Mă uit la băiețelul meu și mă întreb: când a trecut timpul?! Nu știu când și cum a trecut atât de repede. Parcă ieri îl purtam în brațe peste tot, parcă ieri mirosea doar a lapte și gângurea fericit când îmi vedea fața, aproape de a lui. Acum merge singur, vorbește, cântă, se joacă. E un băiețel minunat, de trei anișori. Curajos, vesel, curios și iubitor. Are în continuare nevoie de mine, dar nu la fel de mult. Se descurcă și singur. Adevărul este că era o vreme când așteptam momentele acestea. Cu nerăbdare. Poate cu prea multă nerăbdare.
Acea eu de atunci, extenuată, nedormită, nemâncată, mă întrebam mereu.. cum o fi. Cum o fi să nu mai fie nevoie să-l schimb, să-i dau de mâncare cu lingurița, cum o fi să nu mai fie nevoie să-l țin de mânuțe, tot timpul, ca să încerce să meargă, cum o fi când va putea merge singur. Cum o fi când va începe să rostească primele lui cuvinte, când voi putea comunica cu el mai mult și mai bine. Cum o fi.
Am aflat acum. Acum el face toate lucrurile astea, care atunci erau teritoriul lui „cum o fi”. Și-acum că știu cum este, am momente (multe) când mintea mea dă năvală în trecut. N-ar vrea, dar e înghiontită de o inimă frântă. E biciuită de dor și se agață cu disperare de fărâme din zilele de atunci, de gesturi mărunte, de pielea lui catifelată de bebeluș. Și vrea înapoi. Vrea înapoi acolo unde totul îi este cunoscut, vrea înapoi la lucrurile deja trăite, ca să le mai trăiască o dată. Să le trăiască mai mult. Mai bine. Mai intens decât atunci. Să le trăiască știind ce știu acum și ce simt acum: tristețea asta nemărginită, pentru că zilele acelea s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.
Atunci aveam momente când mă apuca disperarea, când credeam că nopțile cu treziri de zeci de ori nu se vor mai termina niciodată. Voiam să treacă timpul mai repede. Voiam să-l văd mai mare, mai repede. Acum este mai mare. Și-mi dau seama că, de fapt, am fost nebună. Nebună și nerecunoscătoare să îmi doresc să trăiesc mai repede altceva. Mă simt vinovată pentru asta acum. Pentru că acele zile s-au dus iar eu n-am știut să mă bucur pe deplin de ele.
Și eu nu sunt pregătită. Nici acum nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să renunț la el mic, deși știu că n-am nicio putere în privința asta, timpul curge într-un singur sens, indiferent dacă vreau eu sau nu. Nu-l pot opri în loc. De fapt, nici nu vreau asta. Îl iubesc așa, mare, de trei anișori, descurcându-se singur, la fel de mult, doar că vreau să-l mai pot trăi o dată mic. Ca să mă umplu de el, să-mi fac rezerve, să mă țină o viață, să reușesc să absorb, de data asta, tot din ce este, din ce am avut, din ce a fost, fără să-mi mut gândul, nicio secundă, la ce va fi.
Era mic, dolofan și minunat, nu voia decât în brațele mele, doar acolo se liniștea, doar acolo era bine. Mi-e foarte dor acum de mânuțe mici, mici de tot, care se agață de bluza mea, care îmi explorează obrajii, de zâmbetul acela larg al unei gurițe fără niciun dințișor, care mă caută și mă simte, de gânguritul acela dulce, de fericire, de mult bine, de chiote și de prima dată când a spus „mma-mma”.
Mi-e dor de clipele acelea când nu existam decât noi doi, unul pentru celălalt. Când el mirosea a bebe și eu miroseam a el. Când eu eram toată lumea lui. Sigur și acum sunt, dar lumea lui devine tot mai încăpătoare. Lumea lui e tot mai plină și el e tot mai puțin doar al meu. Știu, e firesc să fie așa. Nici n-ar putea fi altfel. Și, totuși, simt o tristețe enormă, câteodată, care mă copleșește și mă înghite cu totul, parcă nu-mi mai lasă aer să respir. Nu va mai fi niciodată așa cum a fost. Și a fost atât de frumos. Iar eu, de multe ori, atât de oarbă, de obosită și de incapabilă să absorb prin toți porii, tot timpul, toată iubirea asta pură, toată conexiunea și tot binele dintre noi.
Cred că așa suntem noi construiți, să nu conștientizăm clipa pe care o trăim, întru totul, decât după ce a trecut. Și simt că asta e foarte nedrept. Este devastator de nedrept.
Comments
6 răspunsuri la „Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut”
Offfff, de ce ma faci sa plang??? Pai da´spune tu, e frumos??!! Si eu care tocmai mai devreme am spus niste „oare o sa…”
Of, păi ce să-i faci, la un moment dat ți se face dor. Cresc atât de repede, parcă din ce în ce mai repede. Știi, senzația mea era la început că parcă nu se mai terminau zilele, nopțile erau și mai lungi, și-apoi, dintr-o dată, nu știu, parcă s-a comprimat timpul. Am clipit și el a împlinit deja 3 ani. Te îmbrățișez de la distanță 🙂
Ai scris atat de frumos, draga Ioana, ai scris cu sufletul, cu tot si din tot sufletul tau. Mesajul tau respira bucurie, nostalgie, dor si dragoste multa. Toate impreuna pentru ca sa mai poti trai inca o data minunea si misterul de a da viata. Iti doresc atat de mult ca acest lucru sa se intample si dorinta ta cea mai scumpa si draga sa devina realitate. Asteptam vesti bune! Cu mult drag!
Mulțumesc mult, Alina, în primul rând pentru că ești aici. Sper că sunteți bine cu toții. Mereu mă bucur când îmi scrii, să știi. Nu știu dacă Universul îmi trimite semne despre un bebe 2, la asta nu m-am gândit. Hm, dar acum că ai spus-o, m-ai pus pe gânduri. Poate, cine știe… 🙂
Mă regăsesc în fiecare cuvânt asezat de tine aici. Și tocmai din cauza acelui dor nespus de timp-dat-înapoi, de miros și gângurit de bebeluș, am îndrăznit să-l chemăm pe bebe 2. Îți mărturisesc că nu e același lucru. In timp ce țin la piept bebelușul simt cum pierd și mai repede clipe din copilăria celei mare. Venirea bebelușului in familia noastră a început să ne dezvăluie fragmente de maturitate la surioara cea mare. Și parcă mi-e și mai dor de timpul trecut, petrecut doar cu ea.
Of, Catinca, ce greu e uneori să accepți că timpul ăsta trece mai repede decât ne dorim. Deși nu-l am pe bebe 2, nici eu nu cred că așa se ostoiește dorul, cred că doar se dublează. Îți mulțumesc pentru că mi-ai scris. Gânduri bune, draga mea!