Etichetă: Madrid

  • De ce am plecat când n-am mai stat

    De ce am plecat când n-am mai stat

    Am plecat din România la mijlocul lui 2016, încărcați de bagaje și de speranță că facem alegerea corectă pentru noi și mai ales pentru copilul nostru. Acum, la aproape un an de când am făcut pasul acesta major vă spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-e dor de nimic. Locuim la Madrid, un oraș cald, civilizat și prietenos, în care oamenii n-au nervii întinși pe arcuri. Nu zic că e perfect. Nu este. Dar este un loc în care se poate trăi decent.

    Aici, sistemul de învățământ nu este la cheremul oricărui vremelnic pus șef la Educație, programa nu se schimbă odată cu guvernanții, aici școlile au profesori care nu sunt umiliți și care își tratează elevii cu respect, aici sunt autostrăzi, spitale, sisteme informatice puse la punct și cu ajutorul cărora poți rezolva orice treburi ai în relația cu autoritățile, fără să stai la cozi și să te închini pe la ghișee. Și, poate mai important decât orice altceva, aici sunt spitale în care oamenii tratează oameni, cu respect, cu empatie, cu normalitate în definitiv.

    Aici există asigurări de sănătate private. Asta înseamnă că plătești lunar o sumă și beneficiezi de toate serviciile medicale de care ai nevoie pentru tine și familia ta (de toate, da? nu abonamente pentru niscaiva analize și consultații, așa cum se procedează pe la noi… ), în niște spitale care arată ca hotelurile, cu doctori care își fac treaba și cu asistente care nu își cos buzunare suplimentare la halat (evident că și la noi există excepții, nu zic că sunt toți așa, dar excepția de la noi este regula aici). Vă spun despre spitale și despre servicii medicale pentru că noi de asta am avut cel mai mult nevoie, din păcate, de când băiețelul nostru a început grădinița. Și, Dumnezeule! Ce diferență uriașă este între ce e la noi și ce e aici, în privința serviciilor medicale!

    Îmi amintesc, cu groază, ce am pățit eu, însărcinată fiind în luna a opta, când am ajuns la urgențe, la Spitalul Universitar. Aveam niște dureri de mijloc îngrozitoare, din cauza cărora nu mai eram în stare nici să merg până la baie fără să urlu. Ei, bună decizie am luat. Am plecat de la Spitalul Universitar fiind alt om. Unul care a jurat că va fugi din țara asta ticăloasă cu prima ocazie.  Am stat cinci ore, în picioare, (nu vă spun cum am reușit …) sprijinind pereții prin fața diverselor uși. Să vă descriu sentimentul de disperare care mă cuprinsese?! Și de durere. Abia mă țineam pe picioare, ajutată de soț iar ei mă trimiteau să merg așa.. cătinel, cătinel… de la unii la alții, de la un cabinet la altul, unde mi se lua, în continuu, tensiunea. Și cam atât. Cu asta m-am ales, la urgențe, la spitalul Universitar. Am înțeles, mai târziu, din discuția cu medicul meu ginecolog – o femeie minunată, printre puținii medicii adevărați de la noi – că am făcut foarte rău că m-am dus la Universitar. „Ăia nu se ating de gravide. Sunt speriați de bombe, zici că sunteți ouă Kinder cu surprize!” asta mi-a zis. Am plecat, așadar, după cinci ore de sprijinit pereții, timp în care am primit un singur diagnostic (a fost și ultimul cabinet căruia i-am sprijinit pereții de pe hol), de la neurologie – „probabil e sciatică, trebuie să stați în pat”. I-am mulțumit doctorului care mi-a spus asta după cinci ore de stat în picioare și am plecat acasă. Să stau în pat.

    Inițial, mi se păruse civilizat. Era prima mea „vizită” la spitalul Universitar și m-am bucurat sincer să văd că oamenii fac triaj la intrare. Partea civilizată a început și s-a terminat, însă, tot acolo. Mai departe, am fost trimisă să mă descurc singură, către ginecologie. Eu eram caz cert pentru scaun cu rotile, dar n-am avut parte. În schimb, portarul ne-a cerut șpagă, pe față, ca să-l lase pe soțul meu să bată, împreună cu mine, holurile spitalului și să mă ajute să ajung acolo unde m-au trimis, în condițiile în care eu abia reușeam să merg. Nu zic, erau oameni în situații mai grave decât a mea. Un bătrân întins pe-un pat cu rotile, în stare de semi-conștiență, fusese lăsat/ uitat pe un culoar. Timp de două ore, cât am așteptat eu ca să intru la primul doctor, asistenți, infirmieri, medici care se perindau pe holul ăla nu au făcut altceva decât să împingă patul omului mai încolo, ca să-și facă loc să treacă. Când venea unul și împingea patul la peretele din dreapta, când altul îi făcea vânt către peretele din stânga. La un moment dat, un doctor mai supărat așa, cum îi stă bine unui doctor, l-a împins vânjos până a ajuns patul cu omul în dreptul ușii de la lift. Din lift au ieși niște asistente care au împins iar patul de perete și atunci una dintre ele a urlat blând: „Băăă, cine l-a lăsat pe ăsta aici? Al cui e?!”. Evident, n-a primit niciun răspuns, că doar nu era nimeni prin preajmă, doar pacienți care sprijineau pereții, așa ca mine, văitându-se și gemând, așteptând o minune. Adică să se deschidă ușile cabinetului. Săracul om abandonat în patul de pe culoar avea ochii dați peste cap și gemea și el ușor. Când am plecat eu, târâș-grăpiș, spre următorul cabinet la ușa căruia să mă apuce disperarea, omul ăla încă era împins de colo-colo, de toți pereții.

    De ce trebuie să fie totul atât de greu, de umilitor, de complicat? De ce la noi nu se poate altfel? De ce totul trebuie să fie o luptă? M-a apucat așa o silă de țara asta, care nu se mai face bine, de oamenii ăștia (mulți, prea mulți) care au uitat să mai fie oameni! E prea multă mizerie și n-are cine să facă curat.

    Așa că, draga mea România, te-am părăsit. Te-am părăsit pentru că nu te pot salva, pentru că te-au căpușat penalii, plagiatorii și nesimțiții și mai ales pentru că n-ai ce oferi copilului meu, pentru că nu te văd revenindu-ți vreodată sau cel puțin nu în timpul care mi-e dat mie și copilului meu pe acest pământ. Te-am părăsit de frică să nu ne ucizi în spitalele tale infecte, în care colcăie bacteriile, șpăgile și șpăgarii, te-am părăsit pentru că nu vreau să bag plicuri în buzunare toată viața, nici la medic, nici la școală, nici nicăieri, doar ca să obțin un tratament normal. Te-am părăsit pentru că vreau să-l învăț altceva pe copilul meu despre viață, pentru că îl educ să fie blând, generos și bun și-mi dau seama că vreau să-l învăț să fie fix invers decât cum ar avea nevoie ca să „se descurce” într-o astfel de țară. Vreau să-l învăț să fie încrezător și optimist, așa că am plecat, de teamă să nu-i strivești visele și să-i smulgi aripile pe care vreau să i le construiesc.

    Și te-am mai părăsit pentru ceva, Românie, te-am părăsit pentru că, de la distanță, pot să te iubesc. De la distanță nu ți se mai văd poalele fustei roase de molii și nici basmaua petrecută peste gura fără dinți. Nu ți se văd nici mizeriile de sub preș și nici guzganii rozalii care îți rod coada de la mătură. Nu ți se văd nici șirurile interminabile de mașini, sufocate pe șoselele tale mici și înguste, nu se văd nici șoferii care înjură și te înjură, în timp ce mai îmbătrânesc câțiva ani stând pe la vreun semafor. Nu ți se văd nici cei câțiva kilometri de autostradă construiți în 20 de ani și nici penalii, netoții și netrebnicii care te conduc de atâția zeci de ani. De la distanță, tot ce văd e copilăria mea și oamenii dragi rămași acolo. Și asta pot să iubesc.

    Te-am părăsit, Românie, ca să te pot iubi în continuare și-aștept să mi se facă dor de tine. Încă aștept.

  • Cui i-e frică de cicade?

    Cui i-e frică de cicade?

    V-am povestit deja cum i-am terorizat pe ai mei timp de 5 luni. Nu v-am spus însă că le-am mai făcut un „cadou” de bun rămas, fix în seara dinaintea plecării noastre la București. Nu cumva să-i las liniștiți să-și revină după trauma de a fi trăit în casă cu o lunetistă care își detecta victimele pe bază de sunet. Au trăit în teroare și i-am lăsat în teroare. Doar că acum amenințarea nu se mai afla între cei patru pereți, ci în exteriorul lor. Peste tot, în exteriorul lor. Și nicio șansă să se mute la București, ca mine.

    În seara cu pricina, cea de dinaintea plecării noastre de la Madrid spre București, ne-am apucat să sărbătorim, în liniște maximă, ca să nu trezim băiatul, faptul că am reușit să supraviețuim celor 5 luni (mai mult ei). Eram cu toții la masă, în bucătărie și cum mama tocmai deschisese geamul, ne pomenim cu sărbătoarea fără sonor perturbată de un zgomot înfundat, ca de bormașină.

    „Uite, domne’, ce zgomot fac cicadele astea!”, zic eu. „Am citit undeva că încep să facă zgomot când e cel mai cald moment al zilei!” adaug degrabă, obișnuită să detectez toate sursele de zgomot de pe planetă.

    Ai mei se uită uimiți unul la altul și apoi la mine:

    -Ce-ai spus?

    -Cicadele. N-auziți ce zgomot fac?

    Numa’ ce îl văd pe tata că se schimbă la față și mă întreabă pe un ton foarte grav, de parcă urma să facem o operație pe creier, dotați doar cu un patent:

    – Ce cicade, Ioana. Ce sunt alea cicade? N-am auzit în viața mea de așa ceva! Se aud greieri! Ce cicade?!

    Ce uimiți au fost ei, da’ ce uimită eram eu să descopăr că tata, o enciclopedie cu cravată, nu știa de cicade. Și doar „trăia cu ele” de atâția ani. Vai, ce mândră de mine am fost!

    În sfârșit, se ivise ocazia (unică și irepetabilă) ca tata să afle de la mine ceva despre care nu știa (nici el, nici mama). Și m-am apucat, nene, să torn tot ce știam despre cicade, ca la școală: de când s-au format ele ca moleculă până în ziua de azi, când „cântă” libere și evoluate prin copaci. Și unde nu știam, băgam repede un search pe google ca să completez descrierea. Și eu, și Dani. Auzea, practic, pe două voci.

    I-am oripilat pe amândoi cu tot felul de detalii înfricoșătoare despre insectele astea care stau în copaci. I-am lucrat la psihic, nenică. Mă rog, fără să vreau. Știți cum e cel mai eficient mod de a îngrozi pe cineva? Torni tot felul de informații șocante și după aia stai. Și aștepți. Că-și imaginează ei restul.

    Le-am zis că există peste 2.500 de specii și că trăiesc între 13 și 17 ani (!!!) sub pământ, înainte de a ieși la suprafață și a-și stabili domiciliul de vară prin copaci. Zgomotul pe care îl produc este unul excepțional de puternic și ar putea chiar produce surzenie, dacă ar fi suficient de aproape de timpanul omului. I-am mai oripilat apoi pe ai mei, muți de uimire, cu tot felul de alte detalii, le-am arătat poze cu cicadele, poze din alea cu cicadă mărită la scara 1 milion. Ce să zic, de aproape sunt niște frumoase. Cred că filmele alea cu Aliens le-au avut drept model. Le-am  mai pus și o înregistrare cu sunetul produs de ele, de parcă cel care venea pe geam nu era suficient.

    Ai mei înlemniseră. Le crescuse tensiunea. Mama a închis repede geamul: „Credeam că se aud greieri. Eram foarte fericită așa! De ce mi-ai spus? Nu trebuia să ne spui!!!”

    A mai urmat o rundă de discuții despre cicade, în care s-a detaliat problema decibelilor pe care reușesc să îi producă de ajung să surzească un om, s-au mai mirat o dată de cât de mult trăiesc goangele astea, mai mult decât Fifi, câinele din dotare și s-a ajuns la cea mai sensibilă problemă: dacă, Doamne păzește, li se face chef, vreodată, să intre în casă de om? Mai exact în casa lor. Ultima întrebare a rămas fără răspuns, așa că mama a verificat încă o dată geamurile, să fie sigură că le-a închis bine.

    În fine. A doua zi, ne-am cărat la București, încă mândri de noi că îi făcusem pe ai mei tobă de informații despre cicade. Doar prezentarea în Powerpoint fusese absentă. Dar sunt sigură că și-ar fi putut face singuri una, ca să-și dea doctoratul pe subiect.

    Și acum, la mai bine de un an de la povestea asta, mama îmi povestește la telefon că a început să prindă viteză când trece prin zone cu copaci, în drum spre casă. Dacă îi pică vreuna, amețită de căldură, fix în geantă? Plus că nu reușește să identifice cel mai cald moment al zilei, adică ăla în care cică nemernicele fac cel mai mare tămbălău. Acolo, vara, cel mai cald moment al zilei este toată ziua. Și toată noaptea.

    În schimb, tata e terorizat să nu cumva să intre vreo cicadă d-asta în casă. Și să nu mai plece. Vreo 13… 15… 20 de ani, cât trăiesc cicadele. Plus că, Doamne ferește, ce s-ar întâmpla cu Fifi, care latră până leșină la orice muscă amărâtă, care se nimerește, așa, blambeacă, să își fluture aripile, în zona ei, fără autorizație de survol. Dacă, DOAMNE FEREȘTE, s-ar procopsi cu vreo cicadă în perimetru?! Ar lătra, săraca, nonstop, timp de cel puțin un deceniu. Văleu.

  • Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani).  Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie.

    Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare. Nu dormi, nu apuci să mănânci, ești într-o stare de stres continuu (cel puțin la mine așa a fost), mai ales dacă e primul copil și n-ai mai trecut printr-o asemenea experiență. Eu una, eram de-a dreptul paranoică: la orice icnet, orice scâncet al copilului, cât de mic, eram -drepți!- să văd ce se întâmplă! Nu cumva să plângă, nu cumva să îi fie foame sau să trebuiască schimbat. Noaptea, mă trezeam constant ca să-l verific, să fiu sigură că respiră!

    Dar să revin. Am ajuns la Madrid, după o călătorie cu avionul fără peripeții, ne-am veselit, ne-am bucurat și din punctul ăla a s-a declanșat Jihad-ul. Am reușit performanța de a ține sub teroare continuă, zi și noapte, 3 adulți și un cățel, timp de 5 luni. (Acum, când mă gândesc la ce-am făcut, nu mă mai recunosc. Parcă-mi e și-un pic rușine și mă tot mir cum m-au suportat, că eu m-aș fi dat singură în urmărire prin Interpol, m-aș fi prins, m-aș fi legat și m-aș fi deportat în Siberia).

    O zi a durat fericirea revederii, apoi totul s-a năruit, pentru că ăsta micu’  și-a reluat obiceiurile și făcea ce știa el mai bine: plângea nonstop. Îl legănam, îl adormeam și se trezea la 30 de minute după aceea, plângând de mama focului. Mi se părea că se trezea de la orice zgomot și ajunsesem în culmea disperării, așa că am interzis sunetul. În general.

    Știți filmele alea vechi, alb-negru, mute, a căror acțiune era completată, din când în când, cu dialoguri care apăreau scrise pe un carton? Așa a ajuns să fie la noi în casă. Doar că Charlie Chaplin nu avea pălărie, nu mergea ca o rață, ci pe vârful degetelor, tocmai născuse și avea ochii crăpați de oboseală și o freză vâlvoi.

    Cui îi trebuie televizor, dacă ai cafea în baie

    Primele vizate au fost televizoarele. Toate trebuiau oprite, dacă Gogoșică dormea. O măsură de bun simț, zic eu. Doar că nu m-am oprit aici. Nu m-am oprit nici după ce am eliminat telefoanele mobile (toate evident trebuiau să fie mute și să fie puse pe ceva moale, un prosop, o haină, eventual într-o căciulă, ca să nu ragă de la vibrații, în contact cu suprafața pe care erau așezate). Nu m-am oprit nici după ce am interzis soneria de la ușă și nici după ce am interzis închiderea/deschiderea geamurilor. Nu m-am oprit nici după ce am ajuns să interzic filtrul de cafea. Bolborosea cotoronțul în fiecare dimineață. Îl auzeam de acolo, de unde era el așezat, pe tejgheaua din bucătărie, cum storcea cafeaua în stropii ăia de apă de parcă îl apucaseră chinurile nașterii. (Cel puțin în capul meu). În general, nu m-am oprit din a-i opri pe toți ceilalți de la orice activitate în casă, cu excepția respiratului. Practic, când ajungeau acasă, toți 3 trebuiau să intre în stare legumicolă. Să vegeteze liniștiți pe canapea până a doua zi, când trebuiau să plece -în liniște- și în șir indian, din nou, la serviciu. (În șir indian, ca să nu deschidă și să închidă ușa de la intrare de trei ori). Nebunie curată.

    Ai mei nu aveau cu cine să se înțeleagă așa că s-au conformat. Fără televizor, fără telefoane, fără deschis/închis geamuri, fără filtru de cafea, când dormea copilul. Adică din oră în oră. Când se trezea ăsta micu’ se producea un ambuteiaj în casă. Alergau toți de colo-colo, căpiați, să facă curat, să facă mâncare, să pună rufele în mașina de spălat, să spele vase, să își spună ce-au de spus în tronsonul alocat, cât dura până trebuia să doarmă iar copilul.

    Ca o paranteză, mama în disperare de cauză (că nu putea sta fără cafea) a mutat filtrul în baie. În baia cu intrare doar din camera lor, ascunsă după două uși solide. Curând și-au făcut acolo apariția tot felul de accesorii: o tavă, lingurițe, zahăr, ceșcuțe și farfuriuțe. Periuțele de dinți au fost dosite prin dulapuri si în locul lor s-au așezat semeț un burete si un detergent de vase. Mama a dus până la urmă și un prelungitor pe care l-a mufat la priza din baie, ca să-și încarce telefoanele mobile. De fapt,  ai mei se mutaseră din casa lor într-o mini-casă, în casa lor. Nici nu mai ieșeau de acolo dimineața, că nu mai aveau de ce.

    Dar, evident, eu tot nu m-am oprit. Era poate prea liniște, pentru că am început să aud ușile. Cum se deschideau și se închideau ele sfidător și papucii… lipăind prin casă. Dezastrrrru! Eram în stare să deturnez două avioane și să le bușeșc de ușile alea înainte să le parchez în papuci. Am interzis ușile și papucii. Nimeni nu mai avea voie să se plimbe prin casă. Ideal, trebuia să îți gândești traseul dinainte și să iei tot ce îți trebuie de peste tot, în drum spre camera-destinație-finală. Și să rămâi acolo. Ușile trebuiau închise încet. Toata lumea trebuia să fie desculță. Zgomotul tălpilor care se lipeau și se dezlipeau de cauciucul papucilor semăna cu panica declanșată de o pană de curent la nivel planetar. (Din nou, evident, în capul meu).

    Dacă n-ai aer… N-ai.

    Am prins o vară toridă. În cele 5 luni cât am stat la Madrid, a fost o căldură de ți se usca cerul gurii chiar dacă mâncai lămâi. Au fost zile în care termometrele explodau la 48 de grade Celsius la umbră. Noaptea, la ora 10:00, erau 38 de grade. Îți venea să îți bagi capul în chiuvetă, să dai drumul la apă și să înveți să respiri ca peștii. Toate astea au accentuat teroarea în casă. Gogoșică nu dormea prea bine, probabil și din cauza căldurii, cu care ne luptam degeaba zi și noapte, mizând inutil pe aparatul de aer condiționat. Aparat care era montat în sufragerie și care, teoretic, prin lăsarea ușilor deschise, urma să binecuvânteze toată casa cu o brumă de răcoare.

    N-a fost să fie. În vara aceea, ușile doar se închideau. Au stat ai mei luni de zile sau mai bine zis de nopți, cu ușa închisă la dormitor, ca să nu trezească copilul. Niciun pic de aer nu intra la ei, nici măcar pe geamurile pe care mama începuse să le țină larg deschise, în speranța că vreun vânticel răzleț le-ar face o vizită în miez de noapte și le-ar da ocazia să respire. Nici gând. Așa se face că pe la 1,2 noaptea începuseră să iasă, pe rând, unul câte unul, din dormitorul supraîncalzit, respirând adânc, cu părul lipit de cap și fără papuci. Vizitau sufrageria pentru o gură de aer. Asta după o operațiune de 5 minute de deschis ușa fără niciun zgomot. Ai mei își perfecționaseră atât de bine arta manevrării ușilor pe „mute”, încât sunt sigură că dacă acum s-ar furișa la Casa Albă, ar pleca cu Obama în cârcă și n-ar auzi nimeni nimic. Nici măcar Obama.

    Julieto, suntem în fața balconului

    În mod surprinzător, lista mea cu obiecte și acțiuni interzise în loc să se micșoreze, se mărea de la o săptămână la alta! Copilul continua să plângă și eu căutam turbată alte și alte zgomote de anihilat. N-a durat mult până am mai descoperit ceva, absolut îngrozitor! Toaletele. Le-am interzis. Nimeni nu avea voie la baie după ora 10:00 noaptea. Mă rog, am vrut să le interzic complet dar ai mei au început să se revolte, așa că am negociat. Da, am negociat folosirea toaletelor. Ce? Nu face toată lumea așa?!

    Am început de pe poziții de forță, dar a trebuit să cedez… Ok, fie, aveau voie la baie. Dar nu aveau voie să tragă apa! N-a fost chip să îi conving (din motive evidente), așa că am ajuns la planul C (de la W.C): aveau voie la baie noaptea, aveau voie să tragă apa, dar nu aveau voie să iasă de acolo, până când nu se umplea bazinul cu apă. Minunat. O rezolvasem și pe asta.  N-am apucat, însă, să mă bucur pe îndelete de super-victoria mea negociată, că tata mi-a dat complet planurile peste cap. A răcit. Și a început să tușească. Are rost să vă mai spun că a tuși nu se afla pe lista de acțiuni permise?

    I-am propus să tușească în pernă și tata, om cumsecade, a încercat, dar cum tusea nu-l lăsa deloc, în disperare de cauză, a ajuns să plimbe după el o sticlă cu sirop de tuse. Termina tata câte o sticlă cu sirop de tuse o dată la 3 zile. În loc de cafea dimineața, sirop de tuse. În loc de bere răcoritoare pe o căldură ca în măruntaiele Iadului –  sirop de tuse. Până și în loc de apă –  sirop de tuse. Stătea noaptea cu sticla sub pernă. A băut atâta sirop de tuse că ajunsese s-o întrebe, suspicios, pe mama, dacă nu cumva a pus sirop de tuse în ciorbă, că parcă are așa… un gust de mentol.

    Eu pliciuiesc, tu prosopești, el papucește

    La capitolul „neprevăzute”, adaug la final și câinele casei. Anihilat din vreme. O cheamă Fifi. E un bichon mic, alb și pufos, adorabilă și drăgălașă, dar cu un mare defect. Latră. (Ce surpriză!) Și Fifi lătra non-stop: când trecea cineva prin dreptul ușii, când se suna la interfon, când lătrau alți câini afară, când claxona câte o mașină.

    Evident că timp de 5 luni a stat închisă prin camere, să nu audă nimic din ce se petrece în jur. Dar izolată așa cum era de lume și de zgomote în general, tot mai avea ceva la care să latre: la muște. (Cu țânțarii n-are nicio problemă, așa, ca să știți, ca fapt divers). O enervează la culme. Le vânează, le latră, le fugărește. Se aruncă peste canapele, fotolii și pe pereți după ele. Vara aia a avut însă concurență serioasă: pe noi. Vânam cu toții muște. Cu pliciul, cu prosopul, cu papucii pensionați. De dimineață până seara, în ture, înnebuniți fiind să facem câinele să tacă.

    V-am spus deja că am interzis ușile. Doar că producătoarea aia mică și albă de decibeli, deși nu putea fi la pusă la curent cu noile reguli, era băgată în priză când auzea ușa de la intrare. Lătra, frățică, de zici că avea ușa atașată de cârcă. O auzea de oriunde ar fi fost dosită, așa că singura soluție era să o scot pe holul blocului. De fiecare dată când veneau ai mei acasă, mă năpusteam pe bietul câine și o căram afară, ca să latre acolo cât o țin bateriile. Ai mei dădeau mesaje pe whatsup: “Suntem jos. Scoți câinele?” De atâtea ori s-a scris mesajul cu “suntem jos”, încât Dani și-l salvase default în telefon, iar mama începuse să devina creativă, trimițându-mi un: “Julieto, suntem în fața balconului. Ieși?”. Uite așa am terorizat eu o casă întreagă, 3 adulți și un câine, timp de 5 luni.

    Când am plecat înapoi la București, mama mi-a spus pe un ton foarte serios: Ioana, acuma că pleci, îți spun ce-o să fac (eu mă gândeam că îmi zice că o să mă sune, că o să-i fie dor.. că ăsta micu… blabla)…. o să trântesc toate ușile. O să deschid toate geamurile și o să le închid la loc. O să fac cafea toată ziua, la filtru, în bucătărie, o să dau toate televizoarele la maxim, o să merg încălțată prin casă, pe tocuri, nu cu papuci și o să las toate muștele să intre, ca să latre Fifi până răgușește. M-a bufnit râsul. Da’ m-am abținut. Eram cu copilul în brațe și… ghici ce, dormea. Duhhh, ce credeați!? 🙂