În secolul ăsta, dominat de tehnologie, în care trăim și în care am ajuns să cădem în canale fără capac, pocnind Pokemoni în freză, pe stradă, vă spun eu, cu mâna pe inimă, că nu-i nimic rău în asta. Dacă tehnologie nu e, nimic nu e. Unde voiam să ajung: de curând am fost și noi, ca toți oamenii, la mare. Și-am pățit un necaz din care ne-a salvat mașina. Am avut noroc că avem mașină deșteaptă, cu un computer de bord care reglează automat tot felul de chestii, mai că poți să stai picior peste picior și să-ți bei cafeaua liniștit, în timp ce ea galopează, brează și independentă, pe autostradă. Dar chiar și așa, asta nu compensează marele ei minus și anume că nu vânează Pokemoni. În fine.
Bun, deci am fost la mare. Ne-am distrat, a fost superb și-am plecat. Pe drumul de întoarcere, ne-am minunat de cât de cald e afară, cât a fost autostrada de lungă. Când am plecat, de dimineață, mașina ne arăta că erau deja 37 de grade Celsius. „Oau, ce bine că plecăm!”, ne-am zis noi, gândindu-ne că o ștergem la București, fix când la mare o dă în caniculă. Niște norocoși. După vreo juma de oră, bordul ne arăta că sunt 57 de grade Celsius. Oau!!! Mirarea noastră atinsese cote maxime! Ce bine e în mașină, cu aer condiționat! Ce bine că s-a inventat aerul condiționat! Și ce bine că cineva s-a gândit să îl pună în mașină! Peste încă 30 de minute, temperatura scăzuse la 30 de grade. Iar ne-am mirat, dar am răsuflat ușurați, bucurându-ne, în mod sincer, că se mai răcorise. Peste încă un sfert de oră, am constatat că iar era canicula de pe lume: peste 50 de grade Celsius ne indica bordul.
Ca să concentrez: am trăit un carusel emoțional, pe bază de vreme, aproape tot drumul. Retrospectiv, temperatura afișată la bordul mașinii noastre era mai elastică decât elasticul de la o praștie. Când erau 30 de grade, când 57, când 40… când 28! În funcție de situație, ne-am mirat și noi, în consecință, pe diverse tonalități. Când „OOOOO! Ce CALD e!”.. .când „ooooo!.. Așa da! AȘA mai merge!” Am tot ținut-o într-un „Oooo!”și „Oauuu!” până ne-am oprit la o benzinărie. Atunci, soțul meu a observat cu stupoare că senzorul de temperatură al mașinii noastre se bălăngănea, atârnat de un fir, ca un bețiv maniaco-depresiv și se dădea cu capul de ce apuca… de tablă, de roată, de apărătoare.
S-a apucat omul să salveze senzorul cu apucături auto-distructive și l-a prins temeinic sub mașină, cu o sfoară. Când ne-am pus iar în mișcare, eram foarte fericiți. Bordul afișa o temperatură corectă și constantă, de vreo 32 de grade Celsius. Așa de fericiți eram că am salvat senzorul, încât nici nu ne-am dat seama cum la noi în mașină se făcuse o căldură de abia mai puteam respira. „Auzi, tu ai oprit aerul condiționat? Dă-l mai tare, că nu face față!”, zic eu. A urmat un șir de „Dă-l mai tare!”. Și l-am tot dat mai tare până n-am mai avut unde. Dădea cu vâj de-mi fluturau pletele în mașină. Zici că eram steag pe Himalaya. Îmi zburaseră și vreo doi pufuleți din punga pe care o țineam strâns în brațe. I-am găsit, ulterior, striviți de lunetă. Și, totuși, tot cald era. La noi în mașină era un vânt năprasnic și o căldură sahariană.
Băi, frățică, ce se întâmplă în mașina noastră!? O să murim striviți de vânt, într-o căldură de ni se topesc sandalele. Și abia intrasem în București. Mai aveam până acasă. A fost momentul când ne-am îndreptat privirile spre bordul mașinii, acolo unde era afișată blestemata de temperatură, pe care ne plictisisem să o tot urmărim. Oricum ne păcălise tot drumul. Ei, și ce vedem. Afară erau minus 40 de grade Celsius. Practic, călătoream la Polul Nord și nu spre nordul Bucureștiului. Mașina noastră, că-i cu tehnologie, e deșteaptă, ce-o fi zis: „Io-te la nerozii ăștia, le arde de plimbări la minus 40 de grade, în loc să stea înfofoliți în blănuri de urs și să dea pe gât o canistră de ceai fierbinte. Băi, suicidalilor… luați de-aici niște căldură la picioare, că vă clănțăne plombele”.
Deci, da. Ne-am lămurit. Degeaba umblam noi la aerul condiționat să dea cu vâj cât pentru varianta modernă din „Toate pânzele sus, să fluturăm controlat priponiți de tetiere”. Pe sus bătea vântul și pe jos, mașina noastră deșteaptă (că-i cu tehnologie, da?), ne băga căldură la picioare, tot cu vâj. Că doar erau minus 40 de grade Celsius. Măcar picioarele să nu ne înghețe. Mai eram și în sandale la Polul Nord. Ce oameni.