Viața paralelă a mamelor

Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, oi fi singura?! Dar vă spun sincer că eu am o viață paralelă! Începe după ce Gogoașă își ia tălpășița, la plimbare, prin lumea viselor, adică de pe la 9:30, 10:00 și durează până când adorm în fotoliu, pe scaunul de la calculator sau pe canapea. Nu discriminez!

Jur, de când al meu copil a decis că vrea să doarmă toată noaptea, eu am decis că nu mai vreau să dorm. După ce se duce el la nani, mă trezesc pentru a doua oară, la o nouă viață! Și înghesui, cu mare talent, în cele două… trei ore nocturne, tot ce aș fi vrut să fac pentru mine, în timpul zilei și n-am putut.

Pe cuvânt. După ce adoarme el, e petrecere la mine în cap! Mooaamă! Să vezi câte fac acum! Mă uit la film, da, filmul ăla pe care mi-l doream să-l văd demuuult! Ăla care a fost în cinematografe acum vreo 6,7 luni și la care iar n-am ajuns. Pe urmă scriu vreo două, trei articole pentru blog. Toate minunate, normal. Super mega documentate, evident, cu zeci de ore de citit articole de specialitate, că doar dacă ai o viață paralelă, practic mai câștigi 24 de ore. (Bine, în momentul de față, viața mea paralelă are o durată nedefinită: începe de la un sfert de oră și, în unele cazuri, cele mai fericite… sau nu?… durează până la două.. trei.)

Mai bag și un capitol, două, trei… zece din cartea pe care tocmai am început-o și stau să „frunzăresc” și internetul, ca să mă pun la punct cu ce se întâmplă în lume în cealaltă viața, aia în care eu n-am timp de așa ceva. Și, pe urmă, mă mai uit la un film! Și mai scriu ceva! Și cercetez iar internetul! Bine, în majoritatea cazurilor nu ajung să fac nici măcar două lucruri din lista mea, apuc să schimb două-trei vorbe cu al meu soț, ne mai hilizim de una, alta și… adorm în mână.

Știți ce bine se doarme în mână? Sprijinită fie de biroul calculatorului, cu ochelarii pe nas și cu cealaltă mână leșinată pe tastatură, fie întinsă pe canapea, într-o parte așa –  adică să nu fie nici prea comod, dar nici prea incomod. Practic stau într-un cot și adorm în mână. E ceva…. nici nu pot să vă descriu! E vis! Și la propriu, și la figurat.

Și, totuși, eu încerc! În fiecare seară încerc. Mă ridic în capul oaselor, ca teleghidată din pat, după ce l-am adormit pe ăsta micu, cu o mie de planuri în cap și zero spre sub nivelul mării – energie. Dar mă las?! Nuuu, nu mă las eu așa ușor! Sunt o învingătoare! Numai ideea că am niște timp liber să-l folosesc doar pentru mine, mă animă să-mi înfig scobitori între pleoape, ca-n desenele animate și să-mi pun papucii în picioare! Al meu soț mă așteaptă și el să petrecem un pic de timp împreună și să vedeți ce mai petrecem! Cam un sfert de oră, așa, după aceea, fiecare sforăie pe unde apucă. În 90% din cazuri.

Asta e viața mea paralelă. Ok, știu că nu e mare lucru de capul ei. Știu, știu. E firavă, dar e a mea! Și e un proiect în lucru. Lucrez în fiecare seară la ea. Și, într-o zi (sau mai bine zis, noapte), trag speranță că voi deveni atât de bună în a-mi trăi, la maxim, viața asta paralelă, încât nici n-o să-mi mai pese de somn! Cine are timp pentru somn? Nu, domnule, eu n-am. Și nici nu-mi trebuie. Sunt ocupată să profit de orice minut la maxim. Bine, pentru asta trebuie să depășesc faza cu adormitul în mână. Mă gândesc să o retrag ușor, până reușesc să adorm cu tâmpla sprijinită de un singur deget. După aceea, oi vedea eu ce-oi face. Poate învăț să levitez.

Câtă vreme există speranță că mai poți face și lucruri pentru tine și doar pentru tine, o să mă târăsc din pat și dacă la noi în casă ar bate viforul, s-ar îndoi copacii și ar ninge cu bormașini.

Cred că e clar pentru toată lumea că încă n-am ajuns la statutul de pasăre de noapte. Tot ce-am reușit până acum e să devin un soi de porumbel permanent extenuat. Dar nu mă las eu descurajată așa ușor. Nununu… Mă lupt pentru dreptul meu de a avea o viață paralelă. Uneori reușesc, alteori nu. Dar speranța… ei bine, speranța doarme ultima. Parcă așa era zicala aceea, nu? 🙂