentru că acolo unde se termină eu, al meu și mie începe NOI. Noi doi.

Iar tu și cu mine, copile, vom cuceri lumea! O vom colora în culorile tale, vom râde până la lacrimi împreună și vom plânge amândoi, atunci când suferi. Ne vom ridica de jos întotdeauna mai puternici și vom descoperi lumea asta, pas cu pas, împreună. Tu, pentru prima oară, eu – ca și prima oară, pentru că acum o pot vedea și prin ochii tăi. Vom construi propriul nostru univers și îl vom umple pe tot cu iubire, vom crește și vom învăța împreună, fiindcă și eu am multe de învățat de la tine. Tu, copile, ești cea mai bună și mai frumoasă parte din mine. Doar că n-am știut asta de la început.

ShareShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

9 Comments

  1. Cornel

    Superb !

    Reply
  2. Ioana (Post author)

    Mulțumesc 🙂

    Reply
  3. Alexandra

    Cea mai frumoasa declaratie de iubire fata de sine si mai ales fata de copil. Sublim!

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Oau, mulțumesc tare mult, Alexandra. <3

      Reply
  4. Maria

    Buna Ioana,

    Minunat articolul!
    Invitatia la cafea in Madrid, ramane valabila.Ai emailul meu si astept……?¿!

    Reply
    1. Ioana (Post author)

      Multumesc mult, Maria si pentru apreciere si pentru invitatie. Mi-ar face mare placere. Acum mi-e un pic greu sa ma desprind, Gogoasa a inceput gradi si evident.. a racit cobza, dar poate in urmatoarele saptamani. Te pup!

      Reply
  5. maria

    Sanatate multa lui Gogoasa! Daca crezi ca pot ajuta cu ceva sa-mi zici!

    Te imbratisez cu drag!
    Maria

    P.S. Am de acasa catina… daca crezi ca-i buna!

    Reply
  6. Dana

    Sunt de acord si nu. Aveai nevoie de iubire, iar mogaldeata aia mica, cum spui, ti-a dat-o. Iubire neconditionata…
    Consider ca asa ar trebui sa fie iubirea, indiferent din partea cui vine. Viata nu se traieste prin altcineva, viata ta, e viata ta. Si atat. Sa fii fericita, iti doresc!

    Reply
  7. Ioana (Post author)

    Multumesc pentru ca mi-ai scris. Asa este, viata nu se traieste prin altcineva, dar o poti trai si pentru altcineva. Asta simt eu acum, ca nu mai traiesc doar pentru mine, ci (mai ales) pentru el. Multa fericire si iubire iti doresc, asemenea, Dana!

    Reply

Adaugă comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *