Ioana Boca – Zori de Zen

Categorie: TRĂSNĂI

Top 10 cele mai ridicole produse pentru copii inventate vreodată

Cum mă uitam eu pe net, așa, hai-hui, căutând un cadou pentru niște prieteni, am dat peste niște produse de mi-a stat mintea-n loc. Cum să le descriu… niște chestii de-a dreptul ridicole. Sunt genul ăla de lucruri care te fac să te întrebi cine Dumnezeu ar avea nevoie de așa ceva, vreodată. Cine ar da banii pentru așa ceva. Vreodată. M-am amuzat teribil făcând următorul top:

1.Swipe & Feed, un dispozitiv care promite să lase mămicile să-și folosească telefonul mobil, în timp ce îl hrănesc pe bebe cu biberonul. Doar trăim în era multi-tasking, a mămicilor corporatiste care nu pot lua o pauză nici măcar când își hrănesc copilul. De balamuc 🙂 Dacă nu v-ați convins de utilitatea lui, iată și o demonstrație video a produsului:

2. Scutec cu alarmă de pipi și caca. Practic, te avertizează că ăla micu trebuie schimbat, cu semnale luminoase. I se aprind beculețele scutecului. Ce să zici la așa ceva? Nu mai zici nimic.

3. Șaua pentru tătici „The Daddle”. Dacă tot te joci cu copilul de-a căluțul, i-ați domne o șa, să stea comod copilul! Bun și pentru părinții care nu-s acasă suficient cât să se plângă de dureri de șale, ca să recupereze la capitolul ăsta. Vorba aia, dacă nu te plângi de dureri de spate, n-ai trăit experiența completă. Poate fi folosită, de asemenea, pentru dresat și îmblânzit tătici nărăvași. Așa că „Diiii, tăticule, diii!”

4. Body-ul cu mop. Păi, de ce n-ai îmbrăca copilul așa, dacă tot se târăște pe jos. Dacă mama e multi-tasking când îi dă lapte cu biberonul, să se-nvețe și ăla micu.. de mic, cu multi-tasking-ul: se antrenează să meargă de-a bușilea și face și curat în casă, în același timp. Păi, nu? Păi, da. Mi se pare foarte normal.

5. Dozatorul de pătuț „Crib Dribbler”. Ei, asta chiar revoluționează modul de hrănire al bebelușilor. De ce să nu le atașezi un dozator la pătuț și să le pui acolo lapte, apă, o tocană …poate, dacă e la diversificare sau ce mai crezi tu necesar, să se hrănească singuri. E super, nu??

6. Dispozitivul de ținut biberonul. Dacă totuși ai încercat Swipe & Feed și parcă tot nu ești foarte mulțumită, fiindcă ai nevoie de ambele mâini libere, nu doar de una, cel mai recomandat este acest dispozitiv, pentru ca tu să nu-ți mai pierzi vremea deloc hrănindu-ți bebelușul. De mic trebuie învățat cu greul, fiindcă viața e dură. Nu-l menaja!

7. MP3 Player Prenatal. Pentru părinții foarte netalentați. De ce să cânți tu, că poate n-ai voce. Pentru astfel de cazuri s-a inventat MP3 Player-ul prenatal, ca să-i poți pune copilului muzica ta preferată și să fie la curent cu toate hit-urile momentului, fără să fie nevoit să asculte vocea ta. Doar știi că falsezi. Merită să dai bani pe așa ceva.

8. The Ipotty. Chiar se simte nevoia să folosim la maxim timpul copiiilor atunci când stau pe oliță. Păi, dacă rezumăm utilitatea oliței la a face numai pipi/caca, ce-am făcut, băi, nene? Nimic. Las aici și link-ul acestui produs pus la vânzare pe amazon.com și vă spun doar atât: comentariile la acest produs sunt absolut geniale, așa că pentru o porție zdravănă de râs, citiți cu încredere.

9. Ventilator pentru poponeț. Așa-i că nu v-ați gândit niciodată că ați avea nevoie de așa ceva? Uite că s-au gândit alții. Și îl și vând. Se pare că bebelușii, după ce sunt șterși cu șervețele umede, trebuie uscați la funduleț cu ventilatorul ca să prevenim iritațiile de scutec. Clar?!

10. The babykeeper. Când nu mai știi ce să faci cu el, agață-l. Simplu. Bine, acum ar trebui să se adapteze și localurile ca să poată și mămicile să stea liniștite. Așa cum există spațiu special de parcat biciclete sau cuier pentru haine, mai trebuie amenajat și un spațiu de agățat bebelușii. Până le vine însă mintea la cap ăstora și amenajează un astfel de spațiu, poți foarte bine să îl pui în cui, la toaletă, pe ușă, acolo unde se pun gențile.

14/10/2016
Cine-a pus caprele-n drum, ăla n-a fost om. Punct.

Proaspăt ajunși în Spania, la Madrid, ne-am gândit să îl ducem, pe micuțul nostru flăcău, la Zoo Madrid. Deși, la numai un an și nouă luni, nu e el încă pregătit să înțeleagă tot ce vede acolo, îi plac mult animalele și părea o idee bună, per ansamblu! În plus, noi am ajuns la concluzia că orice ieșire, plimbare, loc nou vizitat, îl schimbă, mereu învață câte ceva nou, așa că oricât de greu ne-ar fi nouă, ca părinți, să cărăm copilul prin excursii, vacanțe și plimbări, o s-o facem mereu, tocmai datorită acestui lucru.

Zoo Madrid ni s-a părut cea mai firească și mai ușoară decizie: clar, trebuie să-l ducem acolo. E o minunăție de grădină zoologică, despre care ne-am documentat temeinic înainte de a o vizita și care este amplasată, practic, într-o pădure ce se întinde pe hectare întregi.

Urma să-i arătăm flăcăului elefanți maiestuoși, rinoceri, hipopotami cât Casa Poporului, zeci de girafe, cămile și zebre, pume, jaguari, elefanți, sute de flamingo, tigri albi, zimbri, zeci de specii de maimuțele și maimuțici, care mai de care mai simpatice, lei fioroși, sute de specii de păsări, precum și un delfinariu care încântă, zilnic, mii și mii de copii.

Ce frumusețe! Ne-am bucurat tare mult că îi putem arăta prichindelului așa minunății. Iubește animalele! Am coborât rapid din mașină, ajunși la destinație, am donat câțiva euro pentru parcare (da, ați citit bine – am donat – parcarea de la Zoo este gratuită, dar poți dona, dacă vrei, cât te lasă inima, sumele care se strâng ajută Grădina Zoologică la întreținerea animalelor) și ne-am îndreptat, în pas alergător, către intrare.

Tare, tare bucuroși mai eram: „Uite, mami, un hipopotam!” îi zic lui ăsta micu, plesnind de fericire, în timp ce ne apropiam de unul dintre primele locuri amenajate pentru minunățiile de animale de acolo. Spune și tu „Hiiii-pooo-pooo-tam!” îi mai zic o dată, apăsat, apoi întorc brusc căruciorul în altă direcție, ca să îi arăt încă un uriaș gri: „Riii-nooo-ceeer! Uite, mama, ce corn maaare aree, vezii?!” îi strig încântată, în timp ce agit degetul arătător înspre muntele de animal care respira greu tare sub greutatea cornului ce îi apăsa pe bot.

Ăsta micu se uită lung din cărucior, preț de două secunde și apoi începe să-și facă de lucru cu umbrela de la cărucior. Mda, mă rog, hai că nu-i de el aici, în afară de faptul că mai clipesc din când, încând, nici rinocerul, nici hipopotamul nu prea fac nimic. Nu sunt chiar cele mai jucăușe și mai energice animale….Stau ca stanele de piatră. Ne întrebăm în sinea noastră, dacă sunt vii… Erau. Clipeau. Nu foarte des. :))

În depărtare, observăm că se văd gâturile luuungiii pe care stau priponite niște capete de girafe. Oau! Gata, acolo e de noi! Lui ăsta micu’ îi plac girafele! Hai, repede! Ne apucăm să împingem căruciorul, cu elan, spre moacele acelea domoale, care se bălăngăneau suspendate pe niște gâturi cât brațele de la macarale și care molfăiau de zor.

„Uiiteee, mami, girafelee!” zic eu, animată, numai că, după câțiva metri parcurși, altceva îmi atrage atenția: o zonă marcată – Mica fermă -. Vai, ce drăguț! „Hai întâi aici, că tot e în drum!!” Zic tot eu, cotind direct spre stânga, fără să mai aștept vreun răspuns.

Intrăm pe o mică portiță și ce vedem: capre. Zeci de capre, țapi, iezi și căprițe, care mergeau nestingherite peste tot și zeci de copii în mijlocul lor, chiuind încântați și trăgând părinții după ei. Ce frumos! Hai repede și noi! Îl scoatem pe ăsta micu din cărucior și intrăm în țarcul cu capre.

Piticul e în extaz, aleargă peste tot, le mângâie, vorbește cu ele, le strânge în brațe. Ce drăguț! Și eu, și Dani ne uităm la el mulțumiți și îl încurajăm să se joace cu ele. Caprele sunt minunate. Toate extrem de blânde, nu numai că stau la mângâiat, dar îți cer să le mângâi. Ne așezăm pe vine, împreună cu ăsta micu și ne lăsăm înconjurați de vreo 10 capre, care mai de care mai tupeistă și mai răsfățată.

Una încearcă să se înfrupte din tricoul lui Dani. Râd de mă prăpădesc, în timp ce stau să văd cum o s-o convingă să-l lase să plece cu el întreg, dar nu apuc să mă hlizesc mult că îmi dau seama că alta ronțăie fericită niște franjuri de la blugii mei rupți.

Reușesc să-i scot franjurile de pe gât și i-o arăt copilului: „Uite, mami, capra! Îți place? Haide, fă-i măi, măi!”

„Măăă, măăă-iiii, măăă, măăă-iiii! Caaa! Caaa!”.

„Bravooo, mama!”, îi spun încântată.

Tare mândră mai eram de băiatul meu și nespus de bucuroasă că am luat decizia de a veni aici, la Zoo Madrid, unde caprele umblă libere printre copii. Sau invers. Mai mângâiem câteva zeci de capre, până încep să ne treacă toate apele, se făcuse ora 12:00 și era din ce în ce mai cald.

Ăsta micu’ zburda, în continuare, printre alți, mulți alți copii și, bineînțeles, printre zeci de capre.

„Cred că ar trebui să mergem să mai vedem și altceva” îmi strigă al meu soț, în timp ce încearcă să țină pasul cu piticul din dotare. Ușor de zis, greu de făcut. Nu vrea să plece de acolo. Încercăm să îl convingem, dar prichindelul nu se dă dus nici în ruptul capului. Se smucește, protestează și o ia la goană cum ne apropiem de el. Vrea la capre. Dezastrul ia proporții. Suntem de foarte mult timp aici. Și e foarte cald. Sunt 38 de grade Celsius, anunțate după prânz. E musai să plecăm!

Mintea îmi galopează un gol, încercând să găsească o soluție. Panică maximă. Parcă mi se ia un văl de pe ochi…. mă uit în jur și îmi dau seama că, de fapt, chiuielile pe care le auzeam când am intrat acolo, nu erau neapărat de copii fericiți, cât de copii care urlau că nu vor să plece. Alți zeci de copii, cu zeci de părinți alergând bezmetici după ei, printre capre. Îi văd pe toți transpirați, schimonosiți de oboseală și de căldură. Li se citește disperarea în ochi. Oare de când or fi acolo? Mă uit la ceas și constat că noi mai avem un pic și facem ora. Mulți erau deja aici când am ajuns noi.

Doamne, suntem blocați, cu toții. Captivi la soare, printre capre. La Grădina Zoologică. Nu e nimic drăguț și frumos aici. E un infern, o capcană pentru oameni cu copii. Intri și nu mai ieși niciodată.

Unii dintre părinți se precipită și încep să-și ia odraslele pe sus, în timp ce ăia micii se zbat și urlă ca din gură de șarpe. Un nene cu o fetiță la vreo 3 anișori încearcă să negocieze: „Hai să vedem și alte lucruri! Hai să vezi elefanții! Ție îți plac elefanții!”. Da’ de unde. Aia mică bufnește și trântește, strigând tare „Noooo!”, printre lacrimi de crocodil. Și capre.

Aoleu. Ce ne facem. Unde am intrat. Și, mai ales, cum mai ieșim, fără tămbălău. Mă uit la ceas: a mai trecut un sfert de oră. Trebuie să plecăm. Să evadăm din capcana cu capre! Ne luăm inima-n dinți și asta e, ne dăm seama că nu avem cum să ieșim, dacă nu îl luăm și noi pe sus. Ăsta micu’ plânge, nici nu aude explicațiile noastre, e deja obosit, transpirat fleașcă de cât a alergat. Vizita noastră la Grădina Zoologică, practic, s-a încheiat.

Intru repede într-un magazin de suveniruri ca să-i cumpăr un tricou și să-l schimb și fugim, efectiv, spre mașină. Asta a fost tot.

Frățică, cine-o fi avut ideea să pună capcana cu țarcul ăla cu capre chiar la intrare, acolo, merită ori premiat pentru popularea încă unui țarc de la Zoo, de data asta cu specia umană, categoria „Oameni cu pui”, ori pedepsit să împingă toate cărucioarele, landourile și premergătoarele prin toată grădina asta zoologică imensă. În soare.

Ajunși acasă, la mama, ăsta micu intră val-vârtej pe ușă, strigând tare „Caaa! Caaa!” Eu și cu Dani ne uităm, oftând, unul la altul. Maică-mea, care ne întâmpină la ușă, neștiutoare, începe să se mire sincer: „Oau! I-auzi, mami, face caca?!? A învățat să zică caca?! Ne uităm nedumeriți unii la alții și apoi la el.

„Caaa!Caaa!” continuă ăsta micu și se trântește în patru labe. „Nu, mamă, zice capra, nu caca”. Asta am văzut noi la Grădina Zoologică azi: capre.

Nu v-am zis eu că mereu învață câte ceva, la fiecare experiență nouă? Păi, v-am zis. Și, io-te, acum a văzut „Caa!Caa!”. Ce elefanți, leoparzi, cămile, zebre pe care se laudă că le deține Grădina Zoologică. Ar fi putut la fel de bine să susțină că au ponei zburători, maimuțe cameleonice și dragoni chinezești. Cine poate să treacă de capre, ca să verifice?!

Nu putem decât să-i credem pe cuvânt și să ne bucurăm că banii donați pentru parcare vor contribui la cumpărarea de jăratec de calitate pentru dragoni sau măcar a unui norișor pufos pentru poneii zburători.

24/08/2016
Vara, la minus 40 de grade Celsius

În secolul ăsta, dominat de tehnologie, în care trăim și în care am ajuns să cădem în canale fără capac, pocnind Pokemoni în freză, pe stradă, vă spun eu, cu mâna pe inimă, că nu-i nimic rău în asta. Dacă tehnologie nu e, nimic nu e. Unde voiam să ajung: de curând am fost și noi, ca toți oamenii, la mare. Și-am pățit un necaz din care ne-a salvat mașina. Am avut noroc că avem mașină deșteaptă, cu un computer de bord care reglează automat tot felul de chestii, mai că poți să stai picior peste picior și să-ți bei cafeaua liniștit, în timp ce ea galopează, brează și independentă, pe autostradă. Dar chiar și așa, asta nu compensează marele ei minus și anume că nu vânează Pokemoni. În fine.

Bun, deci am fost la mare. Ne-am distrat, a fost superb și-am plecat. Pe drumul de întoarcere, ne-am minunat de cât de cald e afară, cât a fost autostrada de lungă. Când am plecat, de dimineață, mașina ne arăta că erau deja 37 de grade Celsius. „Oau, ce bine că plecăm!”, ne-am zis noi, gândindu-ne că o ștergem la București, fix când la mare o dă în caniculă. Niște norocoși. După vreo juma de oră, bordul ne arăta că sunt 57 de grade Celsius. Oau!!! Mirarea noastră atinsese cote maxime! Ce bine e în mașină, cu aer condiționat! Ce bine că s-a inventat aerul condiționat! Și ce bine că cineva s-a gândit să îl pună în mașină! Peste încă 30 de minute, temperatura scăzuse la 30 de grade. Iar ne-am mirat, dar am răsuflat ușurați, bucurându-ne, în mod sincer, că se mai răcorise. Peste încă un sfert de oră, am constatat că iar era canicula de pe lume: peste 50 de grade Celsius ne indica bordul.

Ca să concentrez: am trăit un carusel emoțional, pe bază de vreme, aproape tot drumul. Retrospectiv, temperatura afișată la bordul mașinii noastre era mai elastică decât elasticul de la o praștie. Când erau 30 de grade, când 57, când 40… când 28! În funcție de situație, ne-am mirat și noi, în consecință, pe diverse tonalități. Când „OOOOO! Ce CALD e!”.. .când „ooooo!.. Așa da! AȘA mai merge!” Am tot ținut-o într-un „Oooo!”și „Oauuu!” până ne-am oprit la o benzinărie. Atunci, soțul meu a observat cu stupoare că senzorul de temperatură al mașinii noastre se bălăngănea, atârnat de un fir, ca un bețiv maniaco-depresiv și se dădea cu capul de ce apuca… de tablă, de roată, de apărătoare.

S-a apucat omul să salveze senzorul cu apucături auto-distructive și l-a prins temeinic sub mașină, cu o sfoară. Când ne-am pus iar în mișcare, eram foarte fericiți. Bordul afișa o temperatură corectă și constantă, de vreo 32 de grade Celsius. Așa de fericiți eram că am salvat senzorul, încât nici nu ne-am dat seama cum la noi în mașină se făcuse o căldură de abia mai puteam respira. „Auzi, tu ai oprit aerul condiționat? Dă-l mai tare, că nu face față!”, zic eu. A urmat un șir de „Dă-l mai tare!”. Și l-am tot dat mai tare până n-am mai avut unde. Dădea cu vâj de-mi fluturau pletele în mașină. Zici că eram steag pe Himalaya. Îmi zburaseră și vreo doi pufuleți din punga pe care o țineam strâns în brațe. I-am găsit, ulterior, striviți de lunetă. Și, totuși, tot cald era. La noi în mașină era un vânt năprasnic și o căldură sahariană.

Băi, frățică, ce se întâmplă în mașina noastră!? O să murim striviți de vânt, într-o căldură de ni se topesc sandalele. Și abia intrasem în București. Mai aveam până acasă. A fost momentul când ne-am îndreptat privirile spre bordul mașinii, acolo unde era afișată blestemata de temperatură, pe care ne plictisisem să o tot urmărim. Oricum ne păcălise tot drumul. Ei, și ce vedem. Afară erau minus 40 de grade Celsius. Practic, călătoream la Polul Nord și nu spre nordul Bucureștiului. Mașina noastră, că-i cu tehnologie, e deșteaptă, ce-o fi zis: „Io-te la nerozii ăștia, le arde de plimbări la minus 40 de grade, în loc să stea înfofoliți în blănuri de urs și să dea pe gât o canistră de ceai fierbinte. Băi, suicidalilor… luați de-aici niște căldură la picioare, că vă clănțăne plombele”.

Deci, da. Ne-am lămurit. Degeaba umblam noi la aerul condiționat să dea cu vâj cât pentru varianta modernă din „Toate pânzele sus, să fluturăm controlat priponiți de tetiere”. Pe sus bătea vântul și pe jos, mașina noastră deșteaptă (că-i cu tehnologie, da?), ne băga căldură la picioare, tot cu vâj. Că doar erau minus 40 de grade Celsius. Măcar picioarele să nu ne înghețe. Mai eram și în sandale la Polul Nord. Ce oameni.

21/07/2016
Și dacă, dacă sunt Spiderman?!

La capitolul ce tâmpenii am mai făcut, bifez aici cu următoarea destăinuire. O pun pe seama extenuării, fiindcă trebuie să dau vina pe ceva. O știți pe-aia, clasica disperare, cu căutatul ochelarilor în timp ce-i ai pe nas. Ei, bine, eu am dus-o la un alt nivel. Timp de aproape o săptămână, am purtat două perechi de lentile de contact, una peste alta. Și mă miram de ce, pe după-amiază așa, începeam deodată să văd totul în ceață. Le tot întrebam pe fete: „Băi, nene, e cumva ceață la noi în birou?!” Mă asigurau că nu. Nu le credeam. Normal. Doar nu era să cred ce spun ele, în loc de ce văd eu.

Ei, să revin: apogeul l-am atins într-o dimineață când, ca de obicei, mi-am pus lentilele de contact (peste alea pe care le aveam deja și nu știam de ele) și deodată… nu am mai văzut nimic. Mi-am zis… Wtf? S-au stricat. Le-am scos și mi-am pus ochelarii. Surpriză. Nici cu ăia nu mai vedeam nimic, zici că mă uitam prin perdeaua de la duș. I-am scos și m-am așezat să-mi revin din șoc pe un scaun, la bucătărie. Televizorul mergea. Îndrept privirea spre el și îmi dau seama că văd tot. Văd și musca de pe colțul televizorului. OMG! Nu-mi venea să cred. Am luat tubul de pastă de dinți, l-am așezat pe masă și am mai făcut o probă: 3 pași înapoi și… și vedeam să citesc clar toată compoziția pastei de dinți. Fără ochelari.

Ce se întâmplă cu mine?! Băi, nene… sunt Spiderman! Mi-a revenit vederea. Știți secvența aceea din film, când băiatul ăla, viitor Spiderman de succes, descoperă că, peste noapte, din costeliv a ajuns un june lucrat la sală și că nici de ochelari nu mai are nevoie, fiindcă vede perfect? Ei, așa și cu mine. Doar că n-am mai testat să văd dacă nu cumva mi se lipesc și palmele de pereți și pot să escaladez tavanul. Am intrat în stare de șoc. Cum, măi, nene, să-mi revină vederea așa, dintr-o dată? Wtf?! Să mă bucur sau să alerg repede să-mi fac un RMN?! Deci ori sunt Spiderman, ori am pățit ceva, m-am defectat și m-am reparat în același timp. Clar, Spiderman nu sunt. Da’ nu eram nici reparată. De frica RMN-ului, mi-am mai băgat o dată mâna în ochi și am pescuit perechea de lentile de contact pe care o purtam de o săptămână, fără să știu. Ei, acum vă spun eu vouă: beat that! Dacă puteți. Sunt de balamuc. Clar.

Și, totuși, nu pot să nu mă întreb: ăla din Spiderman, adică Spiderman adevăratu’, care nu numai că s-a trezit într-o dimineață cu vederea perfectă, dar mai era și plin de mușchi, așa, peste noapte, și mai și auzea vulturul pleșuv din vârful muntelui, ăla de ce n-a dat fuga la doctor să-și facă un RMN? De ce n-a plâns, n-a urlat, n-a intrat în șoc, n-a alergat gâfâind de disperare prin toată casa, întrebându-se ce-i cu el, dacă n-o fi bolnav de s-a făcut așa sănătos peste noapte. Nope. Și-a luat ghiozdanul și s-a dus liniștit la școală. Ei, uite că văd perfect, pot să ridic un autobuz din plictiseală și aud greierii înainte să înceapă să cânte. Ce cool. Ok, gata, m-am mirat destul, acum tre să plec la școală. Bine, pa.

06/07/2016
Coafura rezistă. Dar nu ca parchetul. Ăla e nemuritor.

Ce-mi mai place să mă plâng de vecini. V-am povestit despre vecina de deasupra noastră. Știți, aia care bate-n podea cu ciocanul de șnițele și dă cu asipratorul în pereți, în timp ce-l ascultă pe Smiley, care se plânge că nu mai știe cine este. Și-a pierdut buletinul. Ce e vecina asta pentru noi, îmi dau acum seama că, probabil, suntem noi pentru vecinii care stau sub apartamentul nostru, la etajul 2. Numai că la noi nu cântă Smiley. La noi cântă parchetul. Am rămas procopsiți în dormitor cu parchetul de pe vremea când bunica făcea scovergi pe sobă. Din vina subsemnatei, recunosc. Și n-ar fi nimic dacă ar fi doar vechi, dar al nostru cântă. Am zis cântă? Voiam să spun că rage. Probabil de singurătate. Sau de plictiseală. Nu cred că-i așa bine să fii nemuritor. De la o vârstă încolo te țicnești, nenică, iar parchetul nostru e un bătrân nebun și țâfnos, cu dinții recondiționați, care vorbește singur.

Cum de-am rămas cu parchetul din mezozoic. Uite așa: ne-am renovat apartamentul de două ori, ultima dată – când ăsta micu urma să vină pe lume, dar nici prima oară, și nici a doua nu ne-am atins de parchetul din dormitor. Am schimbat absolut tot în jur, tot parchetul din restul casei, dar de ăsta nu ne-am atins. Prima oară nu ne mai ținea portofelul, așa că am decis să îl recondiționăm și atât. A doua oară, când am renovat temeinic, că doar urma să avem cel mai important locatar – Zgăibăriciul Pulpănițe – mie mi s-a părut că am fi renunțat la o comoară dacică. Dacă pe unii îi mai vezi, pe la știri, cum au descoperit ei, săpând după zarzavaturi prin grădină, niscaiva grămezi de galbeni și de nestemate, pe mine m-a apucat uimirea să redescopăr, după ce am dat covorul la o parte, relicva asta dacică recondiționată: parchetul.

Soțul l-ar fi trimis demult la muzeu, dar n-a fost chip să se înțeleagă cu mine. Nu știu în ce butoi cu melancolie am căzut, cum că „eu am copilărit pe parchetul ăsta”, dar fix pentru că „EU am copilărit pe parchetul ĂSTA” ar fi trebuit să mă facă să o iau la fugă pe pereți, urlând a șoc și groază. În loc să fac asta, m-am pus pe bocit cum că „eu… am copilărit pe parchetul ăsta”. Chestie de interpretare. Și, de aici, m-am pornit cu argumentația aferentă, de salvat parchetul de muzeu, din mâinile ucigătorului de relicve: „Nu se mai face, domne, parchet ca ăsta, în ziua de azi. Trebuie păstrat! Uite, aici, un parchet de ca-li-ta-te, are atâția zeci de ani. Și ce bine se ține! Nu mai găsești tu parchet d-ăsta! E… vintage.”

L-am făcut knock out cu vintage-ul meu. Doamne ferește, cum să contrazică o femeie însărcinată, care bocea de pe fundul unui butoi cu melancolie, din cauză „dă parchet” pe care a copilărit. De balamuc. Așadar și prin urmare, am recondiționat, din nou, parchetul „vintage” și ne-am văzut de viață. Doar că la câteva luni de la decizia de a păstra tezaurul ăsta dacic, ne-am trezit cu tezaurul, răscolit de talent, că a început să cânte. Din toate încheieturile. Cânta șontorogul de zici că era tren pe aburi. Scârțâia, șuiera prelung și chiuia ca la nunți, la orice apăsare, cât de mică. Era dezastru.

La cât de hitleristă eram eu (și acum mai sunt așa, un pic, că doar nu trece cu aspirină) cu zgomotele prin casă, când dormea ăsta micu, vă dați seama că am fost de multe ori în pragul unei crize de nervi, din cauza parchetului meu „vintage”, nemuritor. Parchet care se mai afla și taman în dormitor. Adică exact acolo unde doarme copilul, unde adorm copilul, unde pun copilul în pătuțul lui, după ce îl adorm. Mă repet cumva? Foarte bine. Așa m-am condamnat eu ca, după eforturi intense de adormit copilul, să trebuiască să pun la cale un plan de bătaie fără bătaie, de fentat parchetul. Am făcut zile în șir balet prin dormitor, cu copilul atârnând în brațe, încercând să îl mut în pătuțul lui, fără să înceapă parchetul să chiuie ca un bețiv răsturnat în șanț. Am mers pe vârfuri, pe călcâie, tiptil, aș fi mers și în mâini dacă n-aș fi fost ocupată să țin copilul. Degeaba.

Trebuia să luăm măsuri, așa că ne-am pus pe analizat situația tezaurului dacic, supraviețuitor a două operațiuni de renovare, de aproape, de foarte aproape. Planul era să identificăm bucățile de parchet care scârțâie cel mai tare și să le marcăm cumva, ca să le putem ocoli. Nu știu nici acum cum am fi putut să le marcăm ca să le vedem noaptea, dar în fine, nici nu mai contează. Scârțâiau toate. Pe mai multe voci. Ajunsesem la concluzia că o metodă de deplasare viabilă ar fi fost să agăț de lustră cordonul de la halatul de baie și să îl folosesc pe post de liană, ca să mă deplasez prin cameră, în salturi la punct fix. Acum îmi pare rău că nu am pus în practică ideea asta, dacă ar fi funcționat ne-ar fi scăpat de multe belele. În schimb, am încercat să rezolvăm problema cu metoda „covorul”. Clar, mult mai puțin creativă decât cordonul legat de lustră, dar mai practică. Pe sistemul – dacă nu poți să-l ocolești, leagă-l la gură. Am pus covorașe pe unde am putut și pe unde ne-a permis mobila. Ni s-a părut că parcă, parcă am rezolvat ceva, dar seara când a trebuit să transferăm una bucată copil în pătuțul lui, am avut plăcerea să ascult niște scrâșnete trompetate de sub covoare și covorașe. Fusesem încrezătoare în soluția cu călușul peste parchet și renunțasem la mersul pe vârful degetelor. Mare greșeală. Ăsta micu s-a trezit și a trebuit să o iau de la capăt.

Nu vă spun de câte ori am rămas înlemnită, cu copilul în brațe în mijlocul dormitorului, gândindu-mă foarte, dar foarte bine, care va fi următoarea mea mișcare. Mai ceva ca la șah. Mă treceau toate apele și nu-mi doream decât un fachir mic, de apartament, care să mă facă să levitez câțiva pași. Frățică, te apucă teroarea când nu știi încotro să îndrepți piciorul, fiindcă nu știi de ce dai, în timp ce ții un dolofan în brațe. Te simți ca elefantul pe un fir de telegraf, care transmite codul Morse la trompetă.

Așa am ajuns să facem cea mai mare tâmpenie posibilă. Am scos toate covoarele și covorașele și ne-am hotărât să-i facem parchetului ce nu se face niciodată unui parchet. Un duș. În capul nostru, mizam pe faptul că lemnul face ce știe lemnul să facă în contact cu apa: să se umfle. Ideea era să îi dăm la crăpături. Să-l umflăm așa de tare, încât să dispară spațiile alea care îl fac să scârțâie ca un descreierat. A fost o minune! Tâmpenia noastră funcționa! S-au deschis cerurile și parcă așa… un șirag de becuri cu led s-a așezat deasupra capetelor noastre luminate. Parchetul părea că tace. Am sărit, ne-am învârtit, am mers de colo-colo, dar mai mult de un icnet n-a mai scos mârșavul făcut fleașcă.

Eram foarte fericiți, stând amândoi, cu șosetele ude pe parchetul care zăcea, redus la tăcere, sub vreo 4 litri de apă, stropiți cu îndârjire peste tot. Minunea n-a durat 3 zile. A durat 3 săptămâni. Atât i-a luat să se usuce. După aceea s-a activat fanfara militară. Scârțâia parchetul nostru de 20 de ori mai rău decât înainte. Șuiera și pocnea ca artificiile, la fiecare pas. Ajunsesem să mă gândesc cum să înfirip o praștie, dintr-un cearșaf, un spătar de scaun și o coadă de mop, care să arunce cu boltă și să proiecteze copilul din patul nostru direct în patul lui. Și pe noi, direct din pat, pe hol. Sau unde mai aveam noi treabă. Doar că mă încurcau geamurile, ar fi trebuit să-mi iau avânt din afara blocului, camera se termina prea brusc. Mă rog, era ori varianta asta, ori mă duceam la circ să fac rost de niște picioroange. Dar mi-a fost frică să nu mă oprească acolo. Asta e. A trebuit să-l udăm din nou. Și din nou. Și din nou. De ce vă spun asta. Ca să știți că atunci când, vara, oamenii ies cu furtunul să-și ude grădina, noi intrăm cu sticlele să udăm parchetul. Decât atât. Decât.

13/06/2016
Smiley, șnițelele și aspiratorul

Am o vecină la etajul 4, adică fix deasupra noastră, care e înnebunită după Smiley. Îl ascultă nonstop. Și, odată cu ea, tot cartierul. Noi (și amărâții de deasupra ei) suntem însă cei mai biciuiți de soartă, fiindcă n-avem unde să ne ascundem. La cafea, dimineața în bucătărie, ascultăm Smiley. La prânz, ascultăm Smiley. Seara, în timp ce încerc să îmi adorm copilul, ascultăm Smiley.

Chestia asta e meteahnă nouă, adică vecina a înnebunit de curând. Mă gândesc că a expirat, a ieșit din garanție și s-a stricat. Subit. Până acum, habar n-aveam de existența ei, dar de vreo 3 luni încoace, cred că ține foarte mult să transmită pe toate căile că nu e „o oarecare”. A reușit. Duduie tavanul de Smiley, care ori își caută înnebunit buletinul, ori numără caii verzi de pe pereții apartamentului ei.

Uneori, mă gândesc că l-a răpit pe săracul băiat, l-a dosit în baie, unde îl ține captiv de luni bune, răsturnat cu cracii în sus, în cadă și legat fedeleș și că, din când în când, mai dă perdeaua la o parte și îi arde câte un cap de duș în căpățână, ca s-o cânte p-aia cu „pierdut buletin/nu mai știu de unde vin”, mai cu viață.

În fine, te poți gândi că putea fi mai rău?… Te poți. Dacă asculta mezeluri? Sau pe ăla care oftează de viața lui și care se caută de dușmani, în timp ce își cântărește „valoarea”? Ei bine, deși „te poți”, nici cântecele astea ale lui Smiley nu sunt mai ușor de suportat, câtă vreme le ascultă atât de tare încât se aude din stradă și sunt aceleași 3,4 melodii, care se repetă cu nemiluita. Și măcar de-ar fi numai asta, dar Smiley… nu e singur.

Obsesia ei cu cântărețul care și-a pierdut buletinul (cam în același timp când și-a pierdut ea mințile) a venit la pachet cu alte două psihopupu: s-a apucat femeia de dat cu aspiratorul, temeinic, de 3,4 ori pe zi și de făcut șnițele și ziua, și noaptea. Asta suspectez eu, că bate șnițele. Alternativa ar fi că se dă cu capul de podea care, întâmplător, e tavanul nostru. În timp ce ascultă Smiley. Un Smiley pe care chiar dacă îl pune să urle până îi explodează plămânii în difuzoarele alea, nu reușește să acopere zgomotele infernale pe care le produce individa, în timp ce îndeplinește aceste două treburi casnice, fără oprire.

Dă femeia asta cu aspiratorul, cu ură, lovindu-l de toți pereții. Așa-i trebuie dacă stă sugrumat de un fir înfipt într-o sursă de curent. Electrocasnic ce e. Îl târâie ca pe un leș, de colo-colo, biciuiește toți pereții cu furtunul, în timp ce tubul ăla telescopic e folosit ca să împartă trosneli și altor obiecte de prin casă, care au marele defect de a nu levita. Așa își torturează femeia asta aspiratorul (și pe noi) de cel puțin 3,4 ori pe zi. În zilele ei bune. În celelalte, în care activitățile se suprapun și face și șnițele, îți vine să te înfășori în covor. Și să rămâi acolo, făcut sul. Sunt sigură că, până acum, cel puțin trei tramvaie care circulau neștiutoare pe linia 41 au deraiat de frică.

Dacă treci prin fața blocului nostru când bate ea șnițele, te arunci direct pe burtă, cu mâinile încolăcite în jurul capului. Pare că un batalion de infanterie, scăpat de sub control, s-a mutat pe bulevardul nostru, iar atunci când nu bombardează strada cu un ciocan de aplatizat carne de șnițel, torturează un aspirator. Dacă ar fi să fac o evaluare psihologică în baza versurilor ascultate versus activități casnice, bufnituri, scrâșneli și bubuituri, cred că mi-ar rezulta o praștie cu buton de „self destruct” muzical. Din ăla care îți spune: Au mai rămas 3 secunde până la autodistrugere și pe urmă începe să-ți cânte „Du-mă acasă, măi tramvai”.

Să nu credeți că n-am fost la ea la ușă. Am fost. Și de câte ori m-am dus, tot așa m-am și întors. Nu răspunde. Nu cred că aude. Cum să audă, când soneria e un ciripit firav de păsărele leșinate de căldură, în timp ce ea, în casă, sapă tranșee cu ciocanul de șnițele și trage salve de tun în pereți cu aspiratorul. Asta în timp ce ăla din baie, de-l ține legat fedeleș… urlă cât îl ține gâtlejul ceva legat de șase cai frumoși. O distracție.

Ce voiam să zic, știe cineva un service de reparat vecine?

06/06/2016
Cui i-e frică de cicade?

V-am povestit deja cum i-am terorizat pe ai mei timp de 5 luni. Nu v-am spus însă că le-am mai făcut un „cadou” de bun rămas, fix în seara dinaintea plecării noastre la București. Nu cumva să-i las liniștiți să-și revină după trauma de a fi trăit în casă cu o lunetistă care își detecta victimele pe bază de sunet. Au trăit în teroare și i-am lăsat în teroare. Doar că acum amenințarea nu se mai afla între cei patru pereți, ci în exteriorul lor. Peste tot, în exteriorul lor. Și nicio șansă să se mute la București, ca mine.

În seara cu pricina, cea de dinaintea plecării noastre de la Madrid spre București, ne-am apucat să sărbătorim, în liniște maximă, ca să nu trezim băiatul, faptul că am reușit să supraviețuim celor 5 luni (mai mult ei). Eram cu toții la masă, în bucătărie și cum mama tocmai deschisese geamul, ne pomenim cu sărbătoarea fără sonor perturbată de un zgomot înfundat, ca de bormașină.

„Uite, domne’, ce zgomot fac cicadele astea!”, zic eu. „Am citit undeva că încep să facă zgomot când e cel mai cald moment al zilei!” adaug degrabă, obișnuită să detectez toate sursele de zgomot de pe planetă.

Ai mei se uită uimiți unul la altul și apoi la mine:

-Ce-ai spus?

-Cicadele. N-auziți ce zgomot fac?

Numa’ ce îl văd pe tata că se schimbă la față și mă întreabă pe un ton foarte grav, de parcă urma să facem o operație pe creier, dotați doar cu un patent:

– Ce cicade, Ioana. Ce sunt alea cicade? N-am auzit în viața mea de așa ceva! Se aud greieri! Ce cicade?!

Ce uimiți au fost ei, da’ ce uimită eram eu să descopăr că tata, o enciclopedie cu cravată, nu știa de cicade. Și doar „trăia cu ele” de atâția ani. Vai, ce mândră de mine am fost!

În sfârșit, se ivise ocazia (unică și irepetabilă) ca tata să afle de la mine ceva despre care nu știa (nici el, nici mama). Și m-am apucat, nene, să torn tot ce știam despre cicade, ca la școală: de când s-au format ele ca moleculă până în ziua de azi, când „cântă” libere și evoluate prin copaci. Și unde nu știam, băgam repede un search pe google ca să completez descrierea. Și eu, și Dani. Auzea, practic, pe două voci.

I-am oripilat pe amândoi cu tot felul de detalii înfricoșătoare despre insectele astea care stau în copaci. I-am lucrat la psihic, nenică. Mă rog, fără să vreau. Știți cum e cel mai eficient mod de a îngrozi pe cineva? Torni tot felul de informații șocante și după aia stai. Și aștepți. Că-și imaginează ei restul.

Le-am zis că există peste 2.500 de specii și că trăiesc între 13 și 17 ani (!!!) sub pământ, înainte de a ieși la suprafață și a-și stabili domiciliul de vară prin copaci. Zgomotul pe care îl produc este unul excepțional de puternic și ar putea chiar produce surzenie, dacă ar fi suficient de aproape de timpanul omului. I-am mai oripilat apoi pe ai mei, muți de uimire, cu tot felul de alte detalii, le-am arătat poze cu cicadele, poze din alea cu cicadă mărită la scara 1 milion. Ce să zic, de aproape sunt niște frumoase. Cred că filmele alea cu Aliens le-au avut drept model. Le-am mai pus și o înregistrare cu sunetul produs de ele, de parcă cel care venea pe geam nu era suficient.

Ai mei înlemniseră. Le crescuse tensiunea. Mama a închis repede geamul: „Credeam că se aud greieri. Eram foarte fericită așa! De ce mi-ai spus? Nu trebuia să ne spui!!!”

A mai urmat o rundă de discuții despre cicade, în care s-a detaliat problema decibelilor pe care reușesc să îi producă de ajung să surzească un om, s-au mai mirat o dată de cât de mult trăiesc goangele astea, mai mult decât Fifi, câinele din dotare și s-a ajuns la cea mai sensibilă problemă: dacă, Doamne păzește, li se face chef, vreodată, să intre în casă de om? Mai exact în casa lor. Ultima întrebare a rămas fără răspuns, așa că mama a verificat încă o dată geamurile, să fie sigură că le-a închis bine.

În fine. A doua zi, ne-am cărat la București, încă mândri de noi că îi făcusem pe ai mei tobă de informații despre cicade. Doar prezentarea în Powerpoint fusese absentă. Dar sunt sigură că și-ar fi putut face singuri una, ca să-și dea doctoratul pe subiect.

Și acum, la mai bine de un an de la povestea asta, mama îmi povestește la telefon că a început să prindă viteză când trece prin zone cu copaci, în drum spre casă. Dacă îi pică vreuna, amețită de căldură, fix în geantă? Plus că nu reușește să identifice cel mai cald moment al zilei, adică ăla în care cică nemernicele fac cel mai mare tămbălău. Acolo, vara, cel mai cald moment al zilei este toată ziua. Și toată noaptea.

În schimb, tata e terorizat să nu cumva să intre vreo cicadă d-asta în casă. Și să nu mai plece. Vreo 13… 15… 20 de ani, cât trăiesc cicadele. Plus că, Doamne ferește, ce s-ar întâmpla cu Fifi, care latră până leșină la orice muscă amărâtă, care se nimerește, așa, blambeacă, să își fluture aripile, în zona ei, fără autorizație de survol. Dacă, DOAMNE FEREȘTE, s-ar procopsi cu vreo cicadă în perimetru?! Ar lătra, săraca, nonstop, timp de cel puțin un deceniu. Văleu.

02/06/2016
12 lucruri ridicole pe care le-am făcut, pe motiv de extenuare
1. Mi-am îmbrăcat copilul ca să îl scot la plimbare, l-am pus în pătuț și m-am dus să aduc căruciorul, doar că pe drum am uitat care era destinația și am ieșit cu căruciorul pe holul blocului, ca să aștept liftul.
1. M-am trezit într-o noapte să îi dau de mâncare copilului și m-am dus robotic după o bavetă, am aruncat baveta la gâtul soțului care dormea, pe urmă am luat copilul și i-am dat de mâncare.
1. Într-o noapte, m-am dus să-i prepar laptele lui bebe și, după ce am încălzit apa, am turnat-o în biberon iar laptele praf l-am pus pe o farfurie.
1. Într-o noapte, când a început să plângă copilul, am crezut că sună cineva la interfon și m-am dus să apăs butonul care deschide ușa blocului.
1. Și, tot într-o noapte când începuse bebe să plângă, m-am dus la el, l-am luat, l-am schimbat, l-am legănat și nu înțelegeam de ce nu se oprește din plâns. Mi-am dat seama că eram tot întinsă în pat și legănam perna.
1. Am reușit performanța de a adormi în primele 2 minute ale aceluiași film, timp de o săptămână. (Era pe vremea când totuși mai speram că vizionatul unui film este posibil).
1. Într-o zi, când mă grăbeam să ies din casă ca să merg la cumpărături, în loc de telefon, în geantă am pus o girafă cu girofar (da, ați citit bine – o girafă cu girofar) iar telefonul l-am aruncat în cutia cu jucării.
1. Într-o noapte, am vrut să mă duc la baie și când am ajuns, am rămas înlemnită în dreptul ușii, pentru că nu mai știam ce caut acolo.
1. Și, tot din seria uși, am intrat cu capul în ușa de la dormitor, pentru că am uitat să o deschid când am vrut să intru.
1. Într-o noapte, când al meu soț s-a ridicat din pat ca să meargă la baie, m-am năpustit asupra lui, l-am tras de tricou cu putere și am urlat: „Aoleu, cazi!!!”
1. Într-o dimineață, m-am apucat să mă machiez, ca să mă pregătesc de serviciu și am băgat pensula pentru întins fondul de ten, în crema hidratantă de față. Mi-am „pensulat” fața câteva minute bune, întrebându-mă ce a pățit fondul de ten, că nu se vede niciun rezultat.
1. Într-o zi, m-a sunat soțul să cobor să-i deschid ușa de la bloc, pentru că nu funcționa interfonul. Am zis „ok, vin acum” dar am uitat în secunda în care am închis telefonul și m-am dus să mă spăl pe cap.
30/05/2016
Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani). Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie.

Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare. Nu dormi, nu apuci să mănânci, ești într-o stare de stres continuu (cel puțin la mine așa a fost), mai ales dacă e primul copil și n-ai mai trecut printr-o asemenea experiență. Eu una, eram de-a dreptul paranoică: la orice icnet, orice scâncet al copilului, cât de mic, eram -drepți!- să văd ce se întâmplă! Nu cumva să plângă, nu cumva să îi fie foame sau să trebuiască schimbat. Noaptea, mă trezeam constant ca să-l verific, să fiu sigură că respiră!

Dar să revin. Am ajuns la Madrid, după o călătorie cu avionul fără peripeții, ne-am veselit, ne-am bucurat și din punctul ăla a s-a declanșat Jihad-ul. Am reușit performanța de a ține sub teroare continuă, zi și noapte, 3 adulți și un cățel, timp de 5 luni. (Acum, când mă gândesc la ce-am făcut, nu mă mai recunosc. Parcă-mi e și-un pic rușine și mă tot mir cum m-au suportat, că eu m-aș fi dat singură în urmărire prin Interpol, m-aș fi prins, m-aș fi legat și m-aș fi deportat în Siberia).

O zi a durat fericirea revederii, apoi totul s-a năruit, pentru că ăsta micu’ și-a reluat obiceiurile și făcea ce știa el mai bine: plângea nonstop. Îl legănam, îl adormeam și se trezea la 30 de minute după aceea, plângând de mama focului. Mi se părea că se trezea de la orice zgomot și ajunsesem în culmea disperării, așa că am interzis sunetul. În general.

Știți filmele alea vechi, alb-negru, mute, a căror acțiune era completată, din când în când, cu dialoguri care apăreau scrise pe un carton? Așa a ajuns să fie la noi în casă. Doar că Charlie Chaplin nu avea pălărie, nu mergea ca o rață, ci pe vârful degetelor, tocmai născuse și avea ochii crăpați de oboseală și o freză vâlvoi.

Cui îi trebuie televizor, dacă ai cafea în baie

Primele vizate au fost televizoarele. Toate trebuiau oprite, dacă Gogoșică dormea. O măsură de bun simț, zic eu. Doar că nu m-am oprit aici. Nu m-am oprit nici după ce am eliminat telefoanele mobile (toate evident trebuiau să fie mute și să fie puse pe ceva moale, un prosop, o haină, eventual într-o căciulă, ca să nu ragă de la vibrații, în contact cu suprafața pe care erau așezate). Nu m-am oprit nici după ce am interzis soneria de la ușă și nici după ce am interzis închiderea/deschiderea geamurilor. Nu m-am oprit nici după ce am ajuns să interzic filtrul de cafea. Bolborosea cotoronțul în fiecare dimineață. Îl auzeam de acolo, de unde era el așezat, pe tejgheaua din bucătărie, cum storcea cafeaua în stropii ăia de apă de parcă îl apucaseră chinurile nașterii. (Cel puțin în capul meu). În general, nu m-am oprit din a-i opri pe toți ceilalți de la orice activitate în casă, cu excepția respiratului. Practic, când ajungeau acasă, toți 3 trebuiau să intre în stare legumicolă. Să vegeteze liniștiți pe canapea până a doua zi, când trebuiau să plece -în liniște- și în șir indian, din nou, la serviciu. (În șir indian, ca să nu deschidă și să închidă ușa de la intrare de trei ori). Nebunie curată.

Ai mei nu aveau cu cine să se înțeleagă așa că s-au conformat. Fără televizor, fără telefoane, fără deschis/închis geamuri, fără filtru de cafea, când dormea copilul. Adică din oră în oră. Când se trezea ăsta micu’ se producea un ambuteiaj în casă. Alergau toți de colo-colo, căpiați, să facă curat, să facă mâncare, să pună rufele în mașina de spălat, să spele vase, să își spună ce-au de spus în tronsonul alocat, cât dura până trebuia să doarmă iar copilul.

Ca o paranteză, mama în disperare de cauză (că nu putea sta fără cafea) a mutat filtrul în baie. În baia cu intrare doar din camera lor, ascunsă după două uși solide. Curând și-au făcut acolo apariția tot felul de accesorii: o tavă, lingurițe, zahăr, ceșcuțe și farfuriuțe. Periuțele de dinți au fost dosite prin dulapuri si în locul lor s-au așezat semeț un burete si un detergent de vase. Mama a dus până la urmă și un prelungitor pe care l-a mufat la priza din baie, ca să-și încarce telefoanele mobile. De fapt, ai mei se mutaseră din casa lor într-o mini-casă, în casa lor. Nici nu mai ieșeau de acolo dimineața, că nu mai aveau de ce.

Dar, evident, eu tot nu m-am oprit. Era poate prea liniște, pentru că am început să aud ușile. Cum se deschideau și se închideau ele sfidător și papucii… lipăind prin casă. Dezastrrrru! Eram în stare să deturnez două avioane și să le bușeșc de ușile alea înainte să le parchez în papuci. Am interzis ușile și papucii. Nimeni nu mai avea voie să se plimbe prin casă. Ideal, trebuia să îți gândești traseul dinainte și să iei tot ce îți trebuie de peste tot, în drum spre camera-destinație-finală. Și să rămâi acolo. Ușile trebuiau închise încet. Toata lumea trebuia să fie desculță. Zgomotul tălpilor care se lipeau și se dezlipeau de cauciucul papucilor semăna cu panica declanșată de o pană de curent la nivel planetar. (Din nou, evident, în capul meu).

Dacă n-ai aer… N-ai.

Am prins o vară toridă. În cele 5 luni cât am stat la Madrid, a fost o căldură de ți se usca cerul gurii chiar dacă mâncai lămâi. Au fost zile în care termometrele explodau la 48 de grade Celsius la umbră. Noaptea, la ora 10:00, erau 38 de grade. Îți venea să îți bagi capul în chiuvetă, să dai drumul la apă și să înveți să respiri ca peștii. Toate astea au accentuat teroarea în casă. Gogoșică nu dormea prea bine, probabil și din cauza căldurii, cu care ne luptam degeaba zi și noapte, mizând inutil pe aparatul de aer condiționat. Aparat care era montat în sufragerie și care, teoretic, prin lăsarea ușilor deschise, urma să binecuvânteze toată casa cu o brumă de răcoare.

N-a fost să fie. În vara aceea, ușile doar se închideau. Au stat ai mei luni de zile sau mai bine zis de nopți, cu ușa închisă la dormitor, ca să nu trezească copilul. Niciun pic de aer nu intra la ei, nici măcar pe geamurile pe care mama începuse să le țină larg deschise, în speranța că vreun vânticel răzleț le-ar face o vizită în miez de noapte și le-ar da ocazia să respire. Nici gând. Așa se face că pe la 1,2 noaptea începuseră să iasă, pe rând, unul câte unul, din dormitorul supraîncalzit, respirând adânc, cu părul lipit de cap și fără papuci. Vizitau sufrageria pentru o gură de aer. Asta după o operațiune de 5 minute de deschis ușa fără niciun zgomot. Ai mei își perfecționaseră atât de bine arta manevrării ușilor pe „mute”, încât sunt sigură că dacă acum s-ar furișa la Casa Albă, ar pleca cu Obama în cârcă și n-ar auzi nimeni nimic. Nici măcar Obama.

Julieto, suntem în fața balconului

În mod surprinzător, lista mea cu obiecte și acțiuni interzise în loc să se micșoreze, se mărea de la o săptămână la alta! Copilul continua să plângă și eu căutam turbată alte și alte zgomote de anihilat. N-a durat mult până am mai descoperit ceva, absolut îngrozitor! Toaletele. Le-am interzis. Nimeni nu avea voie la baie după ora 10:00 noaptea. Mă rog, am vrut să le interzic complet dar ai mei au început să se revolte, așa că am negociat. Da, am negociat folosirea toaletelor. Ce? Nu face toată lumea așa?!

Am început de pe poziții de forță, dar a trebuit să cedez… Ok, fie, aveau voie la baie. Dar nu aveau voie să tragă apa! N-a fost chip să îi conving (din motive evidente), așa că am ajuns la planul C (de la W.C): aveau voie la baie noaptea, aveau voie să tragă apa, dar nu aveau voie să iasă de acolo, până când nu se umplea bazinul cu apă. Minunat. O rezolvasem și pe asta. N-am apucat, însă, să mă bucur pe îndelete de super-victoria mea negociată, că tata mi-a dat complet planurile peste cap. A răcit. Și a început să tușească. Are rost să vă mai spun că a tuși nu se afla pe lista de acțiuni permise?

I-am propus să tușească în pernă și tata, om cumsecade, a încercat, dar cum tusea nu-l lăsa deloc, în disperare de cauză, a ajuns să plimbe după el o sticlă cu sirop de tuse. Termina tata câte o sticlă cu sirop de tuse o dată la 3 zile. În loc de cafea dimineața, sirop de tuse. În loc de bere răcoritoare pe o căldură ca în măruntaiele Iadului – sirop de tuse. Până și în loc de apă – sirop de tuse. Stătea noaptea cu sticla sub pernă. A băut atâta sirop de tuse că ajunsese s-o întrebe, suspicios, pe mama, dacă nu cumva a pus sirop de tuse în ciorbă, că parcă are așa… un gust de mentol.

Eu pliciuiesc, tu prosopești, el papucește

La capitolul „neprevăzute”, adaug la final și câinele casei. Anihilat din vreme. O cheamă Fifi. E un bichon mic, alb și pufos, adorabilă și drăgălașă, dar cu un mare defect. Latră. (Ce surpriză!) Și Fifi lătra non-stop: când trecea cineva prin dreptul ușii, când se suna la interfon, când lătrau alți câini afară, când claxona câte o mașină.

Evident că timp de 5 luni a stat închisă prin camere, să nu audă nimic din ce se petrece în jur. Dar izolată așa cum era de lume și de zgomote în general, tot mai avea ceva la care să latre: la muște. (Cu țânțarii n-are nicio problemă, așa, ca să știți, ca fapt divers). O enervează la culme. Le vânează, le latră, le fugărește. Se aruncă peste canapele, fotolii și pe pereți după ele. Vara aia a avut însă concurență serioasă: pe noi. Vânam cu toții muște. Cu pliciul, cu prosopul, cu papucii pensionați. De dimineață până seara, în ture, înnebuniți fiind să facem câinele să tacă.

V-am spus deja că am interzis ușile. Doar că producătoarea aia mică și albă de decibeli, deși nu putea fi la pusă la curent cu noile reguli, era băgată în priză când auzea ușa de la intrare. Lătra, frățică, de zici că avea ușa atașată de cârcă. O auzea de oriunde ar fi fost dosită, așa că singura soluție era să o scot pe holul blocului. De fiecare dată când veneau ai mei acasă, mă năpusteam pe bietul câine și o căram afară, ca să latre acolo cât o țin bateriile. Ai mei dădeau mesaje pe whatsup: “Suntem jos. Scoți câinele?” De atâtea ori s-a scris mesajul cu “suntem jos”, încât Dani și-l salvase default în telefon, iar mama începuse să devina creativă, trimițându-mi un: “Julieto, suntem în fața balconului. Ieși?”. Uite așa am terorizat eu o casă întreagă, 3 adulți și un câine, timp de 5 luni.

Când am plecat înapoi la București, mama mi-a spus pe un ton foarte serios: Ioana, acuma că pleci, îți spun ce-o să fac (eu mă gândeam că îmi zice că o să mă sune, că o să-i fie dor.. că ăsta micu… blabla)…. o să trântesc toate ușile. O să deschid toate geamurile și o să le închid la loc. O să fac cafea toată ziua, la filtru, în bucătărie, o să dau toate televizoarele la maxim, o să merg încălțată prin casă, pe tocuri, nu cu papuci și o să las toate muștele să intre, ca să latre Fifi până răgușește. M-a bufnit râsul. Da’ m-am abținut. Eram cu copilul în brațe și… ghici ce, dormea. Duhhh, ce credeați!? 🙂

26/05/2016
Scaunul de la Ikea

A fost odată un scaun. De la Ikea. Îl chema Noblyn și când avea să fie mare visa să devină fotoliu. Mare a fost făcut. Dar fotoliu nu avea să ajungă niciodată. Acum e făcut surcele, iar sufletul lui de scaun cu pretenții de fotoliu s-a dus în lumea celor drepți. Ca să mai stea și ei strâmb. Din când în când.

Îmi pot imagina cum viața lui de scaun a început pe o foaie de hârtie, pe care un proiectant Ikea l-a desenat în tihnă, molfăind chifteluțe suedeze și somon cu cartofi natur, în timp ce era așezat pe un alt scaun Ikea, proiectat de un coleg molfăitor și el de chifteluțe suedeze (dar nu și de somon, că era alergic la pește). Și, pentru că e vorba de un scaun cu pretenții de fotoliu ( că așa e el vândut în magazin, drept fotoliu), îi vom spune, pe scurt, Scaunoliu.

Acest Scaunoliu de la Ikea s-a transformat, apoi, dintr-o schiță într-un Scaunoliu materializat în realitate și testat în fel și chip să reziste, de mașinuțele acelea cu brațe multe, expuse în casete de plexiglas (pe care le vezi în orice magazin Ikea) și care arată că oricâte presări, pumni, scatoalce ai trage unei piese de mobilier de la Ikea – acestea rezistă. (Ce bine că rezistă ele. Eu n-am rezistat).

Cum am ajuns să mă pomenesc în casă cu un Scaunoliu? Simplu. Viața de proaspătă mămică începe, inevitabil, cu câteva alegeri vitale: alegerea căruciorului, a pătuțului și a fotoliului în care îți vei hrăni micuțul adus pe lume. Dacă la pătuț ne-am descurcat în timp util, în privința fotoliului (cum nu dețineam deja unul) n-am fost atât de rapizi și a trebuit cumpărat cât eu încă mă aflam în spital, în cele 3 zile de după naștere. Motiv pentru care soțul meu a fost „însărcinat” (și părea o sarcină ușoară, fără complicații) cu achiziționarea unui fotoliu.

S-a dus omul la Ikea, să ia un fotoliu și s-a întors acasă cu debilul ăsta. Cu Noblyn. O dihanie cu un spătar mai înalt decât podul casei, pe care dacă îl puteai plia, ai fi obținut cu succes, în funcție de preferințe și de nevoi: fie o stație de autobuz cu acoperiș, fie Arca lui Noe reinterpretată. Scaunul ăsta care își spune fotoliu a fost, ce să zic, o tortură continuă. Zi și noapte. Mai ales că în primele zile (ce zile, LUNI) de la revenirea noastră acasă (a mea și a lui Pulpănițe), mă țineam de toți pereții. Nu eram bună de nimic. Am născut prin cezariană iar recuperarea după operația asta a durat o veșnicie la mine, timp în care cele mai mici mișcări, pentru mine erau un chin. Nici nu pot să vă descriu cât de greu mă ridicam din pat (ajutată de alte patru mâini; egal două persoane), ca să merg la toaletă. Eram supărată pe viață, pentru că așa julită cum eram, țineam foarte mult să îmi hrănesc eu copilul cu biberonul. Și atunci luam direcția sufragerie (acolo l-am plantat, dat fiind că dimensiunile lui megalomanice nu puteau fi acomodate în dormitorul nostru decât dacă am fi renunțat la pat și am fi dormit pe lustră). Și uite așa… șontâc, șontâc, o luam către Scaunoliu, mai ținându-mă de un perete, mai făcând popasuri, ca să-mi trag răsuflarea. Dura drumul vreo 10 minute, în condițiile în care din dormitorul în care zăceam întinsă în pat până la sufrageria noastră e o distanță de vreo 5… hai, 6 pași, dacă nu te grăbești! După un efort susținut de vreo 10 minute și 6 pași ajungeam la Scaunoliu, cu copilul. Acest hibrid, produsul iubirii interzise dintre o mașinărie de război nazistă cu picioare de lemn și un dinozaur cu piele din textilă gri găurită.

Ce-i drept, atunci când l-a cumpărat, al meu soț l-a testat și l-a întors pe toate părțile. S-a așezat pe el de nenumărate ori, s-a dat pe spate, l-a învârtit, l-a răsucit și i s-a părut perfect. Un mic amănunt am trecut, însă, cu vederea amândoi: el are 1,93 și eu 1 și vreo 65 de centimetri. Ce lui i se pare foarte bun, eu nu ajung să văd (nici pe vârfuri)… ca să-mi formez o opinie. Așa m-am pomenit cu dihania asta în casă. De mi-a dat la operație.

Doamne, l-am urât din toți rărunchii, încă îl mai urăsc (și acum, când scriu despre el, parcă mi se zbate o pleoapă). Și nu pentru că n-aș fi putut să dau de mâncare copilului știind că stau într-o stație de autobuz în sufragerie sau pe arca lui Noe ( mă împăcasem cu ideea că dețineam cel mai urât Scaunoliu care a existat vreodată într-o casă de om), ci pentru că a fost cel mai incomod scaun din lume. Dacă m-aș fi așezat pe un taur turbat în mijlocul unei coride, tot ar fi fost mai bine. Fraților, pe lângă faptul că era mare, mare cât o zi de post și avea un spătar ilegal de înalt și absurd de încovoiat, mă mai bucuram și de un alt beneficiu: șezutul cu o înclinație absolut nefirească (cel puțin pentru mine). Practic, când reușeam, încet-încet, să mă poziționez astfel încât să mă arunc, efectiv, pe spate, cu un zvâc (că doar așa reușeam eu să mă așez, fără să-mi dau singură la operație), aterizam după 3 ani-lumină într-un fel de cuvă, din care simțeam că mă scurg în măruntaiele Pământului. Eram pe spate, cu picioarele bălăngănind în aer, sprijinită fiind de spătarul ăla imens, cât stâlpii de iluminare stradală. Știți ce simte un gândac întors cu picioarele în sus? Ghici. Nu vă zic, dar știu. Apoi venea și copilul, care îmi era poziționat în brațe, brațe pe care nu le puteam sprijini pe niciunde, căci brațele Scaunoliului erau peste nivelul mării, acolo unde mă aflam eu.

Am încercat cu perne. Îmi puneam câte 3 pe fiecare latură, plus o perniță la picioare, ca să simt și eu că încă mă mai leagă ceva de pământ. Degeaba. Pernele se scurgeau pe sub brațele Scaunoliului și printre ale mele. Se mișcau, se deplasau și iar ajungeam ca gândacul cu burta în sus, încercând, de data asta, să ridic copilul la suprafață. Măcar el să mai vadă lumina soarelui. O tortură. Oricum aranjam pernele (pusesem chiar și cărți sub ele la un moment dat + o cutie de pantofi), Scaunoliul cu șezutul cuvă și spătarul încovoiat nu se lăsa înduplecat să fie mai abordabil, mai de omenie. (Vorba aia, doar era învățat cu greul: rezistase la atâtea pocneli și lovituri, în copilăria lui violentă din cutia de plexiglas de la Ikea, până să devină produsul matur și stabil de azi). Am tot vrut să îl schimbăm, dar asta presupunea o nouă investiție și cum cheltuielile noastre odată cu venirea copilului fuseseră însemnate, cardurile urlau a resuscitare. Am fost nevoită să rămân cu Scaunoliul. A fost o luptă continuă, timp de multe luni, până când l-am făcut țăndări. Și-a găsit sfârșitul într-o seară de joi, când soțul, având instrucțiuni clare, a început să dezmembreze dihania, bucată cu bucată. Dacă n-aș fi avut vecini, aș fi executat impecabil un dans al ploii în jurul grămezii de lemne și șuruburi, care se mărea pe podeaua sufrageriei noastre. L-am depozitat apoi, afară, să aștepte groparii de Scaunolii Ikea, care conduc o mașină mare, verde (tot cu cuvă) și iau spor de rușine (sunt sigură că din cauză că trebuie să adune Scaunolii). I-am sprijinit spătarul de un stâlp de iluminare stradală – sursa de inspirație a proiectantului de la Ikea, care sunt sigură că și acum molfăie, în tihnă, chifteluțe suedeze și desenează Scaunolii, Fotolunii, Canapaturi și Patele. Ce fericire. Lucruri simple.

PS.

Pentru cine e curios, așa arată Scaunoliul (poza articolului e practic ce îți imaginezi vs. realitatea):

http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/90233533/

17/05/2016