Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: cum e sa fii parinte

  • Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Suntem construiți să nu conștientizăm clipa decât după ce a trecut

    Mă uit la băiețelul meu și mă întreb: când a trecut timpul?! Nu știu când și cum a trecut atât de repede. Parcă ieri îl purtam în brațe peste tot, parcă ieri mirosea doar a lapte și gângurea fericit când îmi vedea fața, aproape de a lui. Acum merge singur, vorbește, cântă, se joacă. E un băiețel minunat, de trei anișori. Curajos, vesel, curios și iubitor. Are în continuare nevoie de mine, dar nu la fel de mult. Se descurcă și singur. Adevărul este că era o vreme când așteptam momentele acestea. Cu nerăbdare. Poate cu prea multă nerăbdare.

    Acea eu de atunci, extenuată, nedormită, nemâncată, mă întrebam mereu.. cum o fi. Cum o fi să nu mai fie nevoie să-l schimb, să-i dau de mâncare cu lingurița, cum o fi să nu mai fie nevoie să-l țin de mânuțe, tot timpul, ca să încerce să meargă, cum o fi când va putea merge singur. Cum o fi când va începe să rostească primele lui cuvinte, când voi putea comunica cu el mai mult și mai bine. Cum o fi.

    Am aflat acum. Acum el face toate lucrurile astea, care atunci erau teritoriul lui „cum o fi”. Și-acum că știu cum este, am momente (multe) când mintea mea dă năvală în trecut. N-ar vrea, dar e înghiontită de o inimă frântă. E biciuită de dor și se agață cu disperare de fărâme din zilele de atunci, de gesturi mărunte, de pielea lui catifelată de bebeluș. Și vrea înapoi. Vrea înapoi acolo unde totul îi este cunoscut, vrea înapoi la lucrurile deja trăite, ca să le mai trăiască o dată. Să le trăiască mai mult. Mai bine. Mai intens decât atunci. Să le trăiască știind ce știu acum și ce simt acum: tristețea asta nemărginită, pentru că zilele acelea s-au dus și nu se vor mai întoarce niciodată.

    Atunci aveam momente când mă apuca disperarea, când credeam că nopțile cu treziri de zeci de ori nu se vor mai termina niciodată. Voiam să treacă timpul mai repede. Voiam să-l văd mai mare, mai repede. Acum este mai mare. Și-mi dau seama că, de fapt, am fost nebună. Nebună și nerecunoscătoare să îmi doresc să trăiesc mai repede altceva. Mă simt vinovată pentru asta acum. Pentru că acele zile s-au dus iar eu n-am știut să mă bucur pe deplin de ele.

    Și eu nu sunt pregătită. Nici acum nu sunt pregătită. Nu sunt pregătită să renunț la el mic, deși știu că n-am nicio putere în privința asta, timpul curge într-un singur sens, indiferent dacă vreau eu sau nu. Nu-l pot opri în loc. De fapt, nici nu vreau asta. Îl iubesc așa, mare, de trei anișori, descurcându-se singur, la fel de mult, doar că vreau să-l mai pot trăi o dată mic. Ca să mă umplu de el, să-mi fac rezerve, să mă țină o viață, să reușesc să absorb, de data asta, tot din ce este, din ce am avut, din ce a fost, fără să-mi mut gândul, nicio secundă, la ce va fi.

    Era mic, dolofan și minunat, nu voia decât în brațele mele, doar acolo se liniștea, doar acolo era bine. Mi-e foarte dor acum de mânuțe mici, mici de tot, care se agață de bluza mea, care îmi explorează obrajii, de zâmbetul acela larg al unei gurițe fără niciun dințișor, care mă caută și mă simte, de gânguritul acela dulce, de fericire, de mult bine, de chiote și de prima dată când a spus „mma-mma”.

    Mi-e dor de clipele acelea când nu existam decât noi doi, unul pentru celălalt. Când el mirosea a bebe și eu miroseam a el. Când eu eram toată lumea lui. Sigur și acum sunt, dar lumea lui devine tot mai încăpătoare. Lumea lui e tot mai plină și el e tot mai puțin doar al meu. Știu, e firesc să fie așa. Nici n-ar putea fi altfel. Și, totuși, simt o tristețe enormă, câteodată, care mă copleșește și mă înghite cu totul, parcă nu-mi mai lasă aer să respir. Nu va mai fi niciodată așa cum a fost. Și a fost atât de frumos. Iar eu, de multe ori, atât de oarbă, de obosită și de incapabilă să absorb prin toți porii, tot timpul, toată iubirea asta pură, toată conexiunea și tot binele dintre noi.

    Cred că așa suntem noi construiți, să nu conștientizăm clipa pe care o trăim, întru totul, decât după ce a trecut. Și simt că asta e foarte nedrept. Este devastator de nedrept.

  • N-am vrut copii

    N-am vrut copii

    N-am vrut copii. A fost o vreme când pur și simplu îmi îngheța mintea atunci când cineva aducea vorba de subiectul ăsta. Nici nu voiam să aud. Efectiv, discuțiile pe tema asta îmi făceau rău fizic. Îmi plăcea viața mea așa cum era, LIBERĂ. Liberă de orice griji în afara propriei mele persoane. Eu eram centrul universului meu și mă simțeam foarte bine cu asta.

    Nu-mi spunea nimeni ce să fac, unde să merg, nu mă obliga nimeni nici să gătesc, nici să fac curat, nici nimic. Cele mai grele decizii pe care trebuia să le iau într-o zi obișnuită erau legate de – cu ce mă îmbrac azi și ce pantofi să asortez la geantă. Dacă aveam chef să ies în club, ieșeam, dacă aveam chef să merg la film la 12:00 noaptea, mă duceam. Puteam călători unde voiam și îmi puteam permite, aveam timp să stau cu orele în fața oglinzii ca să mă aranjez, petreceam ore în șir la shopping sau din contră, vegetam pe canapea cât voiam, citeam, mă uitam la filme sau mă uitam pe pereți. Dolce far niente perpetuu, idilic, minunat. Făceam absolut orice voiam, când voiam, cât voiam și cu cine voiam. Libertate totală.

    La ce-mi trebuia mie un copil? La nimic. Aveam certa credință că, odată ce apare copilul, viața mea se termină. N-aș mai fi fost nici liberă, nici femeie, nici om. Aș fi fost doar mamă. Iar mama nu e liberă. Mama nu e femeie, e o ființă asexuală. Mama, de fapt, nu e om. E mamă. Practic, o cu totul altă specie. Un fel de extraterestru care încetează să mai trăiască pentru ea și trăiește doar pentru a-i servi pe alții. Copiii, adică. Eram îngrozită. Mi se tăia respirația când mă întreba cineva „Și? Copii, ceva? Aveți în plan?” Îmi venea să urlu. NU! N-am în plan și nici nu e treaba ta să întrebi asta. Subiectul ăsta era ca un fel de sabia lui Damocles, care atârna deasupra capului meu și cădea când îmi era lumea mai dragă, mai ales după ce m-am căsătorit. Îmi venea să sar pe nefericitul sau nefericita aia care îndrăznea să întrebe așa ceva și să-i scot ochii, înainte de a-i îndesa pe gât lista aia imaginară, atârnată de umeri, cu care se nasc fetele și care trebuie neapărat dar neapărat bifată, așa încât să intri „în rândul lumii”: mărită-te, fă un copil sau mai mulți, pune-i și pe ei să facă copii, fii bunică.

    Oricum aș fi dat-o și oricum aș fi privit situația, tot la imaginea asta ajungeam: Copil egal viața mea s-a încheiat, e timpul să schimbi scutece și să treci la cratiță, să-ți crești proprii copii, apoi să-i crești pe copiii copiilor tăi. Tot viitorul era plin de copii și de lucruri pe care trebuie să le faci pentru ei, ca un fel de tăvălug care nu se mai oprește și care duce jos, atât de jos încât n-o să mai vezi niciodată lumina zilei. Vei rămâne cu nimic pentru tine. Asta să fie soarta mea? Doar atât? Atât se vede în viitorul meu? Copii, mâncare, curățenie, scutece, doctori, muci, griji peste griji, nopți nedormite?

    Am stat mult și m-am gândit de ce aveam reacțiile astea față de ideea de a avea copii. Poate pentru că asta am văzut când eram eu copil. Am văzut și am crescut cu generația mamelor de sacrificiu. Mama care face tot, în rest nimeni nu trebuie să facă nimic. Nu trebuie să ridice niciun deget. Se ocupă ea. Ea spală, ea gătește, ea merge cu copilul la doctor, ea îl schimbă, ea îi dă să mănânce, ea face curat în casă. Ea, tot. Și pentru ea – aproape nimic. Chestia asta a declanșat în mine o reacție puternică de respingere și sunt sigură că nu sunt singura care a simțit așa.

    În plus, sfatul mamelor noastre, care e drept că ne-au avut devreme, poate mai devreme decât și-ar fi dorit sau ar fi fost pregătite, rezonează cu fricile noastre. „Mamă, nu te grăbi, nu te grăbi cu copiii. Bucură-te de viață, copilul îți schimbă viața, n-o să mai poți merge în vacanțe, n-o să mai poți lucra, n-o să mai poți ieși în oraș când vrei tu. Nu te grăbi”. Și nu ne grăbim. Nu ne grăbim deloc, ba chiar nu că nu ne grăbim, o luăm la fugă în direcția opusă. Ne sperie așa de tare copiii încât, pentru unele dintre noi, a avea copii a început să fie incompatibil cu o viață normală, adică viața aceea care ne permite să avem libertatea pe care alte mame, din alte generații, n-au avut-o.

    Și, peste toate astea, se adaugă presiunea de a face „ce trebuie” adică un copil, dar fără o explicație reală, fără argumente valide, ci enunțată ca o cerință, o datorie a ta față de restul lumii de a intra în rândul ei: „Trebuie să faci și tu un copil, că așa-i normal, așa face toată lumea.” Ei, enunțurile de genul ăsta, mă enervează cel mai tare pentru că sunt o mostră de gândire atât de limitată, încât sunt pur și simplu tâmpite. Ți se adresează ca și cum ai fi o oaie care trebuie adusă pe drumul cel bun, fiindcă te crezi, în mod straniu, căprioară. Și tu ești, de fapt, o oaie. Și asta e viața oilor. O oaie nu poate să aibă alte scopuri în viață, în afară de a fi oaie, întrucât nu a părăsit niciodată pajiștea unde e scoasă la păscut și dincolo de gard nu știe ce se află. Nici nu contează, de fapt, fiindcă „dincolo de gard” e rezervat non-oilor.

    Între toate reacțiile astea despre cum ar fi, cum ar trebui să fie și cum e acum viața ta, o viață plăcută, în care poți fi, în voie, centrul propriului tău univers, îți cam vine s-o iei la fugă când auzi de copii. La ce-ți trebuie ție copil?

    Îți trebuie. Doar că nu știi că-ți trebuie. Eu habar n-am avut că-mi trebuie, până când n-am fost dispusă să renunț la confortul de a ști exact cum decurge viața mea în fiecare zi, pentru a face un mare salt în necunoscut, spre o existență plină de incertitudini și bântuită de tot felul de griji și de temeri. E ca și cum te-ai arunca în gol, fără centură de siguranță. Nu știi ce te așteaptă, doar speri că la capătul celălalt va fi bine. Vei fi bine.

    Și a fost. Nu doar bine, ci incredibil de bine. Totul capătă un alt sens, întreaga ta existență se redefinește. Da, viața ta dinainte, într-adevăr, a murit. Nu mai ai timp doar pentru tine, dar nici nu mai vrei să ai timp doar pentru tine. Nu-ți mai trebuie. Respiri pentru el. Pentru mogâldeața minunată pe care o ții strâns la piept, care te caută, se agață de tine și te iubește cu toată ființa. În locul vechii tale vieți s-a născut alta: viața ta alături de copilul tău. Și este incredibil de frumoasă. E frumusețea aceea care îți smulge lacrimi, care te face să simți că plesnești de prea plin de iubire. E fericire în stare pură. E ca un drog. Un carusel minunat, plin de lucururi noi de făcut, de provocări dar mai ales de iubire. Foarte multă iubire. Iubire care te vindecă, te alină, te face întreg. Și stai să te întrebi… de ce, Doamne iartă-mă, mi-a fost așa de frică?! Cum să-ți fie frică de omulețul ăsta mic, pe care îl ții în brațe și căruia nu vrei să-i mai dai drumul niciodată. Cum să-ți fie frică… de un pui de om care respiră, prin toți porii, iubire? Viața ta dinainte a murit, dar acum te bucuri. Trebuia s-o ucizi mai devreme, ca să faci loc vieții tale cu el. Pentru că acolo unde se termină eu, al meu și mie începe NOI. Noi doi.

    Iar tu și cu mine, copile, vom cuceri lumea! O vom colora în culorile tale, vom râde până la lacrimi împreună și vom plânge amândoi, atunci când suferi. Ne vom ridica de jos întotdeauna mai puternici și vom descoperi lumea asta, pas cu pas, împreună. Tu, pentru prima oară, eu – ca și prima oară, pentru că acum o pot vedea și prin ochii tăi. Vom construi propriul nostru univers și îl vom umple pe tot cu iubire, vom crește și vom învăța împreună, fiindcă și eu am multe de învățat de la tine. Tu, copile, ești cea mai bună și mai frumoasă parte din mine. Doar că n-am știut asta de la început.