Obișnuim să vorbim despre partea bună, despre fericirea pe care o simți atunci când îți strângi copilul, pentru prima oară, la piept, despre miracolul de a dărui viață, care ne copleșește, ne uimește, ne face fericite, dar experiența de a aduce pe lume un bebeluș nu este numai frumusețe și fericire continuă. Este și frică, nesiguranță, epuizare. Începutul e greu pentru toți părinții. El vine cu un șoc de acomodare a ta, ca mamă, în primul rând. Vine cu nopți de nesomn, cu epuizare, cu griji, cu frici, cu zile în care simți că nu ai niciun reper, în care te întrebi dacă ce faci o fi bine, dacă ești și dacă vei fi o mamă bună pentru copilul tău. Dacă te vei obișnui vreodată cu noul ritm al vieții tale, dacă va fi mai bine, dacă vei fi și tu bine până când va fi mai bine.
70% dintre mame suferă de tristețe postpartum, conform studiilor de specialitate (despre tristețea postpartum și propria experiență cu asta am scris aici), iar 1 din 7 mame suferă de depresie postpartum.
Prima, adică tristețea postpartum trece în aproximativ două săptămâni de la naștere, depresia însă poate dura ani. Nu trece de la sine. De aceea, e foarte important să vă recunoașteți stările, să cereți ajutor de specialitate, în cazul în care suferiți de depresie postpartum. E nevoie de terapie pentru a o depăși. Pentru ca puiul tău să fie bine, trebuie mai întâi să fii TU bine.
Aceasta este partea întunecată a mămiciei. Nu multe mame își găsesc curajul de a vorbi public, deschis, despre traume, despre deznădejde, despre frică. Și pentru că nimeni nu prea vorbește se simt și mai singure, inadecvate, izolate.
A fi altfel decât complet fericită, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât în extazul suprem și-atunci, pe lângă depresie, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine.
Toate poveștile frumoase despre mămicie, pe care le vedem sau despre care citim, accentuează starea asta și, deși ele nu sunt o ficțiune, experiența asta are părțile ei de-a dreptul minunate, poate că s-a creat, cumva, o imagine falsă, suprarealistă, a mamei perfecte, ruptă din filme, care își strânge în brațe pruncul perfect, care e dedicată complet bebelușului și, deși nu doarme, arată impecabil, se simte impecabil. Totul e sublim. Totul e minunat.
Aceasta este povestea Andreei, care acum locuiește în Spania, mamă a doi copii, un băiat la vârsta adolescenței și o fetiță acum în vârstă de 4 anișori, care a venit în viața lor atunci când nu mai sperau la asta. Și-a dorit ca experiența ei să ajungă la cât mai multe mame, care poate se simt la fel de singure, așa cum s-a simțit și ea.
Povestea ei e despre depresia postpartum, prejudecăți, despre așteptările legate de alăptare și despre presiunea care se pune, din nou, pe mamele care nu pot respecta „norma”, e despre înțelegere, nevoie de ajutor și despre vindecare. Andreea este o luptătoare, o femeie puternică, înainte de toate.
Așadar, aceasta este povestea ei, așa cum mi-a spus-o ea și cum și-a dorit să ajungă la voi:
„Mi-aș dori așa de mult ca un blogger sau cei care fac acele clipuri despre cât e de minunată mămicia să își ia timp să scrie și despre partea întunecată a vieții de mămică, despre urâțenia unei depresii postnatale, despre necesitatea ajutorului în familie, despre cum te poate afecta lipsa de somn în primele luni ale venirii unui copil în familie.
Cei mai mulți scriu doar despre sentimente nobile, despre cât de minunați sunt copiii, despre câtă fericire plutește în aer și cred sincer că mai sunt multe alte mame ca și mine, care poate nu au curajul să zică, în gura mare, că a fi mami nu e mereu roz, zâmbete și fericire. A fost o depresie urâtă după naștere și multă anxietate și atacuri de panică. Dar suntem pe calea cea bună acum, a fost nevoie și de medicamente și de consiliere pentru mine, dar am scos capul la iveală.
Înainte de a rămâne însărcinată am lucrat 5 ani îngrijind o bătrânică bolnavă de Alzheimer în ultima fază. A făcut un stop respirator cu mine de față și până a sosit ambulanța i-am făcut masaj cardiac și apoi, la spital, după câteva zile a murit. După aceea, au început să apară primele semne ale anxietății. Am fost la medic, am urmat tratament și a fost foarte ok o bună perioadă de timp, aproape 1 an. După, am aflat că sunt însărcinată, la 37 de ani și, știindu-mă protejată de pastile anticoncepționale, pentru mine a fost un adevărat șoc, îmi luasem gândul că voi fi mamă din nou.
Fetița a fost binevenită de către toți ceilalți din familie, chiar și de către fiul de 14 ani, după ce a depășit surpriza inițială.
Am avut o sarcină oribilă, toxică, o stare de rău permanentă, grețuri, risc de pierdere a sarcinii, am stat în pat, în repaos, cam din iulie până la sfârșitul lui septembrie, când am născut. La cele mai mici eforturi, domnișoara se zbătea să iasă înainte de vreme. M-au zăpăcit cu analize, ecografii, probe pentru diabet gestațional. În final, în 30 septembrie a venit pe lume micuța mea, nașterea a fost ok, a asistat și soțul, bebe sănătos, eu la fel și după 2 zile am ajuns acasă. Pe băiat l-am alăptat până la 1 an și 7 luni. Eram decisă să fac la fel și cu fetița, dar nu a fost să fie. Laptele nu urca, fetița se zbătea la sân, urla mai tot timpul, dându-i la cerere sân, eram cu ea agățată de mine aproape 24 de ore din 24.
Cand i-am dat primul biberon de completare a dormit 6 ore continuu, de stăteam lângă ea să văd dacă respiră. Odată cu lactația complementară a început să ia în greutate. La primul control, pediatra mi-a trântit în cap că laptele matern e cel mai sănătos și că, copiii hrăniți doar cu lapte matern sunt mai inteligenți și mai sănătoși. Îți imaginezi ce efect a avut asupra mea, am plâns până nu mai eram om, soțul s-a enervat și a zis să o las naibii de pediatră și să hrănim bebelușul doar cu lapte praf. Sânii mei erau rană vie, nu reușeau să se vindece ragadele, micuța urla ori de câte ori o puneam la sân, nu dormea mai mult de două ore continuu, fie zi, fie noapte.
Cu mult chin, am reușit să îi dau sân până la 2 luni și jumătate, mereu fiind nevoită să dau completare cu lapte praf. Avea și colici, urla jumătate din noapte, eram epuizată din cauza lipsei de somn, atacurile de anxietate erau zilnic, apoi de 2-3 ori pe zi, ma durea tot corpul, parcă cineva îl tăia în bucăți, îmi era greață, parcă mă strângea de gât și îmi înfigea cuțite în burtă și simțeam toate acestea în același timp.
Într-o zi, mi-a fost așa de rău și eram așa de supărată, că nu am vrut să răspund, la telefon, soțului și s-a speriat. Pentru că nu putea pleca de la serviciu, a sunat la poliția locală unde cunoștea agenții și i-a rugat să vină să vadă ce se întâmplă.Eram în plin atac de anxietate. Agentul m-a băgat în mașină și m-a dus la o clinică medicală pentru consult, au avut grijă de cea mică până mi-am revenit. După acest incident nu am mai avut lapte deloc. M-au trimis la un centru pentru Sănătate Mintală, unde a fost o dezamăgire teribilă, am nimerit un medic care, în cele 10 minute cât a ținut consultația, a scris la calculator aproape tot timpul și a căutat într-un dicționar medical, nu a vrut să-mi răspundă la întrebări și mi-a înfipt în mână o listă de 5 medicamente, zicând să le iau și să revin după 3 luni la control.
Am ieșit șocată de acolo. A doua zi, am fost la medicul meu, care a zis că nu îmi dă rețeta înapoi, pentru că medicamentele prescrise, în combinația respectivă, mă vor zăpăci de tot și nu aș mai putea avea grijă de cea mică. În schimb, m-a trimis la un psiholog, acolo mi s-a dat un alt tratament și a fost o perioadă când a trebuit să merg, în fiecare săptămână, să vorbesc cu ea, pur și simplu doar să stăm de vorbă, să vadă cum eram. M-a ajutat enorm.
Soțul era la muncă peste zi, băiatul la școală până după-amiază și diminețile eram îngrozită să rămân singură cu fetița acasă. Nopțile ne trezeam amandoi (și eu, și soțul) la cea mică. Nu a dormit până la 3 ani și ceva o noapte întreagă, eram nervoși și stresați în permanență. A fost groaznic. Nu puteam merge nici la baie singură.
Au fost zile când efectiv îmi doream să nu mai fiu, doar ca să scap. Și apoi vedeam privirea fiicei mele și cum îi înflorea zâmbetul pe buze și îi străluceau ochii când mă vedea și cum își întindea mânuțele spre mine și eu îmi doream să mor încă o dată, pentru ce simțisem înainte. Am ieșit la suprafață cu ajutorul soțului, al băiatului meu și al medicului, care au fost lângă mine și le-a păsat.
Aici, în Spania, suntem singuri: noi și copiii. Nu avem rude, cercul de prieteni este restrâns, a fost o perioadă grea și cu lipsa banilor și nu am reușit să ieșim prea mult din zona unde locuim sau să socializăm mai des.
Azi, când fetița mea are 4 ani, pot spune că sunt bine, că am lăsat depresia în urmă, deși uneori mai simt încă ghearele anxietății. Povestea mea poate va ajuta mai multe mame să ceară ajutor și să nu încerce să fie eroine pe seama sănătății lor.”
Dacă suferi de depresie postpartum, cere ajutor. Ai nevoie de sprijin, ca să o poți lăsa în urmă, la fel cum ai nevoie să știi că nu ești singură. Multe mame, la fel ca tine, au trecut prin asta. Și tu o poți depăși. Trebuie doar să o recunoști și și să ceri ajutorul de care ai nevoie. Pentru ca bebe să fie bine, trebuie, mai întâi, să fii tu bine cu tine.
