La cei doi anișori ai lui, nu vrea să facă ce îi spun. Trebuie s-o luăm la dreapta și el ține morțiș să alerge, cât îl țin piciorușele, fix în direcția opusă. Mă grăbesc, sunt în întârziere și simt cum mi se urcă tot sângele în cap. Mă ia cu transpirații, fug după el și încerc să îl opresc, să-i explic, el se smulge din brațele mele și o ia, din nou, la sănătoasa. Zici că a văzut un munte de jucării la capătul străzii. Dar la capătul străzii nu e nimic. E doar încă o stradă. Îmi vine să urlu de nervi. Mă reped spre el și îl apuc de o mânuță. El se trântește pe jos și începe să plângă. Și mie îmi vine să plâng. Lumea se uită la noi ca la circ. Mi se citește disperarea în ochi. Mă așez și eu lângă el, încercând să-mi recuperez respirația. Și calmul. Tot îmi vine să urlu de nervi. Dacă n-aș sta deja jos, m-aș prăbuși în fund, dar cum sunt deja așezată, mă prăbușesc în fund doar în interiorul meu. Pentru a doua oară.
Cred că, dacă Hulk – știți, personajul ăla de film, un tip firav de altfel, dar care atunci când se enerva se transforma într-un monstru, uriaș, furios, plin de mușchi și verde – ar fi avut copii, ar fi rămas verde ca pasta de dinți și cu hainele jupuite, toată viața. Mă imaginez cum începe să mi se rupă geaca, să mi se umfle mușchii și să mă schimb la față. Din fericire, nu sunt deloc verde la față. Sunt roșie. Și mă bufnește râsul. De disperare. Mai întâi de disperare, apoi mă apucă râsul și mai tare de neputință. El se uită la mine uimit. Își înghite lacrimile și începe să râdă printre sughițuri. Eu râd și mai tare. El începe să râdă cu poftă. Ne ridicăm amândoi, îl iau de mânuță și, râzând, ne împleticim încercând să facem câțiva pași.
„Hai, mami, hai să fugim de aici!”, îi zic. Lumea se uită în continuare la noi. „Reepeede! Repeedee! Reppeede!” Îl trag după mine și el începe să alerge râzând. „Stoooppp!” Mă opresc brusc și încep să alerg în cerc. El chiuie de bucurie și vine după mine. „Hai, repede, să alergăm! Repedeee! Reeepeedeee!!!” Ce fericire, după ce că râdem și alergăm, mai alergăm și în direcția corectă, îmi spun, în sinea mea. Îmi tremură genunchii, dar mă simt ușoară ca un fulg. Am scăpat. Întreagă. Simt cum Hulk-ul din mine devine tot mai mic, mai firav, până când dispare de plictiseală.
Am descoperit un secret. Secretul salvator: Râsul. Joaca. Știu ce trebuie să fac ca să evit crizele de plâns și refuzul unui copilaș de doi anișori de a face „ce trebuie”. Totul trebuie să fie o joacă. Așa că ne jucăm când ne grăbim să ajungem undeva, ne jucăm când ne spălăm pe dinți, ne jucăm când ne îmbrăcăm. Totul este mult, mult mai ușor când este o joacă. Acum, nu vă închipuiți că nu se mai tăvălește pe jos niciodată, dar de fiecare dată când o face, știu cum să-l ajut să treacă peste crizele acestea de furie. Totul este să reușesc să trec și eu, peste criza mea. Și poate ăsta este cel mai greu lucru. Să reușești să treci peste propria furie, să-ți regăsești calmul, ca să-l poți ajuta și pe el. Un părinte care urlă ca o locomotivă pe aburi nu poate calma pe altcineva, câtă vreme nu reușește să se calmeze nici măcar pe el.
Tot ce au nevoie copiii noștri este dragostea noastră. Mai ales atunci când fac tantrum-uri, adică acele izbucniri de plâns, furie și nemulțumire. Dacă îi răspunzi la fel, începi să ridici vocea, să țipi, să-l bruschezi, să-l târăști după tine nu faci altceva decât să îi acutizezi starea. În schimb, ia-l în brațe, spune-i că știi că e supărat și că îți pare rău, spune-i că-l înțelegi că vrea să se mai joace, mângâie-l, dă-i un milion de pupici și încă unul, de rezervă. Calmul și dragostea dezamorsează conflictele, nu țipetele, nu nervii și în niciun caz – bătaia!
Să lăsăm la o parte lecțiile de parenting pozitiv, să lăsăm la o parte cărțile și teoria și să gândim logic, cu capetele noastre: am adus pe lume un copil. Un copil frumos, bun, inocent, o făptură fragilă și delicată, o făptură născută din dragoste și care are nevoie, la rândul ei, cel mai mult pe lumea asta, de dragoste. Dragostea noastră. Este complet dependent de noi, părinții lui iar pentru el, noi suntem întreaga lui lume, întregul univers. Noi suntem Dumnezeu, fără absolut nicio exagerare. Și copilul nostru cuminte, minunat crește și din bebeluș se transformă într-un copilaș, care începe să-și manifeste personalitatea, să-și testeze limitele și, în mod evident, să le testeze și pe ale noastre.
El, copilașul tău minunat, este în continuare complet dependent de tine, tu ești modelul lui, tot ce știe și învață despre lumea în care trăiește, știe și învață de la tine, însăși lumea în care deschide ochii pentru prima oară, este lumea ta, cea pe care i-o oferi și lui, zi de zi. Tu i-ai dat viață, este al tău, dar în același timp este și o persoană distinctă de tine, este un om, mai mic ce-i drept, dar un om, cu zile bune și mai puțin bune, cu supărări, cu nemulțumiri, cu frustrări și cu dorințe pe care le vrea împlinite, fie ele firești, fie complet nerezonabile, în ochii noștri, de adult. Dar nu și în ochii lui.
Într-o zi o să vrea să se mai joace și o să refuze total să te lase să-l îmbraci, n-o să te lase să-i pui nici măcar o șosetă și o să fie complet indiferent la faptul că tu, poate, te grăbești, că ai alte planuri, că trebuie să plecați, că vă așteaptă cineva sau mai știu eu ce. Astea nu sunt problemele lui. Sunt ale tale. El știe că vrea să se joace și atât. Nu știe ce înseamnă urgent și nici nu împarte cu noi grijile și responsabilitățile de adult. Până la urmă, asta e frumusețea copilăriei, nu? Singurul moment din viața noastră în care suntem liberi de orice grijă. Altădată, s-ar putea să te confrunți cu o criză de plâns, fiindcă își dorește să-i cumperi un elefant adevărat pe care să-l creșteți, împreună, în sufragerie. Și dacă face asta, e un copil rău? Răsfățat? Nerezonabil? Nu. Este doar un copil, iar în lumea lui, orice este posibil, spre deosebire de realitatea în care trăim noi.
Și tot spre deosebire noi, el încă nu are capacitatea de a-și gestiona propriile emoții, nu se poate cenzura și nici nu poate avea raționamentul nostru. El nu ia decizii calculate, face lucrurile spontan, experimentează, își testează limitele… și, da, le testează și pe ale noastre, dar nu cu vreun scop diabolic de a ne face nouă zile fripte. Pur și simplu, ei așa învață despre lumea în care trăiesc. Copiii nu se nasc cu reflexul de a se gândi la consecințele faptelor lor. Asta trebuie să-i învățăm tot noi. Înainte de a-și încerca creioanele colorate pe pereții tăi albi, imaculați, n-o să-și spună, în sinea lui: „Hooppaaa, stop! Ar fi bine să nu desenez cu creioanele astea pe pereți, pentru că se strică vopseaua și se supără mama, mai bine mă duc să iau o foaie de hârtie și să mă așez, cuminte, la loc pe canapea!” N-o să spună niciodată: „Ia te uită, o baltă maaaree!!! Ia să o ocolesc eu, că îmi intră apă în pantofi!” Nu, va trece prin ea ca un indian aflat la vânătoare de zimbri. De multe, multe ori sau până când îl oprești tu.
Bun, păi și atunci cum procedăm? Îl luăm cu forța, îl plesnim ca să-l determinăm să facă ce vrem noi? Nu. Eu, una, niciodată, dar niciodată, nu o să-i dau nici măcar o palmă copilului meu. Asta nu înseamnă că îl las să facă ce vrea el, dar există multe alte soluții de a gestiona o situație, în afară de palma ridicată. Palma ridicată nu este, de fapt, o soluție. Este resortul la care apelezi atunci când nu mai reușești să-ți gestionezi propria furie. Palma este eșecul nostru, ca părinți. Este argumentul celor fără argumente. Violența, de orice natură ar fi ea, fizică sau emoțională, n-a rezolvat niciodată nicio problemă. Dimpotrivă, creează altele. Mult mai dureroase și mai adânci decât palma în sine. Poate nu se văd efectele azi, poate că nici mâine. Dar fii sigură că sunt acolo, există și vor marca ființa aceea mică și plăpândă, pentru care tu ești Dumnezeu, toată viața.
Să ne gândim cum ne-am simți noi, dacă am fi loviți? N-ar fi prea plăcut. Cum ar fi dacă, de exemplu, la birou, șeful ți-ar da o palmă fiindcă ai făcut raportul greșit. Cum ar fi dacă, la supermarket, te-ai repezi peste tejghea, la casieriță și i-ai trage una după ceafă, fiindcă tu te grăbești și ea își suflă nasul. E absurd, așa-i? E inimaginabil. La fel de inimaginabil trebuie să fie violența și în raport cu copiii noștri. Mai ales în raport cu copiii noștri, dacă ne gândim că ei nu se pot apăra, sunt complet dependenți de noi.
Știu toate argumentele tradiționale, „bătaia-i ruptă din Rai”, nu? O fi ea ruptă din ceva, dar sigur nu din Rai. „Părinții noștri ne-au crescut mai cu câte o palmă, mai cu câte o ciufuleală și uite că n-am pățit nimic.” Așa să fie oare? Eu zic că am pățit, mai ales dacă acum ni se pare în regulă să ne lovim propriul copil. Violența se autoperpetuează de la o generație la alta, are mârșavul obicei de a fi „moștenită” până când ești capabil să rupi acest lanț. Nu, niciodată, nicio palmă copilului meu.
