Etichetă: educatia copiilor cu blandete

  • Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

    Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

    După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

    Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

    Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

    Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

    Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

    Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

    De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

    Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

    Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

    Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile –  așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

    Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

  • Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

    Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc…  Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

    Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

    Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

    Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

    Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

    Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

    Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

    Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

  • De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

    De ce n-am să-i dau niciodată, nici măcar o palmă, copilului meu

    La cei doi anișori ai lui, nu vrea să facă ce îi spun. Trebuie s-o luăm la dreapta și el ține morțiș să alerge, cât îl țin piciorușele, fix în direcția opusă. Mă grăbesc, sunt în întârziere și simt cum mi se urcă tot sângele în cap. Mă ia cu transpirații, fug după el și încerc să îl opresc, să-i explic, el se smulge din brațele mele și o ia, din nou, la sănătoasa. Zici că a văzut un munte de jucării la capătul străzii. Dar la capătul străzii nu e nimic. E doar încă o stradă. Îmi vine să urlu de nervi. Mă reped spre el și îl apuc de o mânuță. El se trântește pe jos și începe să plângă. Și mie îmi vine să plâng. Lumea se uită la noi ca la circ. Mi se citește disperarea în ochi. Mă așez și eu lângă el, încercând să-mi recuperez respirația. Și calmul. Tot îmi vine să urlu de nervi. Dacă n-aș sta deja jos, m-aș prăbuși în fund, dar cum sunt deja așezată, mă prăbușesc în fund doar în interiorul meu. Pentru a doua oară.

    Cred că, dacă Hulk – știți, personajul ăla de film, un tip firav de altfel, dar care atunci când se enerva se transforma într-un monstru, uriaș, furios, plin de mușchi și verde – ar fi avut copii, ar fi rămas verde ca pasta de dinți și cu hainele jupuite, toată viața. Mă imaginez cum începe să mi se rupă geaca, să mi se umfle mușchii și să mă schimb la față. Din fericire, nu sunt deloc verde la față. Sunt roșie. Și mă bufnește râsul. De disperare. Mai întâi de disperare, apoi mă apucă râsul și mai tare de neputință. El se uită la mine uimit. Își înghite lacrimile și începe să râdă printre sughițuri. Eu râd și mai tare. El începe să râdă cu poftă. Ne ridicăm amândoi, îl iau de mânuță și, râzând, ne împleticim încercând să facem câțiva pași.

    „Hai, mami, hai să fugim de aici!”, îi zic. Lumea se uită în continuare la noi. „Reepeede! Repeedee! Reppeede!” Îl trag după mine și el începe să alerge râzând. „Stoooppp!” Mă opresc brusc și încep să alerg în cerc. El chiuie de bucurie și vine după mine. „Hai, repede, să alergăm! Repedeee! Reeepeedeee!!!” Ce fericire, după ce că râdem și alergăm, mai alergăm și în direcția corectă, îmi spun, în sinea mea. Îmi tremură genunchii, dar mă simt ușoară ca un fulg. Am scăpat. Întreagă. Simt cum Hulk-ul din mine devine tot mai mic, mai firav, până când dispare de plictiseală.

    Am descoperit un secret. Secretul salvator: Râsul. Joaca. Știu ce trebuie să fac ca să evit crizele de plâns și refuzul unui copilaș de doi anișori de a face „ce trebuie”. Totul trebuie să fie o joacă. Așa că ne jucăm când ne grăbim să ajungem undeva, ne jucăm când ne spălăm pe dinți, ne jucăm când ne îmbrăcăm. Totul este mult, mult mai ușor când este o joacă. Acum, nu vă închipuiți că nu se mai tăvălește pe jos niciodată, dar de fiecare dată când o face, știu cum să-l ajut să treacă peste crizele acestea de furie. Totul este să reușesc să trec și eu, peste criza mea. Și poate ăsta este cel mai greu lucru. Să reușești să treci peste propria furie, să-ți regăsești calmul, ca să-l poți ajuta și pe el. Un părinte care urlă ca o locomotivă pe aburi nu poate calma pe altcineva, câtă vreme nu reușește să se calmeze nici măcar pe el.

    Tot ce au nevoie copiii noștri este dragostea noastră. Mai ales atunci când fac tantrum-uri, adică acele izbucniri de plâns, furie și nemulțumire. Dacă îi răspunzi la fel, începi să ridici vocea, să țipi, să-l bruschezi, să-l târăști după tine nu faci altceva decât să îi acutizezi starea. În schimb, ia-l în brațe, spune-i că știi că e supărat și că îți pare rău, spune-i că-l înțelegi că vrea să se mai joace, mângâie-l, dă-i un milion de pupici și încă unul, de rezervă. Calmul și dragostea dezamorsează conflictele, nu țipetele, nu nervii și în niciun caz –  bătaia!

    Să lăsăm la o parte lecțiile de parenting pozitiv, să lăsăm la o parte cărțile și teoria și să gândim logic, cu capetele noastre: am adus pe lume un copil. Un copil frumos, bun, inocent, o făptură fragilă și delicată, o făptură născută din dragoste și care are nevoie, la rândul ei, cel mai mult pe lumea asta, de dragoste. Dragostea noastră. Este complet dependent de noi, părinții lui iar pentru el, noi suntem întreaga lui lume, întregul univers. Noi suntem Dumnezeu, fără absolut nicio exagerare. Și copilul nostru cuminte, minunat crește și din bebeluș se transformă într-un copilaș, care începe să-și manifeste personalitatea, să-și testeze limitele și, în mod evident, să le testeze și pe ale noastre.

    El, copilașul tău minunat, este în continuare complet dependent de tine, tu ești modelul lui, tot ce știe și învață despre lumea în care trăiește, știe și învață de la tine, însăși lumea în care deschide ochii pentru prima oară, este lumea ta, cea pe care i-o oferi și lui, zi de zi. Tu i-ai dat viață, este al tău, dar în același timp este și o persoană distinctă de tine, este un om, mai mic ce-i drept, dar un om, cu zile bune și mai puțin bune, cu supărări, cu nemulțumiri, cu frustrări și cu dorințe pe care le vrea împlinite, fie ele firești, fie complet nerezonabile, în ochii noștri, de adult. Dar nu și în ochii lui.

    Într-o zi o să vrea să se mai joace și o să refuze total să te lase să-l îmbraci, n-o să te lase să-i pui nici măcar o șosetă și o să fie complet indiferent la faptul că tu, poate, te grăbești, că ai alte planuri, că trebuie să plecați, că vă așteaptă cineva sau mai știu eu ce. Astea nu sunt problemele lui. Sunt ale tale. El știe că vrea să se joace și atât. Nu știe ce înseamnă urgent și nici nu împarte cu noi grijile și responsabilitățile de adult. Până la urmă, asta e frumusețea copilăriei, nu? Singurul moment din viața noastră în care suntem liberi de orice grijă. Altădată, s-ar putea să te confrunți cu o criză de plâns, fiindcă își dorește să-i cumperi un elefant adevărat pe care să-l creșteți, împreună, în sufragerie. Și dacă face asta, e un copil rău? Răsfățat? Nerezonabil? Nu. Este doar un copil, iar în lumea lui, orice este posibil, spre deosebire de realitatea în care trăim noi.

    Și tot spre deosebire noi, el încă nu are capacitatea de a-și gestiona propriile emoții, nu se poate cenzura și nici nu poate avea raționamentul nostru. El nu ia decizii calculate, face lucrurile spontan, experimentează, își testează limitele… și, da, le testează și pe ale noastre, dar nu cu vreun scop diabolic de a ne face nouă zile fripte. Pur și simplu, ei așa învață despre lumea în care trăiesc. Copiii nu se nasc cu reflexul de a se gândi la consecințele faptelor lor. Asta trebuie să-i învățăm tot noi. Înainte de a-și încerca creioanele colorate pe pereții tăi albi, imaculați, n-o să-și spună, în sinea lui: „Hooppaaa, stop!  Ar fi bine să nu desenez cu creioanele astea pe pereți, pentru că se strică vopseaua și se supără mama, mai bine mă duc să iau o foaie de hârtie și să mă așez, cuminte, la loc pe canapea!” N-o să spună niciodată: „Ia te uită, o baltă maaaree!!! Ia să o ocolesc eu, că îmi intră apă în pantofi!” Nu, va trece prin ea ca un indian aflat la vânătoare de zimbri. De multe, multe ori sau până când îl oprești tu.

    Bun, păi și atunci cum procedăm? Îl luăm cu forța, îl plesnim ca să-l determinăm să facă ce vrem noi? Nu. Eu, una, niciodată, dar niciodată, nu o să-i dau nici măcar o palmă copilului meu. Asta nu înseamnă că îl las să facă ce vrea el, dar există multe alte soluții de a gestiona o situație, în afară de palma ridicată. Palma ridicată nu este, de fapt, o soluție. Este resortul la care apelezi atunci când nu mai reușești să-ți gestionezi propria furie. Palma este eșecul nostru, ca părinți. Este argumentul celor fără argumente. Violența, de orice natură ar fi ea, fizică sau emoțională, n-a rezolvat niciodată nicio  problemă. Dimpotrivă, creează altele. Mult mai dureroase și mai adânci decât palma în sine. Poate nu se văd efectele azi, poate că nici mâine. Dar fii sigură că sunt acolo, există și vor marca ființa aceea mică și plăpândă, pentru care tu ești Dumnezeu, toată viața.

    Să ne gândim cum ne-am simți noi, dacă am fi loviți? N-ar fi prea plăcut. Cum ar fi dacă, de exemplu, la birou, șeful ți-ar da o palmă fiindcă ai făcut raportul greșit. Cum ar fi dacă, la supermarket, te-ai repezi peste tejghea, la casieriță și i-ai trage una după ceafă, fiindcă tu te grăbești și ea își suflă nasul. E absurd, așa-i? E inimaginabil. La fel de inimaginabil trebuie să fie violența și în raport cu copiii noștri. Mai ales în raport cu copiii noștri, dacă ne gândim că ei nu se pot apăra, sunt complet dependenți de noi.

    Știu toate argumentele tradiționale, „bătaia-i ruptă din Rai”, nu? O fi ea ruptă din ceva, dar sigur nu din Rai. „Părinții noștri ne-au crescut mai cu câte o palmă, mai cu câte o ciufuleală și uite că n-am pățit nimic.” Așa să fie oare? Eu zic că am pățit, mai ales dacă acum ni se pare în regulă să ne lovim propriul copil. Violența se autoperpetuează de la o generație la alta, are mârșavul obicei de a fi „moștenită” până când ești capabil să rupi acest lanț. Nu, niciodată, nicio palmă copilului meu.