Proaspăt ajunși în Spania, la Madrid, ne-am gândit să îl ducem, pe micuțul nostru flăcău, la Zoo Madrid. Deși, la numai un an și nouă luni, nu e el încă pregătit să înțeleagă tot ce vede acolo, îi plac mult animalele și părea o idee bună, per ansamblu! În plus, noi am ajuns la concluzia că orice ieșire, plimbare, loc nou vizitat, îl schimbă, mereu învață câte ceva nou, așa că oricât de greu ne-ar fi nouă, ca părinți, să cărăm copilul prin excursii, vacanțe și plimbări, o s-o facem mereu, tocmai datorită acestui lucru.
Zoo Madrid ni s-a părut cea mai firească și mai ușoară decizie: clar, trebuie să-l ducem acolo. E o minunăție de grădină zoologică, despre care ne-am documentat temeinic înainte de a o vizita și care este amplasată, practic, într-o pădure ce se întinde pe hectare întregi.
Urma să-i arătăm flăcăului elefanți maiestuoși, rinoceri, hipopotami cât Casa Poporului, zeci de girafe, cămile și zebre, pume, jaguari, elefanți, sute de flamingo, tigri albi, zimbri, zeci de specii de maimuțele și maimuțici, care mai de care mai simpatice, lei fioroși, sute de specii de păsări, precum și un delfinariu care încântă, zilnic, mii și mii de copii.
Ce frumusețe! Ne-am bucurat tare mult că îi putem arăta prichindelului așa minunății. Iubește animalele! Am coborât rapid din mașină, ajunși la destinație, am donat câțiva euro pentru parcare (da, ați citit bine – am donat – parcarea de la Zoo este gratuită, dar poți dona, dacă vrei, cât te lasă inima, sumele care se strâng ajută Grădina Zoologică la întreținerea animalelor) și ne-am îndreptat, în pas alergător, către intrare.
Tare, tare bucuroși mai eram: „Uite, mami, un hipopotam!” îi zic lui ăsta micu, plesnind de fericire, în timp ce ne apropiam de unul dintre primele locuri amenajate pentru minunățiile de animale de acolo. Spune și tu „Hiiii-pooo-pooo-tam!” îi mai zic o dată, apăsat, apoi întorc brusc căruciorul în altă direcție, ca să îi arăt încă un uriaș gri: „Riii-nooo-ceeer! Uite, mama, ce corn maaare aree, vezii?!” îi strig încântată, în timp ce agit degetul arătător înspre muntele de animal care respira greu tare sub greutatea cornului ce îi apăsa pe bot.
Ăsta micu se uită lung din cărucior, preț de două secunde și apoi începe să-și facă de lucru cu umbrela de la cărucior. Mda, mă rog, hai că nu-i de el aici, în afară de faptul că mai clipesc din când, încând, nici rinocerul, nici hipopotamul nu prea fac nimic. Nu sunt chiar cele mai jucăușe și mai energice animale….Stau ca stanele de piatră. Ne întrebăm în sinea noastră, dacă sunt vii… Erau. Clipeau. Nu foarte des. :))
În depărtare, observăm că se văd gâturile luuungiii pe care stau priponite niște capete de girafe. Oau! Gata, acolo e de noi! Lui ăsta micu’ îi plac girafele! Hai, repede! Ne apucăm să împingem căruciorul, cu elan, spre moacele acelea domoale, care se bălăngăneau suspendate pe niște gâturi cât brațele de la macarale și care molfăiau de zor.
„Uiiteee, mami, girafelee!” zic eu, animată, numai că, după câțiva metri parcurși, altceva îmi atrage atenția: o zonă marcată – Mica fermă -. Vai, ce drăguț! „Hai întâi aici, că tot e în drum!!” Zic tot eu, cotind direct spre stânga, fără să mai aștept vreun răspuns.
Intrăm pe o mică portiță și ce vedem: capre. Zeci de capre, țapi, iezi și căprițe, care mergeau nestingherite peste tot și zeci de copii în mijlocul lor, chiuind încântați și trăgând părinții după ei. Ce frumos! Hai repede și noi! Îl scoatem pe ăsta micu din cărucior și intrăm în țarcul cu capre.
Piticul e în extaz, aleargă peste tot, le mângâie, vorbește cu ele, le strânge în brațe. Ce drăguț! Și eu, și Dani ne uităm la el mulțumiți și îl încurajăm să se joace cu ele. Caprele sunt minunate. Toate extrem de blânde, nu numai că stau la mângâiat, dar îți cer să le mângâi. Ne așezăm pe vine, împreună cu ăsta micu și ne lăsăm înconjurați de vreo 10 capre, care mai de care mai tupeistă și mai răsfățată.
Una încearcă să se înfrupte din tricoul lui Dani. Râd de mă prăpădesc, în timp ce stau să văd cum o s-o convingă să-l lase să plece cu el întreg, dar nu apuc să mă hlizesc mult că îmi dau seama că alta ronțăie fericită niște franjuri de la blugii mei rupți.
Reușesc să-i scot franjurile de pe gât și i-o arăt copilului: „Uite, mami, capra! Îți place? Haide, fă-i măi, măi!”
„Măăă, măăă-iiii, măăă, măăă-iiii! Caaa! Caaa!”.
„Bravooo, mama!”, îi spun încântată.
Tare mândră mai eram de băiatul meu și nespus de bucuroasă că am luat decizia de a veni aici, la Zoo Madrid, unde caprele umblă libere printre copii. Sau invers. Mai mângâiem câteva zeci de capre, până încep să ne treacă toate apele, se făcuse ora 12:00 și era din ce în ce mai cald.
Ăsta micu’ zburda, în continuare, printre alți, mulți alți copii și, bineînțeles, printre zeci de capre.
„Cred că ar trebui să mergem să mai vedem și altceva” îmi strigă al meu soț, în timp ce încearcă să țină pasul cu piticul din dotare. Ușor de zis, greu de făcut. Nu vrea să plece de acolo. Încercăm să îl convingem, dar prichindelul nu se dă dus nici în ruptul capului. Se smucește, protestează și o ia la goană cum ne apropiem de el. Vrea la capre. Dezastrul ia proporții. Suntem de foarte mult timp aici. Și e foarte cald. Sunt 38 de grade Celsius, anunțate după prânz. E musai să plecăm!
Mintea îmi galopează un gol, încercând să găsească o soluție. Panică maximă. Parcă mi se ia un văl de pe ochi…. mă uit în jur și îmi dau seama că, de fapt, chiuielile pe care le auzeam când am intrat acolo, nu erau neapărat de copii fericiți, cât de copii care urlau că nu vor să plece. Alți zeci de copii, cu zeci de părinți alergând bezmetici după ei, printre capre. Îi văd pe toți transpirați, schimonosiți de oboseală și de căldură. Li se citește disperarea în ochi. Oare de când or fi acolo? Mă uit la ceas și constat că noi mai avem un pic și facem ora. Mulți erau deja aici când am ajuns noi.
Doamne, suntem blocați, cu toții. Captivi la soare, printre capre. La Grădina Zoologică. Nu e nimic drăguț și frumos aici. E un infern, o capcană pentru oameni cu copii. Intri și nu mai ieși niciodată.
Unii dintre părinți se precipită și încep să-și ia odraslele pe sus, în timp ce ăia micii se zbat și urlă ca din gură de șarpe. Un nene cu o fetiță la vreo 3 anișori încearcă să negocieze: „Hai să vedem și alte lucruri! Hai să vezi elefanții! Ție îți plac elefanții!”. Da’ de unde. Aia mică bufnește și trântește, strigând tare „Noooo!”, printre lacrimi de crocodil. Și capre.
Aoleu. Ce ne facem. Unde am intrat. Și, mai ales, cum mai ieșim, fără tămbălău. Mă uit la ceas: a mai trecut un sfert de oră. Trebuie să plecăm. Să evadăm din capcana cu capre! Ne luăm inima-n dinți și asta e, ne dăm seama că nu avem cum să ieșim, dacă nu îl luăm și noi pe sus. Ăsta micu’ plânge, nici nu aude explicațiile noastre, e deja obosit, transpirat fleașcă de cât a alergat. Vizita noastră la Grădina Zoologică, practic, s-a încheiat.
Intru repede într-un magazin de suveniruri ca să-i cumpăr un tricou și să-l schimb și fugim, efectiv, spre mașină. Asta a fost tot.
Frățică, cine-o fi avut ideea să pună capcana cu țarcul ăla cu capre chiar la intrare, acolo, merită ori premiat pentru popularea încă unui țarc de la Zoo, de data asta cu specia umană, categoria „Oameni cu pui”, ori pedepsit să împingă toate cărucioarele, landourile și premergătoarele prin toată grădina asta zoologică imensă. În soare.
Ajunși acasă, la mama, ăsta micu intră val-vârtej pe ușă, strigând tare „Caaa! Caaa!” Eu și cu Dani ne uităm, oftând, unul la altul. Maică-mea, care ne întâmpină la ușă, neștiutoare, începe să se mire sincer: „Oau! I-auzi, mami, face caca?!? A învățat să zică caca?! Ne uităm nedumeriți unii la alții și apoi la el.
„Caaa!Caaa!” continuă ăsta micu și se trântește în patru labe. „Nu, mamă, zice capra, nu caca”. Asta am văzut noi la Grădina Zoologică azi: capre.
Nu v-am zis eu că mereu învață câte ceva, la fiecare experiență nouă? Păi, v-am zis. Și, io-te, acum a văzut „Caa!Caa!”. Ce elefanți, leoparzi, cămile, zebre pe care se laudă că le deține Grădina Zoologică. Ar fi putut la fel de bine să susțină că au ponei zburători, maimuțe cameleonice și dragoni chinezești. Cine poate să treacă de capre, ca să verifice?!
Nu putem decât să-i credem pe cuvânt și să ne bucurăm că banii donați pentru parcare vor contribui la cumpărarea de jăratec de calitate pentru dragoni sau măcar a unui norișor pufos pentru poneii zburători.