Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: bebelusi

Cum alegem încălțămintea pentru copii: 6 reguli de aur

Cum alegem încălțămintea pentru copii? Sunt atâtea și atâtea întrebări pe care orice părinte și le pune. Talpă tare sau flexibilă? Ghetuțe până la gleznă sau nu? Și din ce material? Pânză, cauciuc, piele?! Și dacă îi iau sandale, ce sandale îi iau? Deschise la vârf sau închise… sau nu contează? Cum îi măsor piciorul? Ce mărime de pantofiori îi iau?

Trebuie să îi vină fix sau să îi iau cu un număr mai mare, ca să îi vină mai mult timp? Cum îl țin în casă… îi cumpăr papuci sau îl țin în șosete?! E ok să îl încalț cu pantofiorii frățiorilor mai mari sau cu încălțăminte pe care am primit-o de la alți prieteni cu copii?

Sunt întrebări pe care mi le-am pus și eu, în mod firesc, atunci când băiețelul meu a început să meargă, așa că am început să caut și să citesc, să întreb doctori, ca să mă lămuresc ce e de făcut și ce să cumpăr, ce să aleg din atâtea și atâtea modele de încălțăminte pentru copii și la ce anume să fiu atentă.

Dacă bebe al tău tocmai începe să intre în etapa în care este pregătit să exploreze lumea de la verticală, sunt sigură că și tu îți pui aceleași întrebări ca și mine.

E momentul în care trebuie să alegem, cu grijă, încălțămintea care să-i ofere libertatea de mișcare de care are nevoie, dar și siguranța și protecția piciorușelor micului explorator.

Bun. Păi și atunci, cum facem? Iată regulile mele de aur:

1-Talpă tare sau talpă flexibilă?

Alege talpa flexibilă. Ar trebui să poți îndoi, cu mâna, pantofiorii micuțului tău, fără prea mare efort.

Pantofii copiilor trebuie să aibă talpa flexibilă, pentru a le permite să meargă corect. E foarte important, mai ales pentru copilașii care tocmai ce au învățat să meargă.

Ține cont de faptul că ei nu au suficientă putere pentru a flexa piciorul într-atât de mult, încât să îndoaie o talpă de pantof rigidă, atunci când merg, așa că gândește-te cum ai merge tu, dacă n-ai putea îndoi talpa piciorului în încălțăminte. N-ar fi prea confortabil, am lipăi, ca niște rațe, de colo-colo.

2-Încălțăminte pe gleznă sau sub gleznă?

Alege încălțămintea sub gleznă. E un mit treaba cu să alegem ghetuțe înalte, care „să-i țină glezna fixă”, fiindcă l-ar ajuta să meargă mai bine. Greșit. Picioarele copilașilor trebuie să fie cât mai puțin încorsetate.

Dacă îl încalți cu niște ghete care îi țin glezna fixă, nu faci altceva decât să îi îngreunezi mersul și să nu îi lași toți mușchii să lucreze și să se dezvolte corect.

Copiii nu au nevoie de astfel de „cârje” ca să învețe să meargă. E ca și cum l-ai trimite să exploreze lumea încălțat cu niște clăpari de schi.

3-Sandale deschise la vârf sau închise?

Alege sandalele închise la vârf. Dacă îl încalți cu săndăluțe deschise, riști ca piciorul lui bebe să „alunece” în sandale iar asta nu e ok pentru el, plus că tot praful, nisipul, pietricelele de pe jos își vor face loc în încălțămintea lui mult mai ușor și îl vor deranja la mers.

Sandalele închise la vârf îi protejează degetele la căzături sau lovituri.

4-Din ce material să fie?

Alege încălțămintea care îi lasă piciorul să respire. Copiii transpiră mult mai mult decât adulții, așa că e important ca încălțămintea pe care o poartă să le lase piciorușele „să respire”. Alege încălțămintea din pânză sau din piele și nu îi cumpăra săndăluțe sau pantofiori din plastic sau cauciuc, oricât de drăguți sau „la modă” ți s-ar părea.

5-E ok să îl încalț cu pantofi purtați de alți copii, de exemplu ai frățiorilor mai mari?

Răspunsul e simplu: NU. Nici nu contează cine i-a purtat înainte, fie ei frățiori, copii ai prietenilor sau ai rudelor.

Este tentant să păstrezi încălțămintea care a rămas mică unui copil pentru frățiorul sau surioara lui, la fel și să primești încălțămintea de la alți copii, dacă te gândești că așa poți economisi bani, dar nu e deloc indicat să faci asta, dintr-un motiv foarte simplu: încălțămintea ia forma piciorului copilului care i-a purtat deja, așadar se deformează, deci nu e indicată pentru un alt copil, mai ales în cazul celor foarte mici, care abia învață să meargă și al căror mers este în formare.

Excepție ar putea face, poate, doar acele perechi de pantofi care sunt ca noi, aproape nepurtate, dar nici atunci nu putem fi siguri că nu s-au deformat între timp, așa că dacă vi se oferă cadou încălțăminte deja purtată, cel mai bine ar fi să refuzați politicos.

6-Cum stă bebe încălțat în casă… în papuci sau în șosete?

Cel mai bine ar fi să stea în șosete sau chiar desculț, dacă nu este frig. În niciun caz nu îl încălțăm cu versiunea mini a papucilor noștri, adică acei papuci care lasă călcâiul liber, să alunece unde vrea el, din motive evidente, zic eu. Riscăm să-l găsim mai mult tăvălit și împiedicat de proprii papuci, decât în picioare.

Și încă ceva foarte important:

Cum îi măsurăm piciorul și cum alegem numărul potrivit la încălțăminte?

Cum îi măsurăm piciorul: cel mai simplu este să îi punem talpa piciorului pe o foaie de hârtie sau pe un carton și să trasăm, cu un creion, conturul piciorușului, apoi să îl măsurăm cu un centimetru, de la călcâi până la vârful degetului mare.

Există însă și niște dispozitive de măsurat talpa piciorului. Eu una, prefer metoda aceasta.

Online, în România, le găsiți, de exemplu, aici , dar și pe amazon.es, aici.

Măsoară-i piciorul frecvent, cel puțin o dată pe lună, ca să fii sigură că încălțămintea pe care o poartă îi este, în continuare, bună. Bebe al tău crește pe zi ce trece și, evident… și piciorușele lui, așa că va avea nevoie de încălțăminte nouă la fiecare 3,4 luni.

Nu te baza pe faptul că, dacă piticul nu plânge, atunci când îl încalți, înseamnă că pantofii îi sunt încă buni! Ai grijă să verifici și să îi măsori talpa piciorului frecvent, pentru că majoritatea copiilor, la vârste atât de mici, nu știu să îți spună dacă ceva îi deranjează. Fii atentă și la semne.

Dacă, dintr-o dată, când ieși afară cu el, începe să ceară tot mai des în brațe, de exemplu și nu înțelegi de ce, s-ar putea ca de vină să fie încălțămintea. Verifică pentru a te asigura că nu i-a rămas mică.

Conform Societății Americane de Ortopedie, picioarele bebelușilor cu vârsta sub 16 luni cresc cu câte o jumătate de număr la pantof, la fiecare două luni, cele ale copilașilor cu vârste între 16 și 24 luni – la fiecare 3 luni iar la cei cu vârsta între 24 și 36 de luni, la fiecare 4 luni. Ritmul de creștere încetinește abia după ce copiii împlinesc 3 ani, caz în care picioarele lor cresc cu câte o jumătate de număr, la fiecare 6 luni.

Tocmai pentru că piticii cresc atât de repede, ce te sfătuiesc eu, este să investești mai degrabă în calitatea pantofiorilor pe care îi poartă, decât în numărul lor. N-are rost să îi cumperi 10 perechi de pantofi, ghetuțe și săndăluțe. Nici nu va apuca să le poarte pe toate, până când vei constata că are nevoie de altele. Mai bine investește în două, maxim trei perechi, dar de calitate.

I-ai măsurat piciorul, acum trebuie să îi alegi numărul potrivit la încălțăminte. Perechea potrivită trebuie să fie întotdeauna un pic mai mare decât lungimea piciorului lui.

Atenție, însă, un pic mai mare nu înseamnă cu un număr mai mare! Îi faci o defavoare dacă îi cumperi încălțăminte mai mare, ca să îi vină bine „mai mult timp”. Bebe nu trebuie să lipăie în pantofi, trebuie să aibă pantofii potriviți exact pentru piciorul lui.

Asta înseamnă că între vârful degetului lui mare de la picior și vârful pantofului trebuie să fie un spațiu fix cât degetul tău mare de la mână. Aceea este mărimea potrivită pentru el.

Ai grijă, atunci când probează perechea, să te uiți și la călcâiul lui să nu se miște în sus și în jos în pantofi, atunci când calcă, dar nici să îi fie fix. Între piciorul lui și călcâiul pantofului ar trebui să fie suficient spațiu, cât să poți băga degetul tău mic.

Dacă ar fi să fac o recomandare referitoare la mărcile de încălțăminte pentru copii, preferatele noastre dintotdeauna au fost: Pediped, Biomecanics și Le Coq Sportif.

Mărcile astea chiar își merită banii, noi nu am avut niciodată nicio problemă cu încălțămintea cumpărată de la ei, de aceea le recomand cu toată încrederea.

14/02/2017
Războiul dintre mame

De obicei, nu scriu despre asemenea subiecte, pentru că mă fac să-mi pierd și zen-ul, și simțul umorului, iar asta nu mă face deloc fericită, dar pur și simplu trebuie s-o fac. Simt o revoltă uriașă când văd atâtea mame în jurul meu, care caută răspunsuri și sfaturi la problemele care le macină și în loc de susținere, empatie și încurajări, primesc fie priviri piezișe, fie comentarii de-a dreptul răutăcioase legate de alegerile pe care le-au făcut în relația cu copilul. Dacă atingi anumite teme, te poți trezi că, într-o secundă, ai declanșat un adevărat război. Un război al mamelor, care se împart în tabere adverse, în funcție de ce idei au ales să îmbrățișeze. Și asta n-ar fi nimic, până la urmă este normal să existe păreri diferite, dar dacă fiecare dintre părți consideră că deține adevărul suprem și că, doar făcând aceleași alegeri, ești o mamă responsabilă și deci o mamă bună, ajungem să devenim captivii unor anumite idei, ajungem să fim fanatici, să ne pierdem empatia. Iar asta nu ajută pe nimeni. Nici pe alții, nici pe noi.

Văd minunățiille astea petrecându-se în viața de zi cu zi, văd că se întâmplă și online, pe forumuri, pe grupurile de mame de pe rețelele de socializare. Mai ales online, acolo unde uneori pare că a vorbi din spatele unui ecran, te eliberează de mai multe inhibiții decât ar fi cazul. Și când declanșezi un atac, așteaptă-te la războaie. E un fenomen pe cât de des, pe atât de trist. Este războiul dintre mame.

Te plângi că nu mai poți de oboseală? Sar mamele-eroine, care consideră că oricâte nopți ar pierde și oricât de greu ar fi, nu ai dreptul să te plângi, doar tu ai ales să ai copii, nu? A fost alegerea ta, asumă-ți. Vorbești despre mâncarea copilului și spui că, da, îi mai dai și biscuiți, și covrigei și chiar și câte o prăjitură? Așteaptă-te la reacții viscerale. Vorbești despre alimentația organică? Îți sar în cap mamele care consideră subiectul ăsta un moft, o găselniță care, mai degrabă aduce a fiță, decât a preocupare reală. Ești adepta co-sleeping-ului? Riști să declanșezi comentarii acide din partea celor care consideră că bebelușii trebuie învățați de mici să doarmă singuri, în camera lor. Ai născut natural sau prin cezariană – alt subiect care împarte mamele și le radicalizează, într-o direcție sau alta. Ai decis să renunți la job și să stai acasă cu copilul sau ai decis să te întorci la job și să angajezi o bonă – încă o temă foarte sensibilă. Îl hrănești cu lapte matern sau îl hrănești cu lapte praf? Doamne ferește să spui că îl hrănești cu lapte praf, că imediat ești pusă la colț, „biciuită” în piața mare și arătată cu degetul. Privezi copilul de ce este mai bun! Practic, îl condamni la o copilărie nefericită, plină de boli și la lipsa afecțiunii materne. Îl mai lași să se uite și la desene animate sau să folosească tableta? E o nenorocire. Ești complet incompetentă. Cine ți-a dat voie să faci copii?!

Stau și mă întreb de unde atâta dorință de a-i face pe alții să se simtă inadecvat, nelalocul lor, doar pentru că au făcut o alegere diferită de a ta. Oare unele mame s-au întors acasă, de la maternitate, pe lângă copil și cu un manual al deciziilor corecte și supreme, iar altora asistentele au uitat, pur și simplu, să-l dea?

N-am fost niciodată adepta extremelor, consider că echilibrul e cea mai bună cale de acțiune, dar dacă unele mame aleg să nu își lase copiii deloc la televizor, e ok cu mine, chiar dacă eu îl mai las și nu văd niciun rău în asta, dacă se face controlat și fără abuz. Este decizia lor și o pot respecta. Vrei să îți crești copilul vegetarian? Foarte bine, câtă vreme faci alegerea asta în cunoștință de cauză, iar bebelușul primește toți nutrienții și proteinele din surse alternative, nu văd nicio problemă în asta, chiar dacă copilul meu nu este vegetarian. Îi mai dai și prăjituri? E ok cu mine, chiar dacă eu nu i-am dat până acum. Singurele lucruri cu care nu voi fi niciodată, dar niciodată de acord sunt deciziile luate fără a te informa înainte, violența de orice natură asupra copiilor, nevaccinarea lor și leacurile „băbești” și cutumele. Aici chiar consider că e o problemă fie de informare, fie de educație.

Treaba asta cu informarea pare însă să fie de domeniul fantasticului, pentru unele persoane, chiar dacă nu mai trăim demult în sate izolate, la țară, fără cărți, doctori sau internet, deci fără acces la informație. Sunt acele mame care consideră că, în privința creșterii copiilor, puterea stă în numere, nefiind nevoie să se informeze, să citească, să întrebe. Ele sunt un caz cu totul special. Pentru genul ăsta de persoane, cu cât ai mai mulți copii, cu atât ești mai avizată. Și ăsta este singurul argument de care au nevoie.

În cazul acesta, dacă ești proaspătă mămică, la primul copil, practic nu știi nimic. Oricât de mult ai citit și te-ai documentat, ai întrebat și ai cercetat. Sunt mame veterane, care le știu pe toate. Mai bine decât tine. Asta pentru că numărul copiilor le oferă certitudinea de neclintit, că dacă au mai mulți copii, nu e nevoie de informații suplimentare și nici să-și argumenteze părerile. Așa au făcut ele, așa trebuie să fie, că doar toți copiii lor sunt ok. Până la urmă, ce poate fi în neregulă cu înmuiatul unei cârpe în apă cu zahăr și oferirea ei drept suzetă? Ele așa au făcut și uite că toți copiii lor au supraviețuit. Ce dacă le-au mai dat câte una după ceafă? Uite că au crescut și sunt toți bine. Dar ele sunt un caz aparte și nu se încadrează în nicio categorie, ele nu dezbat idei și opțiuni argumentat, având în arsenal doar arma, confecționată artizanal desigur, a cutumei din moși strămoși și asta le e suficient.

Mai mult decât orice pe lumea asta, proaspetele mămici au nevoie de susținere și de empatie din partea celorlalți. Au trecut prin schimbările hormonale provocate de sarcină, depresia postpartum (muilte dintre mămici nici nu realizează că suferă de depresie postpartum) și peste toate astea, încep să se adauge nopțile albe, treburile care nu se mai sfârșesc, grijile și mai ales frica. Frica de a nu fi o mamă bună. Frica de a nu face ceva greșit, de a nu ști ce să facă, de a nu fi suficientă propriului copil. Cred că, de fapt, la asta se reduce totul. La dorința de a fi mame bune. Cea mai bună mamă pentru copilul nostru. Însă una este să îți dorești să fii o mamă bună și cu totul altceva este să se începi să te compari cu celelalte din jur, căutând să găsești supremația în toate deciziile pe care le-ai luat vreodată și considerându-te mai bună decât mamele care au făcut o alegere diferită de a ta.

Să nu amestecăm lucrurile și să nu transformăm această dorință într-o competiție. A fi o mamă bună NU este o competiție! Și, până la urmă, singurii în ochii cărora trebuie să fim mame bune sunt copiii noștri. Ei ne vor judeca. Și, ghici ce! O mamă bună nu este un super-om! Nu trebuie să fii perfectă ca să fii o mamă bună. Totul se reduce la lucruri simple. Ai grijă de el să mănânce, să aibă haine curate, să fie sănătos? Ești o mamă bună. Îi oferi toată dragostea ta? Ești o mamă bună. Îl plimbi, te joci cu el, ești acolo pentru el, trup și suflet, ori de câte ori are nevoie de tine? Ești o mamă bună. Te informezi, citești și întrebi înainte de a lua o decizie în ceea ce îl privește? Ești o mamă bună. Îl duci la doctor, te îngrijești de sănătatea lui, îl protejezi ca să fie în siguranță? Ești o mamă bună. Te-ai întors la job, ca să fii sigură că micuțului tău nu-i va lipsi niciodată nimic? Ești o mamă bună. Ai rămas acasă, să fii lângă el, noapte și zi? Ești o mamă bună. Indiferent de cum ai ales să naști, indiferent de ce tip de lapte îi dai, indiferent dacă îi poți oferi căruțe de jucării sau nu, indiferent dacă dormi cu bebe în pat sau îl lași să doarmă singur, indiferent dacă îi lași sau nu la televizor, dacă îi dai mâncare vegetariană sau carne, dacă ai ales să te întorci la serviciu sau dacă ai vrut să stai acasă, cu el.

Oameni buni, treziți-vă, suntem toate mame și trecem prin această experiență de a ne crește copiii, o experiență pe cât de frumoasă, pe atât de grea și poate, mai mult decât orice, toate avem nevoie, la un moment dat de sprijin, de susținere morală, de încurajări și de un sfat spus cu blândețe și argumentat. Nu e ușor deloc. Asta o știm toate. Copiii nu vin cu instrucțiuni de utilizare ca mașinile de spălat și este atât de ușor să cazi în depresie, în deznădejde, întrebându-te și îndoindu-te mereu de tine, de alegerile pe care le faci. E normal să avem păreri diferite, opțiuni diferite, să facem alegeri diferite, dar haideți să ne regăsim empatia, să ajutăm în loc să criticăm, să dăm sfaturi constructive și să știm să acceptăm și alte opinii decât ale noastre, fără să emitem judecăți de valoare și să considerăm că cine nu face ca noi, e repetentul clasei.

10/02/2017
De la piciul papă lapte, la piciul papă tot

Vă spun de la bun început: nu credeam vreodată, în viața mea, că o să ajung să vorbesc despre rețete. Sunt genul ăla de om care n-a avut nicio treabă, niciodată, cu bucătăria. Nu mi-a plăcut să fac mâncare, nu m-am priceput, mă autoevaluez ca având două mâini stângi și două picioare drepte și, în general, eram foarte mulțumită cu pactul pe care îl încheiasem cu propria bucătărie: eu nu intram acolo și ea nu lua foc. S-a ales praful de pactul meu odată cu venirea lui bebe. Adică dacă eu puteam să supraviețuiesc cu trei fire de salată și două de pătrunjel, un ceai și numărul de telefon de la câte un restaurant cu serviciu de „home delivery”, când a apărut băiețelul în viața mea, doar nu era să-i comand o pizza și-un lapte praf la garnitură. A trebuit să învăț să gătesc.

E foarte important să știți asta despre mine, ca să înțelegeți că, la felul meu de-a fi, toate mâncărurile pe care vi le voi recomanda au un mare avantaj: sunt foarte ușor de făcut, dar fără să facă rabat de la calitate. Dacă eu am reușit, credeți-mă pe cuvânt, absolut oricine poate. Spun asta mai ales pentru mămicile care se regăsesc în descrierea mea (că doar n-oi fi fost singura mamă de pe planetă, care intra în bucătărie doar să șteargă praful) și care, probabil, sunt la fel de speriate de capitolul ăsta, așa cum am fost și eu. Deci, fetelor, mai simplu de atât e doar … laptele praf.

Sunt rețete foarte utile și pentru mamele care nu au timp de stat deasupra oalelor, în bucătărie, cu orele. Să recapitulez criteriile după care m-am ghidat: rețete simple, rapide, nutrițional echilibrate și foarte gustoase.

Și, pentru că eu am luat-o practic de la început și a trebuit, efectiv, să învăț să gătesc, pornind de la aproape zero, cărțile la care am apelat eu pentru a învăța să-mi hrănesc copilul corect și simplu sunt, în general, cu rețete din bucătăria internațională, cărți scrise de oameni pricepuți în ale nutriției copiilor. Ca să fie clar, voi începe prin a vă spune ce nu veți găsi aici:

1 – Nu veți găsi aici rețete de tocănițe strămoșești, tot felul de zemuri lungi și poale-n brâu. Nu că n-ar fi bune, dar eu nu știu să le fac.

2 – Nu veți găsi rețete complexe, la care să trebuiască să măsori cu pipeta, să toci 7 ore, alte 7 să fierbi și alte 7 să coci și să flambezi.

3 – Nu veți găsi aici rețete insipide, de genul un brocoli fiert, pe un pat de spanac și 3 fire de gin seng fiert la aburi.

Sunt mâncăruri gustoase, care i-au plăcut enorm lui bebe al meu și asta e foarte bine. Înseamnă timp petrecut eficient în bucătărie, gătind mâncare care chiar va fi mâncată, nu aruncată și un copil mulțumit și hrănit cu de toate.

Acesta a fost „cuvântul înainte” al acestei categorii, ca să știți la ce să vă așteptați. Spor la gătit!

27/06/2016
Coafura rezistă. Dar nu ca parchetul. Ăla e nemuritor.

Ce-mi mai place să mă plâng de vecini. V-am povestit despre vecina de deasupra noastră. Știți, aia care bate-n podea cu ciocanul de șnițele și dă cu asipratorul în pereți, în timp ce-l ascultă pe Smiley, care se plânge că nu mai știe cine este. Și-a pierdut buletinul. Ce e vecina asta pentru noi, îmi dau acum seama că, probabil, suntem noi pentru vecinii care stau sub apartamentul nostru, la etajul 2. Numai că la noi nu cântă Smiley. La noi cântă parchetul. Am rămas procopsiți în dormitor cu parchetul de pe vremea când bunica făcea scovergi pe sobă. Din vina subsemnatei, recunosc. Și n-ar fi nimic dacă ar fi doar vechi, dar al nostru cântă. Am zis cântă? Voiam să spun că rage. Probabil de singurătate. Sau de plictiseală. Nu cred că-i așa bine să fii nemuritor. De la o vârstă încolo te țicnești, nenică, iar parchetul nostru e un bătrân nebun și țâfnos, cu dinții recondiționați, care vorbește singur.

Cum de-am rămas cu parchetul din mezozoic. Uite așa: ne-am renovat apartamentul de două ori, ultima dată – când ăsta micu urma să vină pe lume, dar nici prima oară, și nici a doua nu ne-am atins de parchetul din dormitor. Am schimbat absolut tot în jur, tot parchetul din restul casei, dar de ăsta nu ne-am atins. Prima oară nu ne mai ținea portofelul, așa că am decis să îl recondiționăm și atât. A doua oară, când am renovat temeinic, că doar urma să avem cel mai important locatar – Zgăibăriciul Pulpănițe – mie mi s-a părut că am fi renunțat la o comoară dacică. Dacă pe unii îi mai vezi, pe la știri, cum au descoperit ei, săpând după zarzavaturi prin grădină, niscaiva grămezi de galbeni și de nestemate, pe mine m-a apucat uimirea să redescopăr, după ce am dat covorul la o parte, relicva asta dacică recondiționată: parchetul.

Soțul l-ar fi trimis demult la muzeu, dar n-a fost chip să se înțeleagă cu mine. Nu știu în ce butoi cu melancolie am căzut, cum că „eu am copilărit pe parchetul ăsta”, dar fix pentru că „EU am copilărit pe parchetul ĂSTA” ar fi trebuit să mă facă să o iau la fugă pe pereți, urlând a șoc și groază. În loc să fac asta, m-am pus pe bocit cum că „eu… am copilărit pe parchetul ăsta”. Chestie de interpretare. Și, de aici, m-am pornit cu argumentația aferentă, de salvat parchetul de muzeu, din mâinile ucigătorului de relicve: „Nu se mai face, domne, parchet ca ăsta, în ziua de azi. Trebuie păstrat! Uite, aici, un parchet de ca-li-ta-te, are atâția zeci de ani. Și ce bine se ține! Nu mai găsești tu parchet d-ăsta! E… vintage.”

L-am făcut knock out cu vintage-ul meu. Doamne ferește, cum să contrazică o femeie însărcinată, care bocea de pe fundul unui butoi cu melancolie, din cauză „dă parchet” pe care a copilărit. De balamuc. Așadar și prin urmare, am recondiționat, din nou, parchetul „vintage” și ne-am văzut de viață. Doar că la câteva luni de la decizia de a păstra tezaurul ăsta dacic, ne-am trezit cu tezaurul, răscolit de talent, că a început să cânte. Din toate încheieturile. Cânta șontorogul de zici că era tren pe aburi. Scârțâia, șuiera prelung și chiuia ca la nunți, la orice apăsare, cât de mică. Era dezastru.

La cât de hitleristă eram eu (și acum mai sunt așa, un pic, că doar nu trece cu aspirină) cu zgomotele prin casă, când dormea ăsta micu, vă dați seama că am fost de multe ori în pragul unei crize de nervi, din cauza parchetului meu „vintage”, nemuritor. Parchet care se mai afla și taman în dormitor. Adică exact acolo unde doarme copilul, unde adorm copilul, unde pun copilul în pătuțul lui, după ce îl adorm. Mă repet cumva? Foarte bine. Așa m-am condamnat eu ca, după eforturi intense de adormit copilul, să trebuiască să pun la cale un plan de bătaie fără bătaie, de fentat parchetul. Am făcut zile în șir balet prin dormitor, cu copilul atârnând în brațe, încercând să îl mut în pătuțul lui, fără să înceapă parchetul să chiuie ca un bețiv răsturnat în șanț. Am mers pe vârfuri, pe călcâie, tiptil, aș fi mers și în mâini dacă n-aș fi fost ocupată să țin copilul. Degeaba.

Trebuia să luăm măsuri, așa că ne-am pus pe analizat situația tezaurului dacic, supraviețuitor a două operațiuni de renovare, de aproape, de foarte aproape. Planul era să identificăm bucățile de parchet care scârțâie cel mai tare și să le marcăm cumva, ca să le putem ocoli. Nu știu nici acum cum am fi putut să le marcăm ca să le vedem noaptea, dar în fine, nici nu mai contează. Scârțâiau toate. Pe mai multe voci. Ajunsesem la concluzia că o metodă de deplasare viabilă ar fi fost să agăț de lustră cordonul de la halatul de baie și să îl folosesc pe post de liană, ca să mă deplasez prin cameră, în salturi la punct fix. Acum îmi pare rău că nu am pus în practică ideea asta, dacă ar fi funcționat ne-ar fi scăpat de multe belele. În schimb, am încercat să rezolvăm problema cu metoda „covorul”. Clar, mult mai puțin creativă decât cordonul legat de lustră, dar mai practică. Pe sistemul – dacă nu poți să-l ocolești, leagă-l la gură. Am pus covorașe pe unde am putut și pe unde ne-a permis mobila. Ni s-a părut că parcă, parcă am rezolvat ceva, dar seara când a trebuit să transferăm una bucată copil în pătuțul lui, am avut plăcerea să ascult niște scrâșnete trompetate de sub covoare și covorașe. Fusesem încrezătoare în soluția cu călușul peste parchet și renunțasem la mersul pe vârful degetelor. Mare greșeală. Ăsta micu s-a trezit și a trebuit să o iau de la capăt.

Nu vă spun de câte ori am rămas înlemnită, cu copilul în brațe în mijlocul dormitorului, gândindu-mă foarte, dar foarte bine, care va fi următoarea mea mișcare. Mai ceva ca la șah. Mă treceau toate apele și nu-mi doream decât un fachir mic, de apartament, care să mă facă să levitez câțiva pași. Frățică, te apucă teroarea când nu știi încotro să îndrepți piciorul, fiindcă nu știi de ce dai, în timp ce ții un dolofan în brațe. Te simți ca elefantul pe un fir de telegraf, care transmite codul Morse la trompetă.

Așa am ajuns să facem cea mai mare tâmpenie posibilă. Am scos toate covoarele și covorașele și ne-am hotărât să-i facem parchetului ce nu se face niciodată unui parchet. Un duș. În capul nostru, mizam pe faptul că lemnul face ce știe lemnul să facă în contact cu apa: să se umfle. Ideea era să îi dăm la crăpături. Să-l umflăm așa de tare, încât să dispară spațiile alea care îl fac să scârțâie ca un descreierat. A fost o minune! Tâmpenia noastră funcționa! S-au deschis cerurile și parcă așa… un șirag de becuri cu led s-a așezat deasupra capetelor noastre luminate. Parchetul părea că tace. Am sărit, ne-am învârtit, am mers de colo-colo, dar mai mult de un icnet n-a mai scos mârșavul făcut fleașcă.

Eram foarte fericiți, stând amândoi, cu șosetele ude pe parchetul care zăcea, redus la tăcere, sub vreo 4 litri de apă, stropiți cu îndârjire peste tot. Minunea n-a durat 3 zile. A durat 3 săptămâni. Atât i-a luat să se usuce. După aceea s-a activat fanfara militară. Scârțâia parchetul nostru de 20 de ori mai rău decât înainte. Șuiera și pocnea ca artificiile, la fiecare pas. Ajunsesem să mă gândesc cum să înfirip o praștie, dintr-un cearșaf, un spătar de scaun și o coadă de mop, care să arunce cu boltă și să proiecteze copilul din patul nostru direct în patul lui. Și pe noi, direct din pat, pe hol. Sau unde mai aveam noi treabă. Doar că mă încurcau geamurile, ar fi trebuit să-mi iau avânt din afara blocului, camera se termina prea brusc. Mă rog, era ori varianta asta, ori mă duceam la circ să fac rost de niște picioroange. Dar mi-a fost frică să nu mă oprească acolo. Asta e. A trebuit să-l udăm din nou. Și din nou. Și din nou. De ce vă spun asta. Ca să știți că atunci când, vara, oamenii ies cu furtunul să-și ude grădina, noi intrăm cu sticlele să udăm parchetul. Decât atât. Decât.

13/06/2016