Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: extenuare

  • Și dacă, dacă sunt Spiderman?!

    Și dacă, dacă sunt Spiderman?!

    La capitolul ce tâmpenii am mai făcut, bifez aici cu următoarea destăinuire. O pun pe seama extenuării, fiindcă trebuie să dau vina pe ceva. O știți pe-aia, clasica disperare, cu căutatul ochelarilor în timp ce-i ai pe nas. Ei, bine, eu am dus-o la un alt nivel. Timp de aproape o săptămână, am purtat două perechi de lentile de contact, una peste alta. Și mă miram de ce, pe după-amiază așa, începeam deodată să văd totul în ceață. Le tot întrebam pe fete: „Băi, nene, e cumva ceață la noi în birou?!” Mă asigurau că nu. Nu le credeam. Normal. Doar nu era să cred ce spun ele, în loc de ce văd eu.

    Ei, să revin: apogeul l-am atins într-o dimineață când, ca de obicei, mi-am pus lentilele de contact (peste alea pe care le aveam deja și nu știam de ele) și deodată… nu am mai văzut nimic. Mi-am zis… Wtf? S-au stricat. Le-am scos și mi-am pus ochelarii. Surpriză. Nici cu ăia nu mai vedeam nimic, zici că mă uitam prin perdeaua de la duș. I-am scos și m-am așezat să-mi revin din șoc pe un scaun, la bucătărie. Televizorul mergea. Îndrept privirea spre el și îmi dau seama că văd tot. Văd și musca de pe colțul televizorului. OMG! Nu-mi venea să cred. Am luat tubul de pastă de dinți, l-am așezat pe masă și am mai făcut o probă: 3 pași înapoi și… și vedeam să citesc clar toată compoziția pastei de dinți. Fără ochelari.

    Ce se întâmplă cu mine?! Băi, nene… sunt Spiderman! Mi-a revenit vederea. Știți secvența aceea din film, când băiatul ăla, viitor Spiderman de succes, descoperă că, peste noapte, din costeliv a ajuns un june lucrat la sală și că nici de ochelari nu mai are nevoie, fiindcă vede perfect? Ei, așa și cu mine. Doar că n-am mai testat să văd dacă nu cumva mi se lipesc și palmele de pereți și pot să escaladez tavanul. Am intrat în stare de șoc. Cum, măi, nene, să-mi revină vederea așa, dintr-o dată? Wtf?! Să mă bucur sau să alerg repede să-mi fac un RMN?! Deci ori sunt Spiderman, ori am pățit ceva, m-am defectat și m-am reparat în același timp. Clar, Spiderman nu sunt. Da’ nu eram nici reparată. De frica RMN-ului, mi-am mai băgat o dată mâna în ochi și am pescuit perechea de lentile de contact pe care o purtam de o săptămână, fără să știu. Ei, acum vă spun eu vouă: beat that! Dacă puteți. Sunt de balamuc. Clar.

    Și, totuși, nu pot să nu mă întreb: ăla din Spiderman, adică Spiderman adevăratu’, care nu numai că s-a trezit într-o dimineață cu vederea perfectă, dar mai era și plin de mușchi, așa, peste noapte, și mai și auzea vulturul pleșuv din vârful muntelui, ăla de ce n-a dat fuga la doctor să-și facă un RMN? De ce n-a plâns, n-a urlat, n-a intrat în șoc, n-a alergat gâfâind de disperare prin toată casa, întrebându-se ce-i cu el, dacă n-o fi bolnav de s-a făcut așa sănătos peste noapte. Nope. Și-a luat ghiozdanul și s-a dus liniștit la școală. Ei, uite că văd perfect, pot să ridic un autobuz din plictiseală și aud greierii înainte să înceapă să cânte. Ce cool. Ok, gata, m-am mirat destul, acum tre să plec la școală. Bine, pa.

  • Dragă gravitație, te declar nulă

    Dragă gravitație, te declar nulă

    Nu știu cum e să fii mamă de fetiță și dacă o fi vreo diferență, nici măcar nu știu dacă ține neapărat de asta, dar dacă m-aș fi aflat în postura de a angaja o bonă pentru băiețelul meu, cred că aș fi cerut să-mi trimită sportive olimpice la săritura cu prăjina, 500 de metri garduri sau măcar o maratonistă dedicată, cu cel puțin 3 medalii olimpice în palmares. Măi, frățică, băiețelul meu are o energie dezarmantă. De când a învățat el să meargă, noi am învățat că nu avem voie să stăm.

    De fapt, de când a început să facă primii pași, ne-a muncit de ne-a albit. Nu mă înțelegeți greșit, a fost o etapă tare frumoasă și ne-am bucurat enorm când omulețul ăsta mic a decis că e momentul să exploreze lumea de la verticală dar, Doamne, cât e de greu să-i faci față fizic acestei etape! Că vorba aia, nu mai avem nici noi chiar 18 ani…

    Timp de vreo 4 luni a mers ăsta micu’ agățat de mâinile noastre prin toată casa, de când se trezea până adormea și din zori până în seară, de credeam că în curând o să săpăm un tunel cu călcâiele în podea iar vecinul de la 2 o să se trezească, într-o bună zi, cu noi în brațe. Am pus mochetă în toată casa, acolo unde nu aveam covor, inclusiv în bucătărie, ca să aibă aderență cercetașul de grupa „foarte, foarte mică”, să nu alunece. Și am continuat. Luni la rândul, nu am mers prin casă atlfel decât aplecați. Aproape că nici nu mai puteam sta în altă poziție, din obișnuință. Era atât de fascinat băiețelul de treaba asta nouă cu mersul, că făcea sute (nu exagerez deloc – sute!) de ture pe zi, prin toată casa, cu noi aplecați de șale, numărând scamele de pe covor. Ajunsesem să măsurăm ziua în funcție de cum se mișca umbra de la mobilă pe podea. Zici că eram cârtițe, mă dureau ochii de la lumină, dacă îmi ridicam privirea, brusc, către vreun geam.

    Acum, când deja e stăpân pe el și a cucerit toate secretele mersului, a trecut la alte înălțimi de explorat (la propriu). Se antrenează intens pentru campionatele de cățărat Himalaya. Pe mese, pe scaune, pe spătarul canapelei, pe calorifer. A încercat să escaladeze și pereții, în mod repetat.

    Partea bună este că ne-am mai îndreptat de șale, am reușit – în sfârșit – să revenim la poziția drepți. Numai că acolo am rămas. La poziția drepți și pas alergător. Făceam, de curând, o recapitulare a unei dimineți tipice, de duminică să zicem, oricare dumincă, pentru mine. Sună așa: m-am trezit la 7:05, am fugărit copilul prin casă/m-a fugărit copilul prin casă (să explic: mă pune să alerg pe hol, ca să mă sperii când vine după mine. M-am speriat. De cel puțin 20 de ori, cu aceeași intensitate). După ce m-am speriat suficient, am purces la adunat copilul de sub masă, de pe masă, de sub scaune, de pe scaune, l-am pierdut în draperie și l-am recuperat, l-am oprit să escaladeze o veioză, i-am făcut mâncare cu el atârnând de mine, în timp ce încerca să intre în mașina de spălat, i-am dat de mâncare scoțând absolut tot conținutul sertarelor din bucătărie ca să îl țin ocupat, l-am fugărit iar o tură ca să îl schimb (n-am reușit să-i pun decât un crac de la pantalon) și, pe la 10:30, m-am târât cu el în dormitor să încerc să-l culc (de 3 ori) și tot de 3 ori a fugit mâncând pământul.

    Și astea sunt numai 3 ore jumate dintr-o zi. Numai 3 ore și jumătate. Până seara, sunt pilaf. Și eu, și taică-su ( pe care, v-ați prins, îl las să mai recupereze din somn în unele weekend-uri, așa că are voie să se trezească pe la 10:00. Adică seara, practic, pentru mine).

    Îl iubesc pe zgăibăriciul ăsta mic de-mi plesnește inima din piept și pe cât de mult îl iubesc pe el, pe atât de mult am început să urăsc gravitația. Acum, zău, cine ne face viața grea?! El, că vrea să se cațere pe pereți sau individa asta, numită Gravitație, care se opune din răsputeri. Uite de-aia am eu ceva cu ea. Lasă-l, domne, să urce pereții în tihnă, colaborează și tu, o dată, în viața ta. Și lasă-ne și pe noi să ne tragem sufletul. Coană Gravitație, eu te declar nulă. Dacă n-ai fi tu, am pluti așa de liniștiți, cu toții, de colo până colo. Uite-așa, ușor, ușor din bucătărie sau sufragerie până-n dormitor. Și nici de mochetă n-aș mai avea nevoie. Parol.

  • 12 lucruri ridicole pe care le-am făcut, pe motiv de extenuare

    12 lucruri ridicole pe care le-am făcut, pe motiv de extenuare

    1. Mi-am îmbrăcat copilul ca să îl scot la plimbare, l-am pus în pătuț și m-am dus să aduc căruciorul, doar că pe drum am uitat care era destinația și am ieșit cu căruciorul pe holul blocului, ca să aștept liftul.
    1. M-am trezit într-o noapte să îi dau de mâncare copilului și m-am dus robotic după o bavetă, am aruncat baveta la gâtul soțului care dormea, pe urmă am luat copilul și i-am dat de mâncare.
    1. Într-o noapte, m-am dus să-i prepar laptele lui bebe și, după ce am încălzit apa, am turnat-o în biberon iar laptele praf l-am pus pe o farfurie.
    1. Într-o noapte, când a început să plângă copilul, am crezut că sună cineva la interfon și m-am dus să apăs butonul care deschide ușa blocului.
    1. Și, tot într-o noapte când începuse bebe să plângă, m-am dus la el, l-am luat, l-am schimbat, l-am legănat și nu înțelegeam de ce nu se oprește din plâns. Mi-am dat seama că eram tot întinsă în pat și legănam perna.
    1. Am reușit performanța de a adormi în primele 2 minute ale aceluiași film, timp de o săptămână. (Era pe vremea când totuși mai speram că vizionatul unui film este posibil).
    1. Într-o zi, când mă grăbeam să ies din casă ca să merg la cumpărături, în loc de telefon, în geantă am pus o girafă cu girofar (da, ați citit bine – o girafă cu girofar) iar telefonul l-am aruncat în cutia cu jucării.
    1. Într-o noapte, am vrut să mă duc la baie și când am ajuns, am rămas înlemnită în dreptul ușii, pentru că nu mai știam ce caut acolo.
    1. Și, tot din seria uși, am intrat cu capul în ușa de la dormitor, pentru că am uitat să o deschid când am vrut să intru.
    1. Într-o noapte, când al meu soț s-a ridicat din pat ca să meargă la baie, m-am năpustit asupra lui, l-am tras de tricou cu putere și am urlat: „Aoleu, cazi!!!”
    1. Într-o dimineață, m-am apucat să mă machiez, ca să mă pregătesc de serviciu și am băgat pensula pentru întins fondul de ten, în crema hidratantă de față. Mi-am „pensulat” fața câteva minute bune, întrebându-mă ce a pățit fondul de ten, că nu se vede niciun rezultat.
    1. Într-o zi, m-a sunat soțul să cobor să-i deschid ușa de la bloc, pentru că nu funcționa interfonul. Am zis „ok, vin acum” dar am uitat în secunda în care am închis telefonul și m-am dus să mă spăl pe cap.