Ioana Boca – Zori de Zen

Autor: Ioana

Top 10 cele mai iubite jucării (1 – 2 ani)

Am adunat într-un top 10 cele mai iubite și mai frumoase jucării ale băiețelului nostru, sunt jucării potrivite pentru copii cu vârsta de 1-2 ani.

Știm cu toții că nu e ușor deloc să alegi o jucărie pentru cel mic fiindcă ce ție ți se pare interesant, celui mic s-ar putea să i se pară numai bun de ignorat complet iar asta înseamnă bani aruncați.

1. Mr. Potato Head

Domnul Cartof este noua jucărie preferată a băiețelului nostru. De fapt, preferată este puțin spus. E cea mai iubită jucărie pe care a avut-o vreodată, un hit absolut, o premieră în casa noastră. Doarme cu Domnul Cartof, se trezește cu Domnul Cartof și, în general, îl cară peste tot după el. Adevărul este că jucăria aceasta este foarte reușită și înțeleg de ce îl încântă atât de mult. Domnul Cartof vine cu o serie întreagă de accesorii și de costume iar piticul meu se distrează enorm punându-i ochii, gura, nasul, tot felul de pălării, ochelari, mâini. Când se plictisește, începe să le depoziteze în interiorul Domnului Cartof, iar asta este o nouă joacă. Până și cu cutia în care îi ținem accesoriile se joacă zeci de minute în șir, scoțând și punând înapoi obiectele din ea.

Domnul Cartof pe cât e de distractiv, pe atât e de educativ. Uite așa a învățat el unde sunt ochii, nasul, gura, urechile, mâinile iar acum, că le stăpânește bine pe toate, se distrează teribil inventând un Domn Cartof cu două perechi de ochi, patru mâini și trei nasuri. După ce definitivează capodopera, vine la mine să mă sperie (adică să mă minunez) cu „Domnul Cartof”. „Vai, mami! Și are trei nasuri și 4 mâini?!?! Oauu… ce cartof urââât!” Iar el se prăpădește de râs. Evident, repetă treaba asta la nesfârșit și după 20 de Domni Cartofi care de care mai ciudați, trebuie să faci un efort ca să îți menții, în continuare, entuziasmul de a te minuna constant și consecvent. Există diferite variante ale Domnului Cartof, vă sfătuiesc să alegeți una care să aibă cât mai multe piese și costumații. Din păcate, la noi nu se prea găsește, o variantă a Domnului Cartof este la vânzare pe emag dar are foarte puține piese, aici e varianta pe care am luat-o noi de pe amazon.es.

Domnul Cartof este, așadar, pe locul 1, premiantul clasei la categoria jucării, așa că vi-l recomand cu mare căldură, sunt sigură că va avea același succes. De altfel, jucăria aceasta are la activ, dacă vă vine să credeți, peste 60 de ani de când bucură generații întregi de copii. A fost inventată de un american, George Lerner și a fost prima jucărie care a apărut vreodată într-o reclamă TV, în S.U.A. Mie una mi-e clar că nimic nu bate o jucărie clasică.

2. BigJigs Centru de activități cu litere și imagini

Jucăriile din lemn au un farmec aparte iar centrul acesta de activități îl fascinează pe micuțul nostru. Repetăm literele, învățăm numele animalelor, culorile, iar în părțile laterale are alte două jocuri educative, un fel de mini puzzle îmbinat cu joc motric, care îi dezvoltă coordonarea ochi-mână. E foarte bine realizat, e sigur și rezistent (a luat o grămadă de căzături până acum și a supraviețuit intact).

Găsiți centrul acesta în magazinele online. Unul dintre ele este acesta.

3. Aquadoodle Tomy

Cărui copil nu-i place să „deseneze” opere de artă și cărui părinte nu îi cade părul numai la gândul că micul artist va desena și canapeaua, și covorul, și pereții. Ei, uite de-asta, ne place nouă Aquadoodle. E practic un covoraș pe care prichindeii desenează folosind un creion care se umple cu apă. E salvator pentru părinți, dar și foarte distractiv pentru cei mici. Îl recomand cu încredere.

Aquadoodle vine în diverse mărimi și ediții, inclusiv una potrivită pentru călătorie, așa că aveți de unde alege. Găsiți Aquadoodle și pe jucariesimagie și kids-shop.

Iată și filmulețul de prezentare:

4. Playmobil 1.2.3 – Arca lui Noe Portabilă

O super jucărie, care îl încântă pe micuțul nostru. Îi place enorm să scoată și să pună animalele din și pe Arcă, le studiază, inventăm povești cu ele și, bineînțeles, învățăm în același timp, cum se numește fiecare.

Nouă ne plac foarte mult, în general, jucăriile de la Playmobil, sunt de foarte bună calitate și i-am cumpărat băiatului nostru mai multe seturi de la ei, pe care vi le enumăr în continuare în top 10 al nostru. Absolut toate au avut mare succes.

O găsiți în numeroase magazine online: emag, elefant, pandytoys

5. Playmobil 1.2.3 – Camion cu garaj (6759)

Băiatul nostru iubește mașinuțele (duh!) și garajele, așa că jucăria aceasta nu avea cum să treacă neobservată și cum la vârsta aceasta tuturor copiilor le plac jocurile repetitive, nici al nostru nu face excepție: parchează și scoate camionul din garaj la nesfârșit, fără să se plictisească. Așadar. camionul acesta de la Playmobil a fost un succes garantat!

Găsiți camionul cu garaj de la Playmobil și la emag, pandytoys sau babyneeds.

6. Playmobil 1.2.3 Safari african (5047)

O frumusețe de set, care include animale, dar și un autobuz, un avion și o mașină cu remorcă. Are rost să mai explic de ce jucăria asta va avea succes garantat? N-are, zic eu.

Găsiți safari-ul de la Playmobil și pe tulli, emag sau diverta,

7. Vtech Toot-Toot Drivers Garage

Seria aceasta de la VTech, mie una mi se pare senzațională. Mașinuțele „vorbesc” și cântă când trec prin anumite puncte, dar fac asta și separat, fără să fie puse să meargă pe pistele garajului. Băiețelul nostru e îndrăgostit de mașinuțele acestea și de pista cu garaj.

Există mai multe seturi de piste pentru aceste mașinuțe. Toate se interconectează așa că, dacă acum de exemplu îi luați celui mic garajul, pe viitor puteți adăuga și o stație de pompieri, un aeroport și tot așa. Practic, vă puteți acoperi toată casa cu astfel de piste, sunt foarte, foarte multe. Găsiți garajul și la emag.

Vă las aici și un filmuleț de prezentare:

8. SmartMax Magnetic Building Set

Un set de construcție minunat pentru picii de 1 – 2 ani. Piesele sunt suficient de mari pentru ca părinții să stea liniștiți și să fie siguri că prichindelul construiește și nu se înfruptă din ele! Băiatul nostru e fascinat de modul în care se atrag și se resping piesele magnetice, în timp ce construiește tot felul de forme geometrice. Clar, jocul ăsta îl ține ocupat.

Noi am optat pentru SmartMax, dar sunt și alte companii care produc seturi de construcție de același tip. Una dintre ele este Miniland, în caz că vreți să cumpărați setul și nu găsiți SmartMax.

9. Penguin Race

Jucăria aceasta, pe cât de mult o îndrăgește piciul, pe atât de mult o urâm noi. Dar, chiar dacă ne vine să o aruncăm pe geam, trebuie să recunosc că își are un loc bine meritat în top 10 jucării preferate. Este hipnotizantă pentru băiețelul nostru, care pune pinguinii nonstop pe scară ca să îi vadă cum se plimbă și coboară pe tobogan.

E fascinat și face asta zeci de minute în șir! Noi am ajuns să ne smulgem părul din cap din cauza muzicii, pinguinii ăștia urcă pe aceeași bucățică de muzică… de sute de ori pe zi. Ăsta micu nu se mai oprește, ceea ce arată clar că îi plac la nebunie. Iar pe noi ne-a înnebunit muzica! Dar nu vă speriați de asta, până la urmă o șurubelniță rezolvă orice problemă legată de sonor, așa că merită din plin să o cumpărați, este o super jucărie, cu o tradiție îndelungată: este produsă de peste 20 de ani. Noi am comandat-o de pe amazon.es, dar la noi, deși se găsește greu, eu am dibuit-o aici.

Uitați cum funcționează:

https://www.youtube.com/watch?v=520mZQhl2go

10. LEGO Duplo – Trenul cu numere (10558)

O jucărie super distractivă și educativă de la Lego Duplo. Nu știu ce-i cu copiii mici și trenurile, de ce le plac așa de mult, dar eu una n-am văzut copil să nu iubească trenulețele. Cel de la Lego Duplo este perfect pentru copilașii de 1 – 2 ani. În mod cert, trenul acesta cu numere este „good buy”. Îl găsiți, de exemplu, aici și aici:

La final de top 10, iaca mai vin cu o jucărie, care a fost foarte aproape să intre în acest top, dar a pierdut la mustață, ca să zic așa. Totuși, parcă tot merită să fie aici, așa că o pun la final, la capitolul – extra.

Bloomy Hammer Tap game

Jucăriile educative au clar rolul lor, dar acum, zău, orice copil e încântat să bocăne, să pocnească tot felul de lucruri între ele, până la urmă sunt în etapa în care experimentează „ce se întâmplă dacă…” și au nevoie să își dezvolte dexteritatea, dar și să învețe legătura dintre cauză și efect. Ce poate fi mai distractiv decât un ciocan și niște căpățâni haioase care tot ies și cântă când sunt lovite cu ciocanul din dotare.

Acesta e topul nostru 10 al jucăriilor pentru categoria 1 – 2 ani, sper că vă este de folos în caz că aveți nevoie de inspirație. La mine întotdeauna ajută, atunci când aleg o jucărie, dacă știu că a avut succes la alți copii. Altfel, sunt pline magazinele de jucării care par interesante, dar la care poți să ai surpriza ca ăla micu’ nici să nu se uite mai mult de două secunde și apoi să o arunce cât colo. La noi, toate aceste jucării constituie arsenalul zilnic, sunt preferatele băiețelului nostru.

Disclaimer: Toate opiniile și recomandările exprimate în acest articol îmi aparțin în întregime. Jucăriile prezente în acest top au fost selectate exclusiv în baza experienței noastre cu ele și nu am primit nicio remunerație, de la niciun producător sau distribuitor de jucării, pentru prezența lor în acest articol.

22/09/2016
Cine-a pus caprele-n drum, ăla n-a fost om. Punct.

Proaspăt ajunși în Spania, la Madrid, ne-am gândit să îl ducem, pe micuțul nostru flăcău, la Zoo Madrid. Deși, la numai un an și nouă luni, nu e el încă pregătit să înțeleagă tot ce vede acolo, îi plac mult animalele și părea o idee bună, per ansamblu! În plus, noi am ajuns la concluzia că orice ieșire, plimbare, loc nou vizitat, îl schimbă, mereu învață câte ceva nou, așa că oricât de greu ne-ar fi nouă, ca părinți, să cărăm copilul prin excursii, vacanțe și plimbări, o s-o facem mereu, tocmai datorită acestui lucru.

Zoo Madrid ni s-a părut cea mai firească și mai ușoară decizie: clar, trebuie să-l ducem acolo. E o minunăție de grădină zoologică, despre care ne-am documentat temeinic înainte de a o vizita și care este amplasată, practic, într-o pădure ce se întinde pe hectare întregi.

Urma să-i arătăm flăcăului elefanți maiestuoși, rinoceri, hipopotami cât Casa Poporului, zeci de girafe, cămile și zebre, pume, jaguari, elefanți, sute de flamingo, tigri albi, zimbri, zeci de specii de maimuțele și maimuțici, care mai de care mai simpatice, lei fioroși, sute de specii de păsări, precum și un delfinariu care încântă, zilnic, mii și mii de copii.

Ce frumusețe! Ne-am bucurat tare mult că îi putem arăta prichindelului așa minunății. Iubește animalele! Am coborât rapid din mașină, ajunși la destinație, am donat câțiva euro pentru parcare (da, ați citit bine – am donat – parcarea de la Zoo este gratuită, dar poți dona, dacă vrei, cât te lasă inima, sumele care se strâng ajută Grădina Zoologică la întreținerea animalelor) și ne-am îndreptat, în pas alergător, către intrare.

Tare, tare bucuroși mai eram: „Uite, mami, un hipopotam!” îi zic lui ăsta micu, plesnind de fericire, în timp ce ne apropiam de unul dintre primele locuri amenajate pentru minunățiile de animale de acolo. Spune și tu „Hiiii-pooo-pooo-tam!” îi mai zic o dată, apăsat, apoi întorc brusc căruciorul în altă direcție, ca să îi arăt încă un uriaș gri: „Riii-nooo-ceeer! Uite, mama, ce corn maaare aree, vezii?!” îi strig încântată, în timp ce agit degetul arătător înspre muntele de animal care respira greu tare sub greutatea cornului ce îi apăsa pe bot.

Ăsta micu se uită lung din cărucior, preț de două secunde și apoi începe să-și facă de lucru cu umbrela de la cărucior. Mda, mă rog, hai că nu-i de el aici, în afară de faptul că mai clipesc din când, încând, nici rinocerul, nici hipopotamul nu prea fac nimic. Nu sunt chiar cele mai jucăușe și mai energice animale….Stau ca stanele de piatră. Ne întrebăm în sinea noastră, dacă sunt vii… Erau. Clipeau. Nu foarte des. :))

În depărtare, observăm că se văd gâturile luuungiii pe care stau priponite niște capete de girafe. Oau! Gata, acolo e de noi! Lui ăsta micu’ îi plac girafele! Hai, repede! Ne apucăm să împingem căruciorul, cu elan, spre moacele acelea domoale, care se bălăngăneau suspendate pe niște gâturi cât brațele de la macarale și care molfăiau de zor.

„Uiiteee, mami, girafelee!” zic eu, animată, numai că, după câțiva metri parcurși, altceva îmi atrage atenția: o zonă marcată – Mica fermă -. Vai, ce drăguț! „Hai întâi aici, că tot e în drum!!” Zic tot eu, cotind direct spre stânga, fără să mai aștept vreun răspuns.

Intrăm pe o mică portiță și ce vedem: capre. Zeci de capre, țapi, iezi și căprițe, care mergeau nestingherite peste tot și zeci de copii în mijlocul lor, chiuind încântați și trăgând părinții după ei. Ce frumos! Hai repede și noi! Îl scoatem pe ăsta micu din cărucior și intrăm în țarcul cu capre.

Piticul e în extaz, aleargă peste tot, le mângâie, vorbește cu ele, le strânge în brațe. Ce drăguț! Și eu, și Dani ne uităm la el mulțumiți și îl încurajăm să se joace cu ele. Caprele sunt minunate. Toate extrem de blânde, nu numai că stau la mângâiat, dar îți cer să le mângâi. Ne așezăm pe vine, împreună cu ăsta micu și ne lăsăm înconjurați de vreo 10 capre, care mai de care mai tupeistă și mai răsfățată.

Una încearcă să se înfrupte din tricoul lui Dani. Râd de mă prăpădesc, în timp ce stau să văd cum o s-o convingă să-l lase să plece cu el întreg, dar nu apuc să mă hlizesc mult că îmi dau seama că alta ronțăie fericită niște franjuri de la blugii mei rupți.

Reușesc să-i scot franjurile de pe gât și i-o arăt copilului: „Uite, mami, capra! Îți place? Haide, fă-i măi, măi!”

„Măăă, măăă-iiii, măăă, măăă-iiii! Caaa! Caaa!”.

„Bravooo, mama!”, îi spun încântată.

Tare mândră mai eram de băiatul meu și nespus de bucuroasă că am luat decizia de a veni aici, la Zoo Madrid, unde caprele umblă libere printre copii. Sau invers. Mai mângâiem câteva zeci de capre, până încep să ne treacă toate apele, se făcuse ora 12:00 și era din ce în ce mai cald.

Ăsta micu’ zburda, în continuare, printre alți, mulți alți copii și, bineînțeles, printre zeci de capre.

„Cred că ar trebui să mergem să mai vedem și altceva” îmi strigă al meu soț, în timp ce încearcă să țină pasul cu piticul din dotare. Ușor de zis, greu de făcut. Nu vrea să plece de acolo. Încercăm să îl convingem, dar prichindelul nu se dă dus nici în ruptul capului. Se smucește, protestează și o ia la goană cum ne apropiem de el. Vrea la capre. Dezastrul ia proporții. Suntem de foarte mult timp aici. Și e foarte cald. Sunt 38 de grade Celsius, anunțate după prânz. E musai să plecăm!

Mintea îmi galopează un gol, încercând să găsească o soluție. Panică maximă. Parcă mi se ia un văl de pe ochi…. mă uit în jur și îmi dau seama că, de fapt, chiuielile pe care le auzeam când am intrat acolo, nu erau neapărat de copii fericiți, cât de copii care urlau că nu vor să plece. Alți zeci de copii, cu zeci de părinți alergând bezmetici după ei, printre capre. Îi văd pe toți transpirați, schimonosiți de oboseală și de căldură. Li se citește disperarea în ochi. Oare de când or fi acolo? Mă uit la ceas și constat că noi mai avem un pic și facem ora. Mulți erau deja aici când am ajuns noi.

Doamne, suntem blocați, cu toții. Captivi la soare, printre capre. La Grădina Zoologică. Nu e nimic drăguț și frumos aici. E un infern, o capcană pentru oameni cu copii. Intri și nu mai ieși niciodată.

Unii dintre părinți se precipită și încep să-și ia odraslele pe sus, în timp ce ăia micii se zbat și urlă ca din gură de șarpe. Un nene cu o fetiță la vreo 3 anișori încearcă să negocieze: „Hai să vedem și alte lucruri! Hai să vezi elefanții! Ție îți plac elefanții!”. Da’ de unde. Aia mică bufnește și trântește, strigând tare „Noooo!”, printre lacrimi de crocodil. Și capre.

Aoleu. Ce ne facem. Unde am intrat. Și, mai ales, cum mai ieșim, fără tămbălău. Mă uit la ceas: a mai trecut un sfert de oră. Trebuie să plecăm. Să evadăm din capcana cu capre! Ne luăm inima-n dinți și asta e, ne dăm seama că nu avem cum să ieșim, dacă nu îl luăm și noi pe sus. Ăsta micu’ plânge, nici nu aude explicațiile noastre, e deja obosit, transpirat fleașcă de cât a alergat. Vizita noastră la Grădina Zoologică, practic, s-a încheiat.

Intru repede într-un magazin de suveniruri ca să-i cumpăr un tricou și să-l schimb și fugim, efectiv, spre mașină. Asta a fost tot.

Frățică, cine-o fi avut ideea să pună capcana cu țarcul ăla cu capre chiar la intrare, acolo, merită ori premiat pentru popularea încă unui țarc de la Zoo, de data asta cu specia umană, categoria „Oameni cu pui”, ori pedepsit să împingă toate cărucioarele, landourile și premergătoarele prin toată grădina asta zoologică imensă. În soare.

Ajunși acasă, la mama, ăsta micu intră val-vârtej pe ușă, strigând tare „Caaa! Caaa!” Eu și cu Dani ne uităm, oftând, unul la altul. Maică-mea, care ne întâmpină la ușă, neștiutoare, începe să se mire sincer: „Oau! I-auzi, mami, face caca?!? A învățat să zică caca?! Ne uităm nedumeriți unii la alții și apoi la el.

„Caaa!Caaa!” continuă ăsta micu și se trântește în patru labe. „Nu, mamă, zice capra, nu caca”. Asta am văzut noi la Grădina Zoologică azi: capre.

Nu v-am zis eu că mereu învață câte ceva, la fiecare experiență nouă? Păi, v-am zis. Și, io-te, acum a văzut „Caa!Caa!”. Ce elefanți, leoparzi, cămile, zebre pe care se laudă că le deține Grădina Zoologică. Ar fi putut la fel de bine să susțină că au ponei zburători, maimuțe cameleonice și dragoni chinezești. Cine poate să treacă de capre, ca să verifice?!

Nu putem decât să-i credem pe cuvânt și să ne bucurăm că banii donați pentru parcare vor contribui la cumpărarea de jăratec de calitate pentru dragoni sau măcar a unui norișor pufos pentru poneii zburători.

24/08/2016
De ce stau mamele cu nasul în telefon

Aud multe comentarii, unele de-a dreptul halucinante, la adresa mamelor care își folosesc telefonul mobil și pentru altceva în afară de a vorbi chestii urgente, atunci când sunt cu copilul în parc. Se pare că din momentul în care ai copil, ai pierdut dreptul de a-ți folosi în voie telefonul. Bine, îți este permis să dai un telefon, două, maxim (da’ să nu te întinzi la vorbă) și atât. Practic, cu unul în plus față de cât ai avea voie, dacă ai fi la închisoare. Ai depășit limita asta, așteaptă-te la comentarii. Ți-o iei de nu te vezi. Sunt regulile nescrise ale găștilor de bone și bunici, care populează parcul, în fiecare dimineață, cu odraslele din dotare. Am avut câteva săptămâni libere și am ieșit cu copilul în parc pe tura de dimineață, cea care, în general, e domeniul bonelor și al bunicilor. Atunci e cel mai rău. Mai bine îți arunci telefonul în lac, ca să știi o treabă.

Și nu sunt ei singurii. Poate chiar mai guralivi sunt ăia care se relaxează plimbându-se prin parc, la pas ușor de defilare, dis-de-dimineață, pe răcoare și care au făcut un sport din a comenta toate persoanele care trec pe lângă ei. N-au copii, dar au păreri. Și, oricum, dacă ar avea copii, ar fi părinții exemplari, de pus la revistă, fiindcă nu există oameni care să le știe pe toate, așa ca ei. Ar fi magnifici. I-ar învăța până la vârsta de doi ani să piloteze avioane de luptă și să scrie în engleză și japoneză cu ambele mâini, în timp ce recită „Luceafărul”, de la cap la coadă și de la coadă la cap. Sau au copii, dar copiii lor sunt bunicii copiilor copiilor lor, cărora le-au lăsat moștenire o zestre formată dintr-un bibelou în formă de pește și vreo câteva zeci de mileuri, lucrate minuțios și manual.

Nu vreau să generalizez, așa că nu mă înțelegeți greșit, nu toți bunicii sunt așa, slavă Domnului, dar m-am nimerit și pe lângă specimene din astea, de-a dreptul toxice, care comentează tot ce mișcă și cum, dimineața, parcul e populat, în principal, de copii, bone, bunici și mame care împing cărucioare, au la ce da ochii peste cap. De departe, subiectul favorit îl constituie mamele alea denaturate, care stau cu ochii în telefon, în loc să croșeteze ciorapi sau să îi recite odorului, care gângurește în landou, tabla înmulțirii.

Și, totuși, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Oare chiar nu le pasă de copiii lor? Sunt niște mame rele, oribile și complet deplasate, care n-au niciun sentiment matern? Sunt niște ignorante care n-au nici cel mai mic instinct de a-și ocroti și superviza copilul 24 de ore din 24? Sunt dependente de telefonul mobil așa de rău, încât nu-l pot lăsa din mână? Nu trebuie o mamă să fie nonstop dedicată trup și suflet copilului ei? Da, trebuie. Trebuie să aibă grijă de el și în general trebuie să fie tot timpul în alertă și gata să intervină. Uite fix din cauza asta stau mamele cu nasul în telefon. Sună paradoxal? Sună, dar nu e deloc.

Puneți-vă în locul mamei care stă de dimineață până seara cu copilul. Job-ul ăsta de mamă este unul nonstop. Nu poți să-ți iei concediu de la asta, nu poți să te învoiești și nici să tragi chiulul (spre deosebire de bone și rude, care-și dau ochii peste cap, dar care atunci când sosesc părinții acasă, și-au luat geanta și au plecat, liniștiți, la treburile lor). Toată atenția ei e îndreptată, tot timpul, spre copil, de dimineață până seara și de seara până dimineața: să nu se lovească, să fie în siguranță, să mănânce, să se spele, să doarmă, să iasă afară (și astea sunt doar activitățile de bază ale unei zile). Între toate sarcinile astea zilnice, se mai ivește câte un moment de respiro.

De exemplu, în parc, când copilul, în sfârșit, stă într-un loc mai mult de două minute și își face de lucru (fie chiar și într-o băltoacă), acasă când redescoperă câte o jucărie, în cărucior, când îl știi în siguranță și poți să răsufli ușurată că nu o ia la goană în următoarele 20 de secunde. Sunt momentele în care poți să iei o pauză fizic. Mental însă, nu. Tot cu gândul la copil ești. Nu reușești să te deconectezi cât ai pocni din degete. Îți mai trebuie ceva. Așa că, de ce stau mamele cu nasul în telefon? Simplu: pentru că este cel mai rapid mod de a face declicul ăla în mintea lor și de a se decupla, de a-și scoate mintea, pentru câteva clipe, din starea de alertă și de vigilență continuă. Vigilență care este pur și simplu extenuantă, poate chiar mai extenuantă decât oboseala fizică, pentru că nu-i poți spune creierului: „Ok, acum stăm pe bancă, copilul e liniștit, gândește-te și la altceva în afară de copil. Ia o pauză.”

Nu-ți poți pune mintea „on hold”, dar ai nevoie de astfel de pauze ca să te menții pe linia de plutire. Iar telefonul este cel mai la îndemână mod de a „evada”, preț de câteva minute, cum n-ai timp nici să citești o carte cât se joacă bebe cu grebla în nisip, nici să te teleportezi la teatru sau la un film, cât întoarce copilul o jucărie pe toate părțile și nici să stai la cafea cu prietenele depănând amintiri, cât timp copilul se dă în leagăn. Telefonul e portița spre câteva secunde în care creierul tău ia o pauză, se oprește din alergat, se aruncă lat pe canapea și face zapping în fața televizorului. Este pauza aceea care, de multe ori, îți reamintește că și tu ești om și că da, îl iubești până la soare pe piciul tău, dar ai nevoie să mai arunci o privire și la ce se întâmplă în lumea ta, de adult. Așa că, data viitoare când vedeți o mămică stând cu nasul în telefon, să știți că nici nu e o mamă oribilă și neglijentă, și nici nu vânează Pokemoni. Pur și simplu își încarcă bateriile. Are nevoie.

03/08/2016
Cum alegem crema de protecție solară
Nu e de glumă cu expunerea la soare, de aceea este foarte important ce fel de cremă pentru protecție solară alegem pentru copii. Mai ales când e vorba de pielea sensibilă a bebelușilor. E un subiect controversat treaba asta cu alegerea cremei. Eu o să vă spun, pe scurt, esențialul și atenție – nu se folosesc creme pentru bebeluși cu vârsta mai mică de 6 luni. În cazul lor, cel mai bine este să evitați expunerea directă la soare. Consultați medicul pediatru.

Majoritatea cremelor și loțiunilor de plajă se împart în două categorii: sunscreen (care se bazează pe filtre chimice) și sunblock (se bazează pe filtru mineral). Deși pare că ar fi același lucru, nu este. E o mare diferență în modul cum acționează și ce conține o cremă sunscreen și una sunblock, deși ambele oferă, bineînțeles, protecție la expunerea la soare. (Atenție, de multe ori denumirea e folosită incorect și de către producători, pentru că termenii de sunscreen și sunblock sunt adeseori utilizați ca fiind sinonimi).

Cum funcționează cremele de protecție solară de tip sunscreen

Fiecare dintre cele două folosește metode diferite pentru a oferi protecție pentru piele împotriva radiațiilor solare. În timp ce majoritatea cremelor de tip sunblock utilizează ca ingrediente active:oxid de zinc sau dioxid de titaniu, cremele de tip sunscreen conțin o varietate de produși chimici, foarte mulți fiind iritanți pentru pielea bebelușilor. Ingredientele active dintr-o cremă sunscreen cu filtru chimic sunt, în general, următoarele: Aminobezoic Acid, Avobenzone, Benzophenone, Cinoxate, Dioxybenzone, Ensulizole, Homosalate, Meradimate, Octisalate, Octinoxate, Octocrylene, Oxybenzone, PABA, Sulisobenzone, Trolamine Salicylate.

Cremele de tip sunscreen funcționează prin absorbția razelor UV dăunătoare, înainte ca acestea să afecteze pielea și sunt cele mai răspândite pe piață, majoritatea brandurilor de cosmetice și îngrijire produc astfel de creme de plajă.

Cum funcționează cremele de protecție solară de tip sunblock (filtru mineral)

Cremele de tip sunblock, care combină ingrediente organice și anorganice, protejează pielea prin reflectarea razelor ultraviolete (se comportă precum o oglindă), datorită ingredientelor active: oxidul de zinc sau dioxidul de titaniu. Cu cât concentrația acestora este mai mare, cu atât crema este mai eficientă. Un dezavantaj ar fi că, la aplicare, acestea se întind mai greu pe piele. E un pic de muncă, dar merită din plin. Atenție, cremele cu filtru mineral nu trebuie aplicate cu o jumătate de oră înainte de expunerea la soare, precum în cazul cremelor cu filtru chimic (cele mai răspândite pe piață) și nici nu trebuie să așteptați până intră în piele. Trebuie doar să aveți grijă să acoperiți bine tot corpul bebelușului.

Este foarte important să alegeți o cremă care să protejeze pielea atât de radiațiile UVA, cât și de cele UVB și care să aibă un factor de protecție de cel puțin 30. În plus, e bine să optați pentru o cremă rezistentă la apă, dacă aveți de gând să intrați cu bebe în apă. Există și multe produse care utilizează o combinație a celor două tipuri de protecție solară (sunscreen și sunblock), iar în cazul acesta trebuie să verificați lista compușilor chimici.

Pentru bebe al meu, eu prefer o cremă 100% naturală, de tip sunblock. Preferatele noastre sunt:
- Eco Cosmetics SPF 50 Crema bio protecție solară bebe și copii
  
  Badger SPF 30
  
  1.Eco Cosmetics SPF 50 Crema bio protecție solară bebe și copii, piele foarte sensibilă, fără parfum (Ingredient activ: dioxid de titaniu)
O puteți găsi și aici: http://goo.gl/wdq6Er

2.Badger SPF 30 Chamomile Baby Sunscreen (Ingredient activ: oxid de zinc)

O puteți găsi și aici: http://goo.gl/wdAxZX

Nu uitați, atunci când ieșiți cu bebe la soare, să-i protejați capul cu o pălărie și să îl îmbrăcați cu haine subțiri, în culori deschise.
28/07/2016
Cu bebe în mare sau la piscină?

Suntem în plin sezon estival și sigur aveți planificată măcar o vacanță cu bebe la mare, așa că m-am gândit să scriu despre dilema asta referitoare la mare vs. piscină. Unde mergem cu bebe, ce alegem între cele două? Vă spun sincer că există avantaje și dezavantaje și în cazul piscinei, și în cazul băii în mare. Totuși, cum trebuie să alegem o variantă, că doar n-o să-l lăsăm pe bebe să stea numai sub umbrela de pe plajă, între piscină și mare, noi vom alege întotdeauna marea.

Apa din piscină nu e deloc bună pentru un bebeluș, din cauza cantității enorme de clor și alte substanțe turnate acolo cu nemiluita, ca să dezinfecteze. Clorul, substanța folosită cel mai adesea la dezinfectarea apei din piscinele publice, poate provoca reacții alergice și este cancerigen (a fost dovedită științific legătura dintre utilizarea acestei substanțe și apariția cancerului). Clorul este absorbit în piele și poate provoca îmbătrânirea ei prematură, poate duce la apariția calviției și poate cauza tot felul de alte afecțiuni ale organismului, pe care nu le mai enumăr aici fiindcă nu vreau să vă deprim de tot (vă puteți documenta și singuri dacă vreți să aflați mai multe referitoare la efectele clorului asupra organismului).

De aceea este foarte important să faceți duș imediat ce ați ieșit din piscină. Vă dați seama că, în aceste condiții, pentru un bebe, piscina nu prea e indicată. Da, e adevărat că ai scăpat de bacterii, pentru că le omoară clorul – dar nu scapi de clor. Să-i faci baie în clor nu sună prea bine, așa-i?

În mod clar, nu trebuie să ducem lucrurile la extrem. Acum, dacă vrei să intri cu bebe în piscină, intri cu bebe în piscină. Până la urmă, nu e om pe lumea asta care să nu fi intrat în piscină măcar o dată. Ce vreau să spun eu însă, este că, pe cât posibil, e bine să evitați piscina, măcar în cazul bebelușilor de sub un an. Clorul ăla nu face bine absolut deloc nici nouă, nici bebelușilor, chiar dacă omoară bacteriile din apă.

În schimb, dacă optezi pentru o baie în mare, o să scapi de clor, dar n-o să scapi de bacterii. Așa că, dacă credeai că apa de mare e 100% sigură, ei bine, nu e. Chiar și așa însă, în mod clar, pentru mine, apa mării este și va rămâne cea mai bună alegere. Trebuie însă să fim atenți la temperatura apei mării. Dacă avem „norocul” să fim la mare atunci când apa are 26… 28 de grade, gândiți-vă de două ori înainte de a vă bucura că e caldă apa. Odată cu temperatura ridicată a apei mării, apar și bacteriile. Nu că apar… colcăie! Noi am prins o perioadă când apa mării avea 28, 29 de grade Celsius. Era, practic, fiartă! Ieșeai din apă, la soare, ca să te răcorești.

Așadar, subliniez: apa de mare foarte caldă nu e altceva decât un mediu nemaipomenit de bun pentru dezvoltarea bacteriilor. Noi am pățit-o, iar de atunci preferăm să intrăm în mare cu bebe numai dacă aceasta are temperatura de 23… 24 de grade maxim. Cred că suntem printre puținii care se bucură când apa mării nu se încălzește excesiv. Și asta pentru că deși e mai rece, este mai sigură pentru sănătate. În plus, bebe poate fi protejat îmbrăcându-l cu un costum de înot izoterm, dacă vi se pare că i-ar putea fi frig. Ca să trag o concluzie: piscină – ocazional spre deloc, mare – întotdeauna da, cu excepția zilelor când apa este fiartă.

28/07/2016
Pui cu aromă de caise

O rețetă delicioasă de pui cu aromă de caise, potrivită pentru copii începând de la vârsta de 9 luni. Caisele dau o aromă foarte plăcută cărnii de pui. În plus, sunt foarte sănătoase, fiind o sursă importantă de betacaroten, fier și potasiu. Prin uscare, concentrația acestora crește.

Ingrediente:

75 g piept de pui, tăiat cubulețe

5-6 bucăți de caise uscate, tocate mărunt

50 g de ceapă

1 cățel mic de usturoi

150 ml de pastă de roșii (roșii date prin sită)

150 ml de supă de pui sau apă

2 lingurițe de ulei de măsline

Ce și cum

Încălzim uleiul într-o cratiță neaderentă, apoi călim puțin ceapa până când se înmoaie, adăugăm usturoiul și mai lăsăm câteva secunde pe foc. Adăugăm apoi puiul și îl gătim până se pătrunde carnea și devine albă. Punem apoi caisele, pasta de roșii și supa de pui (sau apa).

Așteptăm să dea în clocot, punem apoi un capac și lăsăm să fiarbă la foc mic timp de 10 minute. Compoziția se pune apoi în blender pentru picii care încă nu pot mesteca bucățele mai mari sau se mărunțește cu furculița. Porțiile se pot congela. Bon apetit!

24/07/2016
File de pește în sos de portocale

O rețetă ușoară, gustoasă și foarte rapidă este file de pește în sos de portocale. Sună exotic, așa-i? Vă asigur că este foarte gustoasă și dacă măriți cantitățile puteți pregăti o cină de care să se bucure întreaga familie. O puteți prepara folosind file de cod sau merluciu. Eu am folosit file de cod.

Ingrediente:

200 g file de pește (cod sau merluciu)

120 ml suc de portocale proaspăt stors

40 g cașcaval Cheddar, ras

25 g fulgi de porumb (simpli, fără zahăr) pisați

7 g unt sau margarină

1 linguriță de pătrunjel proaspăt, tocat

Ce și cum

Punem peștele file într-un vas termorezistent, pe care l-am uns cu puțină margarină sau unt. Acoperim apoi peștele cu sucul de portocale și adăugăm cașcavalul, pătrunjelul și fulgii de porumb. Presărăm apoi cele 7 grame de unt sau margarină.

Acoperim vasul fie cu folie de aluminiu, fie punem un capac și îl introducem în cuptorul preîncălzit la 180 de grade Celsius. Lăsăm să se coacă timp de 20 de minute. Scoatem apoi vasul și desfacem peștele în feliuțe subțiri, îl amestecăm cu sosul în care a fiert și masa pentru pici este gata. Bon apetit!

24/07/2016
Vara, la minus 40 de grade Celsius

În secolul ăsta, dominat de tehnologie, în care trăim și în care am ajuns să cădem în canale fără capac, pocnind Pokemoni în freză, pe stradă, vă spun eu, cu mâna pe inimă, că nu-i nimic rău în asta. Dacă tehnologie nu e, nimic nu e. Unde voiam să ajung: de curând am fost și noi, ca toți oamenii, la mare. Și-am pățit un necaz din care ne-a salvat mașina. Am avut noroc că avem mașină deșteaptă, cu un computer de bord care reglează automat tot felul de chestii, mai că poți să stai picior peste picior și să-ți bei cafeaua liniștit, în timp ce ea galopează, brează și independentă, pe autostradă. Dar chiar și așa, asta nu compensează marele ei minus și anume că nu vânează Pokemoni. În fine.

Bun, deci am fost la mare. Ne-am distrat, a fost superb și-am plecat. Pe drumul de întoarcere, ne-am minunat de cât de cald e afară, cât a fost autostrada de lungă. Când am plecat, de dimineață, mașina ne arăta că erau deja 37 de grade Celsius. „Oau, ce bine că plecăm!”, ne-am zis noi, gândindu-ne că o ștergem la București, fix când la mare o dă în caniculă. Niște norocoși. După vreo juma de oră, bordul ne arăta că sunt 57 de grade Celsius. Oau!!! Mirarea noastră atinsese cote maxime! Ce bine e în mașină, cu aer condiționat! Ce bine că s-a inventat aerul condiționat! Și ce bine că cineva s-a gândit să îl pună în mașină! Peste încă 30 de minute, temperatura scăzuse la 30 de grade. Iar ne-am mirat, dar am răsuflat ușurați, bucurându-ne, în mod sincer, că se mai răcorise. Peste încă un sfert de oră, am constatat că iar era canicula de pe lume: peste 50 de grade Celsius ne indica bordul.

Ca să concentrez: am trăit un carusel emoțional, pe bază de vreme, aproape tot drumul. Retrospectiv, temperatura afișată la bordul mașinii noastre era mai elastică decât elasticul de la o praștie. Când erau 30 de grade, când 57, când 40… când 28! În funcție de situație, ne-am mirat și noi, în consecință, pe diverse tonalități. Când „OOOOO! Ce CALD e!”.. .când „ooooo!.. Așa da! AȘA mai merge!” Am tot ținut-o într-un „Oooo!”și „Oauuu!” până ne-am oprit la o benzinărie. Atunci, soțul meu a observat cu stupoare că senzorul de temperatură al mașinii noastre se bălăngănea, atârnat de un fir, ca un bețiv maniaco-depresiv și se dădea cu capul de ce apuca… de tablă, de roată, de apărătoare.

S-a apucat omul să salveze senzorul cu apucături auto-distructive și l-a prins temeinic sub mașină, cu o sfoară. Când ne-am pus iar în mișcare, eram foarte fericiți. Bordul afișa o temperatură corectă și constantă, de vreo 32 de grade Celsius. Așa de fericiți eram că am salvat senzorul, încât nici nu ne-am dat seama cum la noi în mașină se făcuse o căldură de abia mai puteam respira. „Auzi, tu ai oprit aerul condiționat? Dă-l mai tare, că nu face față!”, zic eu. A urmat un șir de „Dă-l mai tare!”. Și l-am tot dat mai tare până n-am mai avut unde. Dădea cu vâj de-mi fluturau pletele în mașină. Zici că eram steag pe Himalaya. Îmi zburaseră și vreo doi pufuleți din punga pe care o țineam strâns în brațe. I-am găsit, ulterior, striviți de lunetă. Și, totuși, tot cald era. La noi în mașină era un vânt năprasnic și o căldură sahariană.

Băi, frățică, ce se întâmplă în mașina noastră!? O să murim striviți de vânt, într-o căldură de ni se topesc sandalele. Și abia intrasem în București. Mai aveam până acasă. A fost momentul când ne-am îndreptat privirile spre bordul mașinii, acolo unde era afișată blestemata de temperatură, pe care ne plictisisem să o tot urmărim. Oricum ne păcălise tot drumul. Ei, și ce vedem. Afară erau minus 40 de grade Celsius. Practic, călătoream la Polul Nord și nu spre nordul Bucureștiului. Mașina noastră, că-i cu tehnologie, e deșteaptă, ce-o fi zis: „Io-te la nerozii ăștia, le arde de plimbări la minus 40 de grade, în loc să stea înfofoliți în blănuri de urs și să dea pe gât o canistră de ceai fierbinte. Băi, suicidalilor… luați de-aici niște căldură la picioare, că vă clănțăne plombele”.

Deci, da. Ne-am lămurit. Degeaba umblam noi la aerul condiționat să dea cu vâj cât pentru varianta modernă din „Toate pânzele sus, să fluturăm controlat priponiți de tetiere”. Pe sus bătea vântul și pe jos, mașina noastră deșteaptă (că-i cu tehnologie, da?), ne băga căldură la picioare, tot cu vâj. Că doar erau minus 40 de grade Celsius. Măcar picioarele să nu ne înghețe. Mai eram și în sandale la Polul Nord. Ce oameni.

21/07/2016
Și dacă, dacă sunt Spiderman?!

La capitolul ce tâmpenii am mai făcut, bifez aici cu următoarea destăinuire. O pun pe seama extenuării, fiindcă trebuie să dau vina pe ceva. O știți pe-aia, clasica disperare, cu căutatul ochelarilor în timp ce-i ai pe nas. Ei, bine, eu am dus-o la un alt nivel. Timp de aproape o săptămână, am purtat două perechi de lentile de contact, una peste alta. Și mă miram de ce, pe după-amiază așa, începeam deodată să văd totul în ceață. Le tot întrebam pe fete: „Băi, nene, e cumva ceață la noi în birou?!” Mă asigurau că nu. Nu le credeam. Normal. Doar nu era să cred ce spun ele, în loc de ce văd eu.

Ei, să revin: apogeul l-am atins într-o dimineață când, ca de obicei, mi-am pus lentilele de contact (peste alea pe care le aveam deja și nu știam de ele) și deodată… nu am mai văzut nimic. Mi-am zis… Wtf? S-au stricat. Le-am scos și mi-am pus ochelarii. Surpriză. Nici cu ăia nu mai vedeam nimic, zici că mă uitam prin perdeaua de la duș. I-am scos și m-am așezat să-mi revin din șoc pe un scaun, la bucătărie. Televizorul mergea. Îndrept privirea spre el și îmi dau seama că văd tot. Văd și musca de pe colțul televizorului. OMG! Nu-mi venea să cred. Am luat tubul de pastă de dinți, l-am așezat pe masă și am mai făcut o probă: 3 pași înapoi și… și vedeam să citesc clar toată compoziția pastei de dinți. Fără ochelari.

Ce se întâmplă cu mine?! Băi, nene… sunt Spiderman! Mi-a revenit vederea. Știți secvența aceea din film, când băiatul ăla, viitor Spiderman de succes, descoperă că, peste noapte, din costeliv a ajuns un june lucrat la sală și că nici de ochelari nu mai are nevoie, fiindcă vede perfect? Ei, așa și cu mine. Doar că n-am mai testat să văd dacă nu cumva mi se lipesc și palmele de pereți și pot să escaladez tavanul. Am intrat în stare de șoc. Cum, măi, nene, să-mi revină vederea așa, dintr-o dată? Wtf?! Să mă bucur sau să alerg repede să-mi fac un RMN?! Deci ori sunt Spiderman, ori am pățit ceva, m-am defectat și m-am reparat în același timp. Clar, Spiderman nu sunt. Da’ nu eram nici reparată. De frica RMN-ului, mi-am mai băgat o dată mâna în ochi și am pescuit perechea de lentile de contact pe care o purtam de o săptămână, fără să știu. Ei, acum vă spun eu vouă: beat that! Dacă puteți. Sunt de balamuc. Clar.

Și, totuși, nu pot să nu mă întreb: ăla din Spiderman, adică Spiderman adevăratu’, care nu numai că s-a trezit într-o dimineață cu vederea perfectă, dar mai era și plin de mușchi, așa, peste noapte, și mai și auzea vulturul pleșuv din vârful muntelui, ăla de ce n-a dat fuga la doctor să-și facă un RMN? De ce n-a plâns, n-a urlat, n-a intrat în șoc, n-a alergat gâfâind de disperare prin toată casa, întrebându-se ce-i cu el, dacă n-o fi bolnav de s-a făcut așa sănătos peste noapte. Nope. Și-a luat ghiozdanul și s-a dus liniștit la școală. Ei, uite că văd perfect, pot să ridic un autobuz din plictiseală și aud greierii înainte să înceapă să cânte. Ce cool. Ok, gata, m-am mirat destul, acum tre să plec la școală. Bine, pa.

06/07/2016
Moș Crăciun și Prâslea se cunosc demult. Se știu de la neonatologie.

La naștere, băiețelul meu a avut aproape 5 kilograme, 4 kilograme și 950 de grame mai exact. N-am avut sarcină diabetică, nu a fost un bebe gras, a fost pur și simplu un bebe mare. Datorită acestei stări de fapt, mi s-a dus buhu în tot spitalul, după ce am născut. Eram vedetă. Mă rog, indirect. Mai degrabă eram managerul vedetei. Dar, cum cu micul star al spitalului încă nu se putea purta un dialog, venea toată lumea la mine, după ce treceau pe la el. M-am pomenit cu asistente de pe la alte secții că mă vizitează, rând pe rând, încă de când eu eram la Reanimare, ca să vadă cine e mama care a născut un bebe de 5 kilograme.

Păreau surprinse să dea cu ochii de mine, o mână de om. Probabil se așteptau să o vadă pe urmașa lui Goliat. Sau măcar un elefant mai mic, ori o girafă. S-au pomenit în schimb, cu mine. Un pinguin. Pingu. (Cât am fost însărcinată, așa mă strigau colegii de birou.) Și, uite așa, tot veneau și se perindau asistentele prin fața ochilor mei, cât era ziulica de mare. „Vai, dumneavoastră sunteți?!” Se mirau o vreme și pe urmă plecau sănătoase, pe la treburile lor. Nu mai puteam să duc atâta faimă. Când m-au mutat în cameră și auzeam cum se deschidea ușa, deja știam ce mă așteaptă. Mă ițeam de după perfuzii și tot felul de tuburi, ca să mă vadă mai repede, să se mire mai repede și să plece. Iar eu să mă bag, la loc, în văgăuna cu perfuzii.

Am născut prin cezariană, iar în timpul operației m-am hăhăit cu medicii și cu asistentele de acolo de parcă eram în parcul de distracții, nu pe masa de operație. Râdeau de se prăpădeau toți, cu mine în frunte. Mă simțeam bine, făceam glume. Nu mai știu exact ce ziceam, dar crăpau toți de râs. Nu cred că li se întâmpla așa ceva prea des (și cu atât mai puțin mie, în mod clar!), să aibă un pacient pe masa de operații care să râdă cu gura până la urechi. „Doamnă, sunteți cea mai veselă pacientă pe care am văzut-o vreodată! Și, ziceți că e prima oară când faceți o operație?!” „Da, prima oară. Dar dacă-mi place, mai vin!”. Dacă treceai pe hol, prin dreptul sălii noastre, cred că puteam fi ușor suspectați că ne adunasem acolo să vedem niște episoade din Benny Hill, nu să aducem pe lume un copil. Treabă serioasă, de adulți.

Bine, după operație, am văzut eu pe dracul. Mă dureau toate alea de-mi venea să le smulg ochii tuturor. „Tu ești aia care râdea cu mine în sala de operație?! Ingrato! Ia vino tu suficient de aproape, să vezi cum sar eu pe tine acum și te plesnesc cu toate branulele astea direct peste ochi!”. Ce să zic, a fost oribil. Recuperarea a durat mult, pentru că mai aveam și o tăietură cât o zi de post, că deh, copil de 5 kilograme. N-am mai râs. Deloc. Eram ocupată să mă țin de pereți. Urmăream cu privirea alte mămici, colege cu mine, la Reanimare, cum săltau ele ca niște căprioare pe holurile alea, iar eu eram Moș Martin bandajat, care abia se ținea pe picioare. Eram aproape sigură că în sala aia de operații au făcut ei ceva. Or fi râs prea mult, așa mult că le-o fi picat guma de mestecat din gură în timp ce stăteau aplecați deasupra mea, iar acum eu umblu cu un Orbit sau o Hubba Bubba molfăită, pe post de genunchi. Și mă mai mir că mi se duc picioarele în toate direcțiile. În fine, nu mi-e dragă deloc partea asta, așa că mă întorc cu povestea în sala de operații.

După ce medicul meu ginecolog, cea mai cool și mai drăguță femeie din lume, l-a scos pe băiețelul meu și mi l-a așezat în brațe, îmi crescuse atât de mult pulsul de emoție, că mai aveam un pic și leșinam. E documentat, adică vedeam cu proprii ochi, pe ecranele aparatelor la care eram conectată, cum mi-o ia efectiv inima razna. Era al meu și nu aveam să-i mai dau drumul niciodată. Și nu mi-a fost nicicând mai frică, nu cumva să îl pierd, să mi-l ia cineva.

Știți fricile alea iraționale pe care le trăiește orice viitoare mămică? Fiecare are câte un coșmar, câte o frică, să fie copilul sănătos, să se încheie operația/nașterea cu bine. D-astea. Mie, când eram însărcinată, îmi era foarte, foarte frică să nu cumva să-mi încurce copilul la naștere, să plec acasă cu un alt bebe și peste 20 de ani să primesc un telefon care să mă anunțe că al meu copil, nu e copilul meu, e al altcuiva. Mă și vedeam alergând plânsă și despletită pe străzi, ca în telenovele, să-mi văd copilul adevărat pentru prima oară, după 20 de ani. (Bine, îmi promisesem că aveam să-l iubesc în continuare și pe celălalt, care nu era al meu, ca și cum era al meu). Până la urmă, totul ținea de o asistentă care, lipea la mâna bebelușului meu, o brățară cu numele, nu? Așa văzusem eu în filme. Și dacă, Doamne Ferește, asistenta asta se procopsise cu vreo răceală și ar fi apucat-o strănutul, mai vânjos așa, suficient cât să facă brățara aia să zboare prin cine știe ce cotlon? De unde urma să fie găsită de altă asistentă care ar fi prins-o, în grabă, pe mâna unui alt copil?! Pffoaa! Ce siguranță aveam eu, ca mamă, că plec acasă cu copilul meu?! Frici din astea mă rodeau pe mine tot mai mult, pe măsură ce se apropia ziua cea mare.

După ce am născut, însă, mi-a fost foarte, foarte clar că așa ceva nu avea cum să mi se întâmple mie niciodată, nici dacă aș fi luat toate brățările tuturor copiilor și le-aș fi amestecat într-un bol, ca la loterie. În sala de operație, Moș Crăciun, care s-a întâmplat să fie neonatologul nostru (ca să știți ce job are în restul anului, e șef al secției de neonatologie la Medlife Griviței), mi-a preluat băiatul, ca să-l măsoare, să-l cântărească și să facă ce-or mai face neonatologii în astfel de situații. L-a ridicat, apoi, în zări și a decretat: „Hooo,hooo,hoooo!!! Ce-avem noi aici?! Ăsta este Prâslea! Prâslea cel Voinic!” Și așa i-a rămas numele în spital.

Stătea Prâslea al meu, mândru, orăcăitor și mare, poziționat pe la mijlocul rândului cu bebeluși, frumoși și rozalii, mai mare cu un cap decât toți. Nu aveai cum să-l confunzi. Frica mea cu încurcatul copilului în spital devenise de-a dreptul ridicolă. Era imposibil să nu știu care este al meu. Și dacă nu l-aș fi văzut, l-aș fi recunoscut după voce. Urlau și orăcăiau toți, împreună, pe mai multe voci, doar că restul se auzeau suav, pe note înalte „Oaaa! oaaaa!”, ca un cor de greierași drăgălași. În schimb, Prâslea al meu era baritonul salonului. Când scotea el câte un „Oaaa!”, pe joase, îți reglai contrabasul după el.

În afară de asta, se născuse cu freză. Avea la păăăăr! Muult! Bogat! Dacă dimensiunile le-a moștenit de la taică-su, de podoaba lui capilară mă declar unica responsabilă! Pe scurt, îmi era absolut imposibil să îl confund, cu freza lui de Elvis și dimensiunile de Prâslea. Era… Elvis Prâslea! Al meu. Până la sfârșitul veacurilor și dincolo de ele.

05/07/2016