De la o vreme-ncoace, la noi în casă a-nceput timid să plouă, cu o minciunică-două… și uite-așa, foarte curând, mândrul meu, la cei 2 ani și 4 luni ai săi, s-a prins de arta manipulării în 2 pași și 3 zile. Ce etapă! Prima oară m-a testat, ca să mă aducă de la bucătărie unde trebăluiam de zor și de unde nu mă dădeam dusă nicicum. Nu m-a mai tras de mână, nu mi-a mai zis „Mama, hai, haaaiii!”. A intrat alergând ca o furtună fugărită de soare și a început să strige răspicat: „Mama, apa!!! Appaaa, mamaaa!!” Săr ca arsă. Sunt o mamă denaturată! De când i-o fi sete și eu nu i-am pus sticla cu apă! Văleu! Am lăsat totul baltă și m-am dus cu el în sufragerie doar ca să observ cum stătea, semeață, pe măsuța noastră de cafea, ditamai sticluța plină ochi cu apă. Mă uit la el, el se uită la mine și îl văd cum îi sticlesc ochii și râde cu gura până la urechi.
„Uite, mami, apa, aici. Vrei să bei apă?”
„Nu? Nu? Mama, jos.. da? daa?? tiiittt-tiiittt… poooccc!” și îmi arată un autobuz mare și galben, răsturnat lângă canapea
A fost prima oară când mândrul mi-a spus o minciunică, să se consemneze pentru posteritate! Am rămas mută de uimire și tare impresionată am mai fost de noul meșteșug dibaci al mândrului, de a obține ce-și dorește. Până la urmă și asta e o etapă în dezvoltarea lui. Omulețul are un obiectiv și încearcă să și-l atingă așa cum poate el mai bine. Dacă scopul lui e să mă aducă în camera de joacă și știe că în momentul ăla nu pot veni, și-a fabricat niște „unelte” cu care să obțină ce-și dorește, indiferent de situație. „Viața e greu” nu? Deci trebuie să știi să te descurci iar dolofanii ăștia mici și inocenți au uimitoarea capacitate de a deveni cei mai mari minciunei manipulatori din univers. Și o spun cu toată dragostea!
Ei, de-atunci, de la prima minciunică au început tăvălug, iar eu am dat de greu, fiindcă acum trebuie să evaluez ce are potențial de minciunică și ce nu. De cele mai multe ori, însă, mândrul câștigă, fiindcă nu pot risca să fie adevărat, mai ales că marea artă deprinsă de Minciunel este să facă referire la nevoile de bază. Practic, e ca și cum a câștigat la loterie. Cum să faci triaj cu așa ceva?! „Mama, papa! Mama, apa! Mama șuuuu, fiiiggg!”- adică șosetele și îi e frig. Și le scoate din picioare și pe urmă trage de mine să vin să i le pun la loc. Întâmplător, exact în locul în care vrea el să mă aducă și să și rămân. De fiecare dată când nu reușește să mă convingă să vin, să fac, să fiu acolo unde își dorește el, hopa și minciunica salvatoare!
Seara, la culcare, încearcă să evadeze din pat punând în practică o tactică de distragere a atenției. Cere apă. Și cât mă ridic eu să iau sticla de apă de pe măsuța din dormitor.. mândrul dă năvală jos din pat în chiote și îl prind tocmai când e cu mâna pe clanță. Râde de se prăpădește. „Ce faci, hoțomanule?! Unde fugi, te-am prins!!” Din păcate, nu i-a ținut figura decât de două ori. Acum țin sticla lângă pat. Nu-i nimic. A găsit altceva ca să se hlizească. Broasca lui țestoasă, care proiectează lumini pe tavan și fără de care nu putem face nani, deodată nu mai face lumină albastră, ci verde. El știe foarte bine ce culori sunt, mi le recită pe toate oricând și la orice oră… dar țestoasa asta nu mai are lumina albastră, ci verde, cam de vreo două săptămâni, așa. Îmi arată tavanul camerei plin de steluțe albăstrui și îmi spune:
„Mama, verde!”
„Nu e, mama, verde, e albastru!”
Îl bufnește râsul și insistă: „Verdeee!”
„Nuuu e verde… e albastruuu, mama! Cum să fie verde?!”
Iar o porție de râs zdravănă.
Treaba asta cu albastrul care e verde a devenit deja parte din ritualul nostru de culcare. Nu se mai satură să râdă de propria minciunico-glumă. Apoi trece la animale. Pisica face ham ham, catelul face cotcodac, Singurul care mai face cum trebuie e dinozaurul. Îi place prea mult ca să reziste și să nu spună „Gîîîîîrrrr!”. Punem capăt menajeriei noastre nocturne de animăluțe care scot toate sunetele posibile numai pe ale lor -nu, cu veșnicul „În pădurea cu alune”, pe care i-l cânt de vreo 50 de ori. Și adormim amândoi, el cu gândul la minciunelele lui, eu cu gândul la ce-i voi spune când va declara că pădurea aia nu are alune și-o să-mi spună că are struguri, că nu sunt 3 pitici, sunt doi uriași și că nu stau într-o căsuță, stau într-un cort de hipsteri. Simt că trebuie să încep să lucrez la rime, pentru noua versiune. Dorm în stres, zău. Nu știu cât timp mai am la dispoziție ca să definitivez noua variantă!
Bine, bine… dar de ce mint copiii?
Bun, asta e la noi acasă, dar lăsând gluma la o parte, hai să vedem ce spun specialiștii referitor la ce înseamnă minciuna la copii, pentru că nu are nicio legătură cu moralitatea – a copiilor sau a părinților. Vreau să fie foarte clar că de minciunile copiilor nu scapă nimeni ( și nici nu ar trebui vreodată să-ți dorești așa ceva!) iar treaba asta nu are nicio legătură cu cât de bine îți educi tu copilul acasă. Toți copiii vor spune câte o minciunică la un moment dat iar asta nu e deloc un lucru rău. La vârste atât de fragede nici nu se pune problema de așa ceva. Cum gestionezi situația și cum îl înveți diferența dintre adevăr și minciună, de acum înainte, ei bine, asta este o cu totul altă discuție.
Acum însă, vreau să fie clar și să nu crezi cumva că ești o mamă rea și că ai făcut ceva teribil de greșit, dacă piciul tău începe să spună tot felul de minciunele! Dimpotrivă, bucură-te, pentru că minciunelele astea nu reprezintă altceva decât un nou salt în dezvoltarea lui cognitivă. Experții în psihologia copiilor o spun foarte clar: toți copiii mint. Potrivit Victoriei Talwar, cercetător la McGill University din Montreal, manipularea adevărului pentru a-și atinge propriile scopuri, reprezintă un salt în dezvoltarea copiilor, precum învățatul de a se îmbrăca singuri sau de a-și aștepta rândul să se dea în leagăn, atunci când se află în parc. O echipă de psihologi de la Universitatea Brock a făcut un studiu din care a reieșit că 20% dintre copiii cu vârsta de doi ani spun minciunele, procentul crește la 50% în cazul copiilor cu vârsta de 3 ani și la 80% în cazul celor care au împlinit 4 ani.
Între 4 și 6 ani, potrivit specialiștilor, copiii tind să mintă mai mult și să devină mult mai buni în a-și spune minciunile, reușind să-și controleze și să-și transforme expresiile faciale și tonul vocii pentru a se potrivi cu „minciunica” servită. De la 6 ani încolo, minciunile tind să devină mult mai complicate și mai complexe, odată ce vocabularul copilului se mărește considerabil, la fel ca și capacitatea lui de a înțelege cum gândesc cei din jurul lui și, deci, ce ar putea fi înclinați să creadă. De la 8 ani încolo, copiii devin niște minciunei desăvârșiți, putând minți fără a se da de gol, spun specialiștii.
Deci, ce înseamnă saltul acesta în dezvoltarea lor pentru noi, părinții? Nimic altceva decât o nouă provocare. Aceea de a-ți corecta și învăța copilul diferența dintre adevăr și minciună și de a încuraja, apoi, onestitatea, pe măsură ce el crește și testează tot mai multe limite. Acum, la o vârstă atât de fragedă, această diferență – între adevăr și minciună – nu este clară deloc pentru ei. Până la 3, 4 anișori, copiii nu pot înțelege pe deplin conceptul de „a minți”, pentru că nu pot înțelege ideea de adevăr obiectiv, care se bazează pe un fapt real. În această etapă, imaginația lor funcționează ca un motoraș ce gonește la viteză maximă. Psihologii numesc asta „gândirea magică”, adică atunci când un copil își dorește ca o anumită situație sau un anumit lucru să fi decurs sau să fie altfel decât este, va minți pentru că el chiar crede că dacă spune că ursulețul lui alb ca laptele… e negru, de exemplu, ursulețul chiar va fi negru pentru că așa spune și își dorește el.
Cum gestionăm minciuna în cazul acesta? Cu blândețe, în niciun caz pedepsindu-l sau certându-l, iar eu una am ales să mă bucur pe deplin de etapa aceasta în dezvoltarea Minciunelului meu. Poate părea contraproductiv, dar nu este deloc așa. La cei doi anișori ai lui, nu poți face altceva decât să te relaxezi și să te amuzi de „invențiile” lui, învățându-l diferența dintre adevăr și minciună, între fantezie și realitate, cu blândețe și prin joacă. Multă, multă joacă.