Noi am reușit să ne despărțim definitiv de etapa scutec, vara trecută, adică atunci când băiețelul nostru avea doi ani și jumătate.Trecerea am făcut-o treptat, dar nu a fost una foarte lină. A fost cu suișuri și coborâșuri, am făcut greșeli. Am eșuat. Ne-am oprit. Am încercat din nou.
De fapt, greșeala noastră mare a fost una singură: ne-am grăbit. Ar fi trebuit să așteptăm ca el să fie pregătit pentru asta și n-a fost pregătit când am vrut noi, a fost când a simțit el că e. De aceea, dacă vreți să începeți antrenamentul pentru trecerea la oliță (sau toaletă, direct) cel mai important lucru pe care vi-l pot spune este să nu vă grăbiți. Începeți doar când cel mic dă semne că ar fi pregătit să renunțe la scutec. Altfel, nu veți reuși altceva decât să vă chinuiți cu toții, cum ni s-a întâmplat nouă.
Nu e absolut nicio grabă. Și vreau să subliniez, cât se poate de mult, lucrul ăsta. Nu e un concurs, nu e un maraton, nu e absolut nicio presiune. Până la urmă, toți copiii vor învăța să facă la toaletă. Slavă Domnului, vorba mamei, care-mi spunea când mă apuca panica:„Tu ai auzit de vreun adolescent să mai poarte scutec?!” 🙂
Cum știi că e pregătit să renunțe la scutec? Fii atentă la indiciile pe care ți le dă copilul. Dacă face minim două lucruri din lista de mai jos (acestea fiind considerate cele mai întâlnite semnale, pe care le dau cei mici, că sunt pregătiți să treacă la oliță), atunci ar putea fi momentul să începi:
-Trage de scutec, adică arată un disconfort, atunci când simte că e ud/murdar;
-Se ascunde atunci când îi vine să facă pipi sau caca;
-E interesat de ce se întâmplă când mergeți voi la toaletă și vrea să vă imite;
-Nu mai udă scutecul atât de des, respectiv pot trece și două ore fără să fie nevoie să fie schimbat;
-Se întâmplă și să nu ude scutecul în timpul somnului;
-Dă semne de independență, vrea să facă și singur diverse lucruri;
-Îți spune când îi vine să facă pipi sau caca sau că a făcut sau că e pe cale să facă.
Ce s-a întâmplat când n-a mers (Încercarea 1)
Așa cum vă spuneam, noi ne-am grăbit, n-am fost atenți la băiețelul nostru și la ce ne spune el. I-am cumpărat o oliță cu mult înainte de momentul în care el ar fi fost pregătit să treacă la etapa asta. Atunci, am reușit să-l facem să înțeleagă, cât de cât, ce e cu ea, citeam cărticele despre mersul la toaletă, inventasem chiar și un cântecel, dar interesul pentru a o și folosi a fost aproape egal cu zero. Ne-am grăbit, asta e concluzia. Adică am zis… hai să încercăm. Ce poate să se întâmple? (Ei… nimic special, doar o căruță de stres și agitație multă și complet inutilă).
Bun, deci i-am luat oliță, l-am așezat pe ea, i-am povestit că e pentru pipi, am insistat și-am insistat. Zile în șir am insistat. Îl puneam pe oliță din 20 în 20 de minute… poate, poate, cine știe. Câteodată făcea, câteodată nu (de cele mai multe ori nu), ba chiar începuse să fugă și să se ascundă când simțea că-i vine să facă (mai ales caca), numai ca să nu-l deranjăm noi și el să poată sta liniștit și să-și vadă de treabă. 🙂 Rezultatul? După eforturi asidue, am abandonat misiunea. Bine, nu din prima, că ar fi fost prea ușor. Două zile – pauză, pe urmă iar și tot așa, până când ne-am dat seama că în felul ăsta nu ajungem nicăieri.
Ne-am resemnat și am renunțat. Olița a devenit recuzită de joacă. Mickey Mouse, girafele, maimuțele din pluș, toate făceau la oliță. Mai puțin el. Până și cățelul l-a cărat, o dată, în brațe și l-a îndesat în ea, spunându-i să facă pipi acolo. A fost un moment crucial pentru mine, un semn precum soarele care răsare dintre nori. Mi-am zis ok, dacă nu reușesc eu cu ăsta micu, măcar el să reușească cu cățelul! Pe cuvânt că aș fi fost extrem de mulțumită să am un copil care face tot în scutec, dar un cățel care e antrenat să facă… (ropot de tobe)… la oliță! Ei, cum ar fi fost…
Nu știu cum ar fi fost. La oliță n-au făcut. Nici unul, nici altul.
Ce s-a întâmplat când a mers (Încercarea 2)
Am abandonat așadar misiunea și am reluat antrenamentul la oliță după vreo șase luni (adică la doi ani și jumătate ai copilului) și doar atunci când am simțit că micuțul nostru chiar e pregătit să-și ia adio de la scutece. Și-atunci totul a mers ca pe roate. După 6 săptămâni, trecerea a fost făcută complet de la scutec, la chiloței, inclusiv noaptea.
Acesta a fost ultimul pas de altfel – renunțarea la scutec și noaptea – pentru că atunci când am început tranziția, când dormea, continuam să i-l pun, pentru siguranță (ca să nu stea ud până dimineața, în caz că nu-mi dădeam seama la timp, ca să-l schimb).
Asta până când am observat, la un moment dat, că, atunci când se trezea, scutecul era uscat. Atunci le-am spus -Adio!- definitv. Și tot de atunci, din prima noapte de când a dormit fără scutec și până în ziua de azi, n-a avut decât două „accidente” în timpul somnului. Doar două, la început. Și asta a fost.
1. Am început vara
Am început „antrenamentele” vara și asta vă sfătuiesc și pe voi să faceți. Începeți când e cald afară, ca să-l puteți schimba mai ușor în caz de „accidente” și să-l lăsați îmbrăcat cât mai sumar. Noi îl țineam, în casă, doar în tricou și în chiloțeii despre care urmează să vă povestesc imediat. În plus și când vă aflați afară, dacă face pe el, e mult mai simplu de gestionat situația atunci când este cald.
2. Am folosit chiloței de antrenament
Știu că multă lume spune că, atunci când faci trecerea, e bine să-i cumperi chiloței normali direct de la început și să faci din asta un super-eveniment, să-l încurajați și să-l aplaudați. Dar noi n-am făcut așa (nu partea cu încurajatul, ci partea cu chiloțeii normali). Am ales să facem câțiva pași mai mărunței înainte, dar mai siguri, dacă pot să spun așa.
Am ales să-l lăsăm să-și dea seama când e ud folosind niște chiloței speciali de antrenament, suficient de groși încât să și absoarbă ceva – precum un scutec – cât să nu fie un dezastru complet în jur și pe el, în caz de accidente, dar care, în același timp, să-l lase să și simtă senzația de ud.
Pe cât mi se pare mie de bună, de nemaipomenită de ultra-mega-super treabă invenția scutecelor (Doamne, nici nu vreau să mă gândesc cât se chinuiau mamele noastre cu noi), pe atât e de greu să-i faci pe micuți să renunțe la confortul lor și la obișnuința de a face pipi oriunde, oricând le vine, fără niciun disconfort, fiindcă scutecul îi ține uscați, complet uscați, ei nu simt niciodată că sunt uzi (doar la cantități foooarte mari). Doar ăsta e rolul lor: să țină departe umezeala de pielea bebelușului.
Ei, dar acum vine și reversul medaliei, dacă până acum ai avut nevoie de ceva care să-i țină uscați, acum ai nevoie de ceva care să le permită și să simtă că sunt uzi, când fac pipi și -la modul ideal – să și rețină ceva, din ce produce copilul, spre deosebire de chiloțeii obișnuiți. Aceștia sunt chiloțeii de antrenament.
Noi am descoperit chiloțeii din material textil de la Bambino Mio, de care efectiv ne-am îndrăgostit (nu sunt singurii însă, multe alte firme comercializează produse similare, dar eu o să mă refer la aceștia în special pentru că noi asta am folosit). Cred că au fost cea mai bună investiție a noastră în operațiunea „Renunțarea la scutec”. Ce-i drept, au câștigat tot felul de premii, primind votul a mii de părinți. I-am cumpărat de aici.
Nu pot să vă descriu ce reacție a avut când a făcut prima dată în chiloțeii ăștia și a simțit că e foarte ud… a fost uimit. Și ce bucuroasă am fost eu că n-a rămas chiar o baltă în jurul lui. Absorb, cum am mai spus, o bună parte din lichid, astfel încât să nu fie un chin așa de mare, etapa asta, nici pentru noi. Abia după etapa aceasta am trecut la chiloțeii normali, adică după ce băiețelul nostru a învățat ritualul toaletei și ne anunța când are nevoie să o folosească.
Am continuat să-i pun scutec doar noaptea, ca să nu rămână ud până a doua zi și am renunțat definitiv și la asta atunci când am observat că dimineața, când se trezește, scutecul este uscat. A mai avut și accidente, după cum spuneam și mai devreme dar puține, n-a făcut noaptea, în somn, decât de două ori.
3. Am renunțat la oliță
A doua oară ce-am mai făcut noi diferit este că am renunțat la oliță și am început să-l punem direct pe toaletă. Tare încântați am fost să vedem cât de mulțumit era că stă acolo, pe tron, ca toată lumea. Era în culmea fericirii. Așadar, pa, oliță, nu mai avem nevoie de tine (nu că ne-ai fi folosit vreodată). Îl duceam la toaletă din 20 în 20 de minute când era acasă, ca să se obișnuiască cu asta și să înțeleagă că doar acolo se face pipi. Când era vorba de caca, era mai complicat. Se ascundea când simțea că-i vine să facă și-atunci trebuia să fii pe fază. Efectiv fugeam cu el în brațe până la toaletă.
Prima dată când am reușit să-l prind la țanc, adică înainte să înceapă să facă și a făcut la veceu a fost sărbătoare la noi în casă. Ne uitam toți la „producție” și ne miram ca la urs! Copilul chiuia de bucurie – Utee, caa-caa!!! Noi, la fel. Mai că n-am tras și salve de tun și artificii, în rest am făcut tot. Am făcut un eveniment și din faptul că a tras el apa, am spus „Pa pa, caca!! Du-te în veceu!!” i-am făcut și cu mâna. 🙂
De atunci, băiețelul nostru a fost foarte încântat să folosească toaleta. Cum simțea că-i vine, cum fugea repede și ne anunța că vine! Vine caca!
Pentru toaletă i-am cumpărat un reductor care s-a dovedit a fi și confortabil (are acel mic spătar care îl ajută să stea într-o poziție comodă) și mai ales foarte stabil. Nu alunecă, nu pleacă nicăieri cu copilul, chiar dacă se mai agită și se mai mișcă, de colo-colo, pe tron. De aici l-am luat pe al nostru.
O carte care ne-a ajutat foarte mult (în tura a doua de încercări), ca să înțeleagă ce-i cu veceul ăsta și de ce tot insistăm noi să-l ducem acolo de fiecare dată – a fost cartea „Ce e caca” (What is poo) de la Usborne, pe care v-o recomand cu încredere. Am scris despre cartea aceasta mai multe în Top 10 cele mai iubite cărți pentru copii (2- 3 ani) ale băiețelului meu.
Și-am mai descoperit ceva, pentru atunci când nu vă aflați acasă și cel mic trebuie să meargă la toaletă: reductorul portabil, care se pliază și îl poți pune, fără probleme, în geantă. Nu ocupă mult loc, nu e voluminos. Vine și cu o punguță pentru depozitare. Îl găsiți aici. La noi este nelipsit din arsenal, atunci când plecăm de acasă la restaurant, în vizite, pe oriunde practic.
Așa a fost la noi când am făcut trecerea de la scutec la folosirea toaletei, cu ce a funcționat și ce n-a funcționat. Sper să vă fie de folos povestea experienței noastre și vouă, dacă vă pregătiți să faceți pasul acesta.
Și, nu uitați, nu e nicio grabă! Fiecare copil are ritmul lui. Trebuie doar să fim atenți la ei și să vedem indiciile că sunt pregătiți să facă pasul acesta.