Dacă aș putea călători în timp și m-aș întâlni pe mine, pe stradă, la 20 de ani, m-aș trage de mânecă, m-aș lua deoparte, m-aș așeza pe o bancă și mi-aș spune: Hei, fătucă nebună, oprește-te. Oprește-te, măcar o clipă, nu trebuie să dovedești nimănui nimic! Tu, așa cum ești, ești suficientă. Nu te mai epuiza încercând să fii, să dai, mai mult decât ești și mai mult decât ai. Pentru nimeni.
Câtă pierdere de energie e să alergi după fluturi dramatici, fluturi frumoși, dar fluturi care dor. Și care mor. Fluturi care nu zboară, se zbat. Și tu faci la fel. Oprește-te. Nu alerga după ei. Ei nu ajung și nu te duc nicăieri. Sunt destinați să se stingă fluturi care se zbat.
Dacă m-aș găsi pe mine, la 20 de ani, mi-aș spune: Nu mai crede în oameni atât de ușor. Nu sunt toți așa cum îi simți tu. Nu-i numi prieteni. Nu căuta să fie mulți, caută să fie buni. Nu trebuie să te iubească toți. Nici măcar să te placă. N-ai nevoie de asta ca să te poți iubi pe tine. Ești suficientă, așa cum ești. Cu multe defecte, cu lucruri pe care nu le faci bine, cu altele pe care încă le ai de învățat și poate cu multe altele pe care nu le vei învăța niciodată. Dar te vei strădui. Chiar și așa, ești suficient de bună. Ești tu. Și atât. Fii mai blândă cu tine. Prețuiește-te mai mult.
Nu-ți mai deschide sufletul ca pe o carte, nu spune ce te doare. Nu spune ce te macină și nici ce te face fericită. Nu tuturor. Fii piatră, dar fără să fii de piatră. Fii propria ta stâncă. Învață să te bazezi doar pe tine și lasă-i pe ei să vină, dar să și treacă. Nu trebuie să rămână. Nu e nevoie. Nu ai nevoie de toți. Cei mai mulți te vor uita de îndată ce nu vor mai vedea în tine un punct de sprijin. Nu le căuta scuze, dar nici nu-i lăsa să sape urme în tine. Lasă-i să se ducă. E mai bine așa.
Fii puternică, va fi bine. Chiar dacă, înainte de asta, va fi rău. Mult mai rău.
Învață să te bucuri mai mult de ce ai. Și să-ți dorești mai puțin ce nu ai.
Fii mai curajoasă. Poți mai mult. Nu ești atât de fragilă pe cât crezi. Asumă-ți riscuri. E mai bine decât să nu-ți asumi nimic. Fă pasul ăla, pe care-l crezi nesigur, doar ca să vezi ce se află dincolo de el. Nu conta doar pe ce știi sigur… că e sigur.
Visează mai mult! Dar nu alerga după toate visele.
Nu mai fi atât de atentă la detalii, nu mai despica vorbe. Nici pe cele care laudă, nici pe cele care dor. Lasă-le să bucure sau să doară o vreme și-apoi dă-le drumul. Lasă-le să-ți treacă pe lângă tâmple, ca vântul. Ele nu spun nimic despre tine, nimic despre cine ești tu, nu te definesc. Spun însă mult despre cel care le-a rostit.
Dacă aș vorbi cu mine, la 20 de ani, mi-aș spune că oamenii care mă dor și acum, aveau durerile lor. Mult mai mari. M-aș face să înțeleg că oamenii care trădează, care fac rău doar pentru că pot, au un gol mare pe dinăuntru. Un gol care doare, care macină și nu îi lasă să fie întregi. Mi-aș spune să nu-i las să ia și din mine. Mi-aș spune să accept că asta e realitatea lor, nu și a mea.
Dacă aș vorbi cu mine, la 20 de ani, mi-aș spune, din nou, ce-mi spunea tata; pe atunci nu îl înțelegeam: Lumea nu este așa cum vrei tu să fie. Este așa cum e ea. Și nici nu-ți datorează nimic. Ea a fost aici înaintea ta și va fi aici și după tine.