Weekend-ul trecut am făcut ce n-am mai făcut de foarte multe luni. Am profitat de faptul că bebe a fost relocat, temporar, la bunici și m-am gândit să-mi reamintesc efectele terapeutice nebănuite ale unei sesiuni de shopping! Ce bine e să-ți iei concediu, preț de câteva ore, de la job-ul nonstop de mămică și să te răsfeți cu o plimbare hai-hui prin magazine, fără să fii presată de nimic, fără să te uiți la ceas în continuu sau să fugărești un pici printre toate rândurile și rafturile magazinelor. A fost un adevărat răsfăț. Plecasem cu o listă foarte clară, în mintea mea, voiam să îmi înnoiesc garderoba de vară. Aveam de gând să achiziționez cel puțin șase bluze și tricouri și vreo patru perechi de pantaloni, două rochii, două fuste, plus ceva perechi de sandale (fără număr prestabilit). O listă stufoasă, care să compenseze faptul că ajung rar prin magazine. Și, într-un fel, să mă și răzbune.. că ajung rar prin magazine.
Ce plăcere imensă mi-a făcut să-mi clătesc ochii privind și alegând dintre tot felul de lucrușoare frumoase. Eu, care nu mai dădusem prin vreun magazin de multe, prea multe luni, eu care, să ne înțelegem, eram o „shopaholică” înrăită. Dacă trecea o săptămână și nu-mi cumpăram nimic, intram în sevraj. Măcar o geantă, măcar o pereche de sandale. Așa m-am procopsit cu o colecție de genți, pantofi, sandale și cizme mai mare decât casa în care locuiesc. Am zeci de perechi de pantofi și câteva zeci de genți (asta pentru că am mai dat din ele, n-am avut încotro, nu mai era loc decât în pat, lângă mine, dacă mi-aș fi mutat soțul să doarmă pe covor). În trecutul meu glorios, din epoca pre-bebe, când mergeam cu soțul prin mall pe la câte un film, îl simțeam cum începe să mă strângă puternic de mână, de fiecare dată când întorceam privirea către vitrina vreunui magazin, care răsărea în drumul nostru spre cinema, mustind a gentuțe, săndăluțe și alte lucrușoare numai bune de devalizat cardul. Un gest involuntar, de auto-apărare aș zice, îl vedeam cum îl treceau toate transpirațiile și abia aștepta să mă știe, în siguranță, închisă în sala de cinema, pe întuneric. Fără să mai văd nicio geantă, niciun pantof. Vă dați seama că de cum am realizat faza cu strânsul mâinii, am râs de m-am prăpădit. A râs și el. Mai printre dinți așa… De-asta am râs eu și mai tare.
Bun, e important să știți asta despre mine ca să înțelegeți ce fericire imensă a fost pe capul meu să-mi reiau unul dintre cele mai vechi și mai iubite obiceiuri: devalizarea cardurilor în modul intensiv. Mai că îmi venea să plâng de fericire, aș fi cumpărat tot! Pe sistemul „Ce-i asta? O cremă de ghete? Dă-o încoace, e super! Și niște ghete pentru crema asta de ghete nu aveți?!” M-am mai liniștit să constat că, la capitolul shopping, nu s-a schimbat nimic la mine, față de cum mă știam eu. Tot îmi place! Singura diferență acum a fost că shopping-ul meu intensiv include vizite în magazinele cu jucării și în secțiunile cu haine pentru copii. Am plecat acasă, din cale-afară de mulțumită, cu două pungi uriașe atârnate de fiecare mână. O pradă consistentă, de care eram foarte, foarte mândră. Am ajuns, am plantat pungile uriașe pe canapea în sufragerie și am început să scot și să scot: pantalonași de toate felurile, tricouri simpatice, pijamale cu Donald Duck și minioni, costumașe cu bretele, mașinuțe, jucării și jucărele. Le-am înșirat pe toate pe canapea și mi-am întrebat soțul: „Ei, ce zici? Îți place ce am luat?!”
Răspunsul a venit prompt: „Da, sunt super! Și tu nu ți-ai luat nimic? Ai uitat vreo pungă?”
Am rămas blocată, cu mâna băgată până la cot, în ultima pungă cu haine, din care am scos o pereche de șosete. Atât luasem pentru mine: o pereche de șosete.