De ce stau mamele cu nasul în telefon

Aud multe comentarii, unele de-a dreptul halucinante, la adresa mamelor care își folosesc telefonul mobil și pentru altceva în afară de a vorbi chestii urgente, atunci când sunt cu copilul în parc. Se pare că din momentul în care ai copil, ai pierdut dreptul de a-ți folosi în voie telefonul. Bine, îți este permis să dai un telefon, două, maxim (da’ să nu te întinzi la vorbă) și atât. Practic, cu unul în plus față de cât ai avea voie, dacă ai fi la închisoare. Ai depășit limita asta, așteaptă-te la comentarii. Ți-o iei de nu te vezi. Sunt regulile nescrise ale găștilor de bone și bunici, care populează parcul, în fiecare dimineață, cu odraslele din dotare. Am avut câteva săptămâni libere și am ieșit cu copilul în parc pe tura de dimineață, cea care, în general, e domeniul bonelor și al bunicilor. Atunci e cel mai rău. Mai bine îți arunci telefonul în lac, ca să știi o treabă.

Și nu sunt ei singurii. Poate chiar mai guralivi sunt ăia care se relaxează plimbându-se prin parc, la pas ușor de defilare, dis-de-dimineață, pe răcoare și care au făcut un sport din a comenta toate persoanele care trec pe lângă ei. N-au copii, dar au păreri. Și, oricum, dacă ar avea copii, ar fi părinții exemplari, de pus la revistă, fiindcă nu există oameni care să le știe pe toate, așa ca ei. Ar fi magnifici. I-ar învăța până la vârsta de doi ani să piloteze avioane de luptă și să scrie în engleză și japoneză cu ambele mâini, în timp ce recită „Luceafărul”, de la cap la coadă și de la coadă la cap. Sau au copii, dar copiii lor sunt bunicii copiilor copiilor lor, cărora le-au lăsat moștenire o zestre formată dintr-un bibelou în formă de pește și vreo câteva zeci de mileuri, lucrate minuțios și manual.

Nu vreau să generalizez, așa că nu mă înțelegeți greșit, nu toți bunicii sunt așa, slavă Domnului, dar m-am nimerit și pe lângă specimene din astea, de-a dreptul toxice, care comentează tot ce mișcă și cum, dimineața, parcul e populat, în principal, de copii, bone, bunici și mame care împing cărucioare, au la ce da ochii peste cap. De departe, subiectul favorit îl constituie mamele alea denaturate, care stau cu ochii în telefon, în loc să croșeteze ciorapi sau să îi recite odorului, care gângurește în landou, tabla înmulțirii.

Și, totuși, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Oare chiar nu le pasă de copiii lor? Sunt niște mame rele, oribile și complet deplasate, care n-au niciun sentiment matern? Sunt niște ignorante care n-au nici cel mai mic instinct de a-și ocroti și superviza copilul 24 de ore din 24? Sunt dependente de telefonul mobil așa de rău, încât nu-l pot lăsa din mână? Nu trebuie o mamă să fie nonstop dedicată trup și suflet copilului ei? Da, trebuie. Trebuie să aibă grijă de el și în general trebuie să fie tot timpul în alertă și gata să intervină. Uite fix din cauza asta stau mamele cu nasul în telefon. Sună paradoxal? Sună, dar nu e deloc.

Puneți-vă în locul mamei care stă de dimineață până seara cu copilul. Job-ul ăsta de mamă este unul nonstop. Nu poți să-ți iei concediu de la asta, nu poți să te învoiești și nici să tragi chiulul (spre deosebire de bone și rude, care-și dau ochii peste cap, dar care atunci când sosesc părinții acasă, și-au luat geanta și au plecat, liniștiți, la treburile lor). Toată atenția ei e îndreptată, tot timpul, spre copil, de dimineață până seara și de seara până dimineața: să nu se lovească, să fie în siguranță, să mănânce, să se spele, să doarmă, să iasă afară (și astea sunt doar activitățile de bază ale unei zile). Între toate sarcinile astea zilnice, se mai ivește câte un moment de respiro.

De exemplu, în parc, când copilul, în sfârșit, stă într-un loc mai mult de două minute și își face de lucru (fie chiar și într-o băltoacă), acasă când redescoperă câte o jucărie, în cărucior, când îl știi în siguranță și poți să răsufli ușurată că nu o ia la goană în următoarele 20 de secunde. Sunt momentele în care poți să iei o pauză fizic. Mental însă, nu. Tot cu gândul la copil ești. Nu reușești să te deconectezi cât ai pocni din degete. Îți mai trebuie ceva. Așa că, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Simplu: pentru că este cel mai rapid mod de a face declicul ăla în mintea lor și de a se decupla, de a-și scoate mintea, pentru câteva clipe, din starea de alertă și de vigilență continuă. Vigilență care este pur și simplu extenuantă, poate chiar mai extenuantă decât oboseala fizică, pentru că nu-i poți spune creierului: „Ok, acum stăm pe bancă, copilul e liniștit, gândește-te și la altceva în afară de copil. Ia o pauză.”

Nu-ți poți pune mintea „on hold”, dar ai nevoie de astfel de pauze ca să te menții pe linia de plutire. Iar telefonul este cel mai la îndemână mod de a „evada”, preț de câteva minute, cum n-ai timp nici să citești o carte cât se joacă bebe cu grebla în nisip, nici să te teleportezi la teatru sau la un film, cât întoarce copilul o jucărie pe toate părțile și nici să stai la cafea cu prietenele depănând amintiri, cât timp copilul se dă în leagăn. Telefonul e portița spre câteva secunde în care creierul tău ia o pauză, se oprește din alergat, se aruncă lat pe canapea și face zapping în fața televizorului. Este pauza aceea care, de multe ori, îți reamintește că și tu ești om și că da, îl iubești până la soare pe piciul tău, dar ai nevoie să mai arunci o privire și la ce se întâmplă în lumea ta, de adult. Așa că, data viitoare când vedeți o mămică stând cu nasul în telefon, să știți că nici nu e o mamă oribilă și neglijentă, și nici nu vânează Pokemoni. Pur și simplu își încarcă bateriile. Are nevoie.