Un car de nervi, de supărare și de lacrimi. Asta eram după nopți în șir nedormite, zeci de scutece schimbate, milioane de pași făcuți cu copilul în brațe, încercând să-l adorm, să-l alin. Nimic nu-mi convenea. Mă enerva tot. Și cine să primească toată vălmășeala asta de hormoni, frici și epuizare decât răbdătorul meu soț – care, fie vorba între noi, mă ajuta cât putea, dar degeaba. În mintea mea, împăienjenită de extenuare, nimic nu era bine. Dacă găseam lumina aprinsă la baie, îl certam că de ce-i lumina aprinsă. Dacă era lumina stinsă, îl certam că de ce e stinsă. Bine, eram în așa hal de obosită încât am reușit performanța de a intra de două ori în ușă. Practic, am vrut să trec prin ea. Știți cum e să vezi stele verzi, la propriu? Eu știu. Șiiiii cine era de vină?! Cine? Cine? EL. De ce a închis ușa?! De ce n-a lăsat-o deschisă?! Cu ce-l deranja?! Plus că era și lumina stinsă sau aprinsă, după caz. Nu discriminam.
Pe lângă asta, bufneam în plâns din te miri ce. Mi-aduc aminte că am făcut o criză de plâns, cu lacrimi șiroaie, fiindcă într-o zi, al meu soț venise cu pâine acasă și eu voiam chifle. Doar îi spusesem telepatic că vreau chifle, ce Dumnezeu! Trebuia să știe. Am mai plâns și pentru că nu-mi găseam o bluză de pijama anume și practic ajunsesem în situația critică de a avea doar 100 de bluze de pijama, în loc de 101. Ceva de neînchipuit! Am mai plâns fiindcă nu-mi mai găseam o sticluță de ojă, (nu că aș fi avut eu timp de făcut manichiură… dar, așa, din principiu!), am plâns și când ni s-a stricat interfonul și când am găsit un ou spart în cofraj, am plâns și pentru că se făcea prea repede noapte (era noiembrie…dar ce conta!). Plângeam când pleca la serviciu, plângeam când venea. Totul era pe sistemul:
– Iubito, să ai o zi minunată!
-Nu-mi spui tu mie ce să fac!
Ei, ce nu știam eu atunci e că majoritatea proaspetelor mămici trec prin așa ceva, aproximativ 70% conform studiilor de specialitate. Se numește tristețea postpartum (sau baby blues) și este o perioadă absolut normală, în care proaspăta mămică este copleșită de tot felul de emoții puternice (și contradictorii): se simte tristă, plânge, are schimbări bruște de dispoziție – adică de la rază de soare se transformă într-un uragan de gradul 4, cât te-ntorci tu să-ți pui o linguriță de zahăr în cafea.
Tristețea postpartum este declanșată de schimbările hormonale care au loc după naștere. Și, deși este atât de răspândită printre proaspetele mămici, foarte puține vorbesc despre asta. De ce? Pentru că a te simți tristă, după ce ai născut un copilaș perfect, nu e compatibil cu ce ne spune societatea că ar trebui să simțim, ca mame bune și devotate ce suntem, ca mame care ne-am dorit copilul acesta mic și gânguritor mai mult decât orice pe lume. O proaspătă mămică nu are cum (și nici nu are voie) să se simtă altfel decât extrem fericită și-atunci, pe lângă tristețea postpartum declanșată de schimbările hormonale, mai ești copleșită și de un enorm sentiment de vinovăție și de rușine: De ce nu sunt fericită?! E ceva în neregulă cu mine! Am născut un copil minunat și totuși eu sunt foarte tristă!
Dacă aș fi știut cum stau lucrurile de la început, cred că aș fi reușit să trec mai ușor peste perioada aceea. Tranziția la viața de mămică nu este deloc ușoară și, deși ai și multe momente minunate alături de puiul tău, adaptarea ta la noile lucruri care se cer de la tine, poate fi extrem de dificilă. E normal și nu-i ușor deloc să treci prin asta. Nu e ușor și nu e nici rușine să ți se pară greu! Este greu la început. Chiar e greu. Trebuie să te obișnuiești cu lipsa de somn, cu a fi mereu acolo pentru bebe, indiferent de ce stare ai sau cum te simți tu. Ființa aceea mică este complet dependentă de tine, așa că tu trebuie să ignori și că n-ai dormit deloc de atâtea nopți și că mănânci pe apucate și că nu mai reușești să faci nimic pentru tine, în general, decât să supraviețuiești.
Ce ajută să depășești mai ușor tristețea postpartum?
1 – Ajută să vorbești despre cum te simți cu adevărat cu o persoană apropiată, în care ai încredere. Poate fi soțul, mama, sora sau prietena… oricine vrei tu. Important este să vorbești despre asta, să nu te ascunzi și să ceri ajutor. Nu te simți și mai vinovată fiindcă, în capul tău, ar trebui să poți fi în stare să te ocupi singură de bebe, fără să ai nevoie de sprijinul altora. E greu să te recuperezi după naștere și să ai și grijă de cel mic. Cere ajutor, nu e nimic rușinos în asta și nu spune despre tine că nu ești o mamă bună. Ești doar o mamă epuizată, care are nevoie de sprijin. Acceptă-l!
2 – Ieși afară, plimbă-te, schimbă cadrul. Ia-l și pe bebe cu tine. Aerul proaspăt face bine la moral și, dacă tot accepți ajutor cu bebe, ieșiți și doar tu și soțul undeva. Fie și numai până la magazin și înapoi. E important pentru psihicul tău să schimbi un pic locul și peisajul, chiar și pentru o jumătate de oră.
3 – Ai așteptări realiste de la tine și de la ce poți face. Acordă-ți timp să te obișnuiești cu schimbările enorme din viața ta, cu rutina de somn și de alăptat ale bebelușului, nu e un lucru la care să te adaptezi cum ai bate din palme. Viața ta dinainte nu mai e, o iei de la capăt, de la zero. Tot ce știi a ieșit pe ușă, toate fricile și toată nesiguranța au intrat, de-a valma, pe toate geamurile. Fii realistă și îngăduitoare cu propria persoană, n-o să poți face tot perfect, de la început.
4 – Și, poate cel mai important, amintește-ți că nu ești singura care trece prin asta. Majoritatea proaspetelor mămici se confruntă cu tristețea postpartum. Gândește-te că va trece, la fel cum a apărut.
Totul va fi bine, crede-mă pe cuvânt. Chiar dacă îți aduce chifle în loc de pâine, chiar dacă n-ai toate ouăle întregi în cofraj, chiar dacă e lumina stinsă sau aprinsă și chiar dacă mai intri în câte o ușă, din când în când. Va fi bine. Zău că va fi. 🙂