Băiețelul meu a ajuns fix în etapa aia în care începe să vorbească și, pentru că se uită la niște cântecele în limba engleză, care-i plac foarte mult, primele lui cuvinte au fost, în ordine (după agugu, îngîîî), „pa pa” și „oan, ciu”. (Undeva între „agugu” și „oan, ciu” a zis și „mama”, e bifată.)
În traducere din engleză în engleză „oan, ciu” =„ one, two”. E tare mândru de el! Prin parc, ia pietricele, bețișoare de pe jos și le aruncă, pe rând, spunând răspicat: „Oan! Ciu!!!” Tropăie de la un leagăn la altul, mergând în pas de defilare și, evident, coloana sonoră este „oan, ciu!”.
Ce mândră-mi eram pe afară! A început băiețelul să spună primele cuvinte și io-te, domne, mai și numără în engleză! Dar, ce să vezi. Într-o seară, în timp ce eu stăteam agățată de ăsta micu’ și el stătea agățat de un turnuleț din parcul de joacă, o tanti cu o grămăjoară bucălată și roz, la vreo 3 anișori, se apropie de mine și îmi zice: „Oau! Până acum n-am mai auzit așa ceva. Ce spune băiatul? Îmi pare chineză. Îl învățați chineza?”
Mi-a picat fața. „Nu, doamnă, numără. „One, two”, spun eu apăsat.
Ăsta micu mă aude și, evident, începe cu forțe proaspete: „oan, ciuuu! oan ciuu! oanCIUU!”. Îmi dau seama că, de fapt, chiar sună a Oan Chu, vajnic fiu al lui Wen Chu și Mei Chu, care s-au cunoscut într-un lan de orez. M-am blocat. Știți cum e când îți dai seama pe la jumătatea unei conversații în contradictoriu că, de fapt, nu ai dreptate?! Simți, așa… că te ia cu leșin. Ei bine, e cu atât mai rău când știi că ai dreptate, dar nu te ajută dovezile concrete.
Tanti cu bucălata roz continuă: „Numără în chineză! Extraordinar!”
M-am enervat: „Nu, doamnă, nu e chineză. E mandarină! Chineza nu mai e de viitor demult. Și nici engleza! Mandarina, doamnă, ascultați-mă pe mine, acolo e viitorul”. Și-am plecat repede cu micul meu chinez, care tropăia în pas de defilare, foarte, foarte mulțumit, vorbind fiecare pe limba lui. El: „oan ciu, oan ciu!” și eu „of, of.”
P.S. „Of” a se citi în mandarină. Cine poate. Cine nu, să învețe! E de viitor.