Proaspăt ajunși în Spania, la Madrid, ne-am gândit să îl ducem, pe micuțul nostru flăcău, la Zoo Madrid. Deși, la numai un an și nouă luni, nu e el încă pregătit să înțeleagă tot ce vede acolo, îi plac mult animalele și părea o idee bună, per ansamblu! În plus, noi am ajuns la concluzia că orice ieșire, plimbare, loc nou vizitat, îl schimbă, mereu învață câte ceva nou, așa că oricât de greu ne-ar fi nouă, ca părinți, să cărăm copilul prin excursii, vacanțe și plimbări, o s-o facem mereu, tocmai datorită acestui lucru. Zoo Madrid ni s-a părut… Mai mult
În secolul ăsta, dominat de tehnologie, în care trăim și în care am ajuns să cădem în canale fără capac, pocnind Pokemoni în freză, pe stradă, vă spun eu, cu mâna pe inimă, că nu-i nimic rău în asta. Dacă tehnologie nu e, nimic nu e. Unde voiam să ajung: de curând am fost și noi, ca toți oamenii, la mare. Și-am pățit un necaz din care ne-a salvat mașina. Am avut noroc că avem mașină deșteaptă, cu un computer de bord care reglează automat tot felul de chestii, mai că poți să stai picior peste picior și să-ți bei… Mai mult
La capitolul ce tâmpenii am mai făcut, bifez aici cu următoarea destăinuire. O pun pe seama extenuării, fiindcă trebuie să dau vina pe ceva. O știți pe-aia, clasica disperare, cu căutatul ochelarilor în timp ce-i ai pe nas. Ei, bine, eu am dus-o la un alt nivel. Timp de aproape o săptămână, am purtat două perechi de lentile de contact, una peste alta. Și mă miram de ce, pe după-amiază așa, începeam deodată să văd totul în ceață. Le tot întrebam pe fete: „Băi, nene, e cumva ceață la noi în birou?!” Mă asigurau că nu. Nu le credeam. Normal.… Mai mult
Ce-mi mai place să mă plâng de vecini. V-am povestit despre vecina de deasupra noastră. Știți, aia care bate-n podea cu ciocanul de șnițele și dă cu asipratorul în pereți, în timp ce-l ascultă pe Smiley, care se plânge că nu mai știe cine este. Și-a pierdut buletinul. Ce e vecina asta pentru noi, îmi dau acum seama că, probabil, suntem noi pentru vecinii care stau sub apartamentul nostru, la etajul 2. Numai că la noi nu cântă Smiley. La noi cântă parchetul. Am rămas procopsiți în dormitor cu parchetul de pe vremea când bunica făcea scovergi pe sobă. Din… Mai mult
Am o vecină la etajul 4, adică fix deasupra noastră, care e înnebunită după Smiley. Îl ascultă nonstop. Și, odată cu ea, tot cartierul. Noi (și amărâții de deasupra ei) suntem însă cei mai biciuiți de soartă, fiindcă n-avem unde să ne ascundem. La cafea, dimineața în bucătărie, ascultăm Smiley. La prânz, ascultăm Smiley. Seara, în timp ce încerc să îmi adorm copilul, ascultăm Smiley. Chestia asta e meteahnă nouă, adică vecina a înnebunit de curând. Mă gândesc că a expirat, a ieșit din garanție și s-a stricat. Subit. Până acum, habar n-aveam de existența ei, dar de vreo 3… Mai mult
V-am povestit deja cum i-am terorizat pe ai mei timp de 5 luni. Nu v-am spus însă că le-am mai făcut un „cadou” de bun rămas, fix în seara dinaintea plecării noastre la București. Nu cumva să-i las liniștiți să-și revină după trauma de a fi trăit în casă cu o lunetistă care își detecta victimele pe bază de sunet. Au trăit în teroare și i-am lăsat în teroare. Doar că acum amenințarea nu se mai afla între cei patru pereți, ci în exteriorul lor. Peste tot, în exteriorul lor. Și nicio șansă să se mute la București, ca mine.… Mai mult
Mi-am îmbrăcat copilul ca să îl scot la plimbare, l-am pus în pătuț și m-am dus să aduc căruciorul, doar că pe drum am uitat care era destinația și am ieșit cu căruciorul pe holul blocului, ca să aștept liftul. M-am trezit într-o noapte să îi dau de mâncare copilului și m-am dus robotic după o bavetă, am aruncat baveta la gâtul soțului care dormea, pe urmă am luat copilul și i-am dat de mâncare. Într-o noapte, m-am dus să-i prepar laptele lui bebe și, după ce am încălzit apa, am turnat-o în biberon iar laptele praf l-am pus pe… Mai mult
După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani). Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie. Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare.… Mai mult
A fost odată un scaun. De la Ikea. Îl chema Noblyn și când avea să fie mare visa să devină fotoliu. Mare a fost făcut. Dar fotoliu nu avea să ajungă niciodată. Acum e făcut surcele, iar sufletul lui de scaun cu pretenții de fotoliu s-a dus în lumea celor drepți. Ca să mai stea și ei strâmb. Din când în când. Îmi pot imagina cum viața lui de scaun a început pe o foaie de hârtie, pe care un proiectant Ikea l-a desenat în tihnă, molfăind chifteluțe suedeze și somon cu cartofi natur, în timp ce era așezat pe… Mai mult
Am trăit o poveste cu un curier. Nu de dragoste. O saga filmată în Absurdistan și dată în reluare la Spitalul de nebuni. Pe repeat. Să vă explic. La două săptămâni de când a venit pe lume ăsta micu’, numit – mai nou – Pulpănițe – am început, ca tot omul, să căutăm cărucior. Un cărucior care trebuia să îndeplinească o serie de criterii: să fie drăguț, dar mai ales să fie stabil, vânjos, ca să îmi poarte în siguranță odorul în plimbări, dar să fie și suficient de mic încât să încapă în liftul blocului. Fac o paranteză ca… Mai mult
Acest site folosește cookie-uri pentru a ne asigura că vă oferim cea mai bună experiență. Dacă continuați să utilizați acest site vom presupune că sunteți de acord.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkNo
