Mi se pare că trăim un film de groază, care pare să nu aibă final. Ni s-a schimbat viața. Asta e realitatea anului 2020. Trăim sub teroarea Covid. E o realitate dură, inimaginabilă până acum, mai departe de scenariul vreunui film apocaliptic, pe care l-am văzut la televizor, cu pătura trasă până la ochi, ronțăind floricele. Cine își închipuia, anul trecut, că vom ajunge chiar să trăim așa ceva?
O lume plină de spaimă și de necunoscut. Nu știu dacă lucrurile vor mai fi vreodată la fel, dacă se va reveni la normal sau dacă acesta va fi, de-acum înainte, „normalul” nostru, al copiilor noștri. Poate dura luni, poate dura ani… nicio certitudine.
Ce știu este că purtăm măști, atunci când ieșim din casă (dacă ieșim din casă), că trăim cu spaima de a nu ne îmbolnăvi, cu grija de a ne feri unii de alții, în loc să ne bucurăm să fim împreună cu prietenii, familia, bunicii, să ne facem prieteni noi, să ne bucurăm de o ieșire la terasă sau de o plimbare în parc, de vacanțe în care să ne putem vedea unii altora fețele, zâmbetul, să nu ne fie frică.
Și mă gândesc la copiii noștri și la cum văd ei lumea asta, în care tocmai fac primii pași. E o lume încremenită în pandemie. Asta e copilăria lor. Azi, copilăria poartă mască.
Amintirile lor nu vor avea nicio legătură cu ale noastre, dacă lucrurile continuă așa. Sunt mici. Unii dintre ei prea mici ca să știe cum este altfel.
Noi ne jucam cât era ziua de lungă, cu cât era mai mare gașca de copii și hărmălaia, cu atât mai bine. Asta a fost copilăria noastră. Toată. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi altfel decât așa. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să-i spun copilului meu să stea departe de ceilalți copii. Ăsta era normalul. Era.
Mă simt copleșită de tristețe când mă gândesc că, de când Alex a venit pe lume, ne-am petrecut atâta timp învățându-l să fie prietenos, să știe să împartă, să se joace frumos cu ceilalți copii, l-am încurajat să fie sociabil cât am putut de mult, iar acum am ajuns să-i spunem să facă exact invers.
Acum îi spunem să păstreze distanța, să stea departe de ceilalți copii și de alte persoane, să-și fixeze masca pe gură și pe nas, atunci când alunecă.
Mergem în parc, dar se joacă tot singur. Stăm izolați, căutăm locurile cu cât mai puține persoane, păstrăm distanța, ne ferim unii de alții.
Ne vedem, dar nu interacționăm. Suntem împreună, dar singuri. Izolați.
Eu nu știu dacă se va mai termina vreodată cu virusul ăsta, nu știu dacă vom reveni vreodată la normal. Și, dacă revenim la normal și ne recăpătăm viața, așa cum o știm noi, nu știu dacă nu cumva ne-om pomeni cu vreun alt virus care să ne dea peste cap. Pandemia asta ne-a arătat că suntem atât de fragili, de vulnerabili.
Este incredibil ce a adus anul 2020, cât de profund ni s-a schimbat viața, pe care-o trăim, acum, de sub măștile noastre, de fiecare zi. Măștile acestea, care au ajuns să fie pe lista noastră de cumpărături, precum pâinea.
Stăm departe unii de alții și cumpărăm măști. Pentru noi, pentru copii. Găsești de care vrei, orice culoare, orice model, orice brand. Avem măști cu dinozauri, cu mașinuțe, măști roz, de prințese, măști cu super-eroi.
Este copilăria fără copii… Este copilăria de sub mască.
.