„Am văzut o girafă cu pălărie care traversa strada”, „Dacă vreau, pot să zbor și până la Lună”, „Mie, tata, mi-a luat acasă un excavator adevărat. E parcat în sufragerie!”, „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu, într-o zi am mâncat și un milion de bomboane!” sau „Eu, acasă, am voie să mă joc cu cuțitele”. „N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!” sau „Nu știu cine a colorat pe perete. Nu știu!”.
De ce și când încep să mintă copiii? Și oare-or fi toate minciunile la fel de rele? Răspunsul este simplu: nu. Unele minciuni nu sunt rele deloc, sunt cele care, de fapt, țin de imaginația copilului, de o lume de fantezie pe care el și-o creează. Când încep să facă asta? Unii chiar de la vârsta de doi ani, potrivit specialiștilor.
Să ne înțelegem: toți copiii mint. N-o spun eu, o spun experții în psihologia copilului. Și tot ei spun că nu toate minciunile sunt rele, așa că nu e cazul să ne alarmăm de fiecare dată când cel mic „denaturează” adevărul. Un studiu realizat de o echipă de psihologi de la Universitatea canadiană Brock arată că 20% dintre copiii cu vârsta de doi ani spun minciunele într-o formă sau alta. Procentul crește la 50% în cazul copiilor cu vârsta de 3 ani și la 80% în cazul celor care au împlinit 4 ani. (Am mai scris despre asta și aici A început timid să plouă…cu o minciunică…două.)
Faptul că piciul a început să spună câte o minciunică nu reprezintă altceva decât un nou salt în dezvoltarea lui cognitivă, e o dovadă de inteligență, precum învățatul de a se îmbrăca singur sau de a-și aștepta rândul să se dea în leagăn, atunci când se află în parc, potrivit specialiștilor.
Nu toate minciunile sunt rele
Copiii nu mint întotdeauna cu scopul de „a înșela” pe cineva și nu e neapărat un comportament rău, necinstit, condamnabil. Pur și simplu își inventează o lume sau o realitate în care și-ar dori să fie. De multe ori, ei chiar cred în ce spun iar la vârste foarte fragede, ei, de fapt, nu fac diferența între fantezie și realitate, potrivit psihologilor. Un copil de doi ani chiar crede că, dacă spune că mașinuța lui de curse e o ambulanță, mașinuța aceea va deveni ambulanță doar pentru că așa a spus el.
În alte cazuri, minciunica poate lua forma unei fantezii și asta nu arată altceva decât faptul că micuțul își dezvoltă imaginația, latura creativă, așa că dacă într-o zi îți spune că a văzut „o girafă cu pălărie care traversa strada”, nu e cazul să te îngrijorezi, dimpotrivă.
Ce faci în situația asta? În niciun caz nu îl descuraja, nu-i spune că e ridicol, că nu există așa ceva, nu-i spune că minte. Poți alege să nu reacționezi deloc sau – cel mai bine – poți alege să îi arăți că ești interesat de lumea lui imaginară. Ai putea să-l întrebi dacă girafa avea și fular sau dacă mergea în lesă. Genul acesta de minciunică este, de fapt, o lume imaginară creată de copil, o joacă prin care el își pune la lucru imaginația și asta nu poate fi decât benefic pentru el, așa că poți delimita fantezia de realitate fără să-l descurajezi. „E minunată ideea cu girafa, care purta o pălărie. Cred că putem să inventăm o poveste întreagă cu ea! Oare ce căuta în oraș, pe stradă? Hai să ne gândim unde se ducea!”
Dacă unele minciunele țin complet de lumea fanteziei, altele țin de inventarea unei realități care nu există, dar care i-ar plăcea copilului sau vin pentru „a salva” o situație pe care copilul nu și-o dorește, de teama pedepselor (apropo, dacă încă folosești pedeapsa nu e niciodată prea târziu să te oprești și să încerci și alte metode, am scris despre asta aici) sau din dorința de a deveni „mai important” în ochii celorlalți.
„Dacă vreau, pot să zbor până la Lună”
Un copil i-ar putea spune prietenului lui, care tocmai a primit un camion nou, că are și el unul nou acasă, care e mai mare și care se transformă în navă spațială sau că el poate să alerge mai repede decât o panteră sau că, dacă vrea, ar putea zbura până pe Lună. De ce ar spune una ca asta? Pentru a câștiga admirație din partea celorlalți copii, pentru a deveni centrul atenției.
Mai sunt și copii care spun minciunele doar ca să se distreze, fără un scop anume. De exemplu, Alex, pe la doi ani și ceva a avut o perioadă în care insista că albastrul e verde și verdele e albastru, că broasca țestoasă e urs și tigrul – girafă și de fiecare dată când mă miram de lucrurile astea, râdea de se prăpădea.
Normal, dacă a văzut genul ăsta de reacție din partea mea, a continuat mai abitir cu minciunico-glumele lui. Copiii, la vârsta aceasta, experimentează. Fac și spun diverse lucruri ca să vadă „ce se întâmplă”. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne asigurăm că ei înțeleg că este o joacă și că fac diferența între fantezie și realitate, dar asta se face tot prin joc. Nicidecum nu trebuie descurajați. E modul lor de-ași dezvolta imaginația.
„Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!”
Copiii mint și pentru a-și crea o realitate în care și-ar dori să trăiască. De curând, am auzit, în parc, un băiețel care îi spunea mamei prietenului lui, care tocmai le oferise câte o bombonică de ciocolată: „Pe mine mama mă lasă să mănânc câte bomboane vreau eu. Într-o zi, am mâncat un milion de bomboane!” – Genul ăsta de construcții, spun psihologii, arată faptul că piciul nostru și-a inventat o realitate a lui, pe care și-o dorește adevărată.
Ce îi răspunzi? Încearcă mai întâi să să înțelegi ce l-a determinat să spună asta. Cred că e foarte clar ce, în cazul acesta: ce bine ar fi să trăim într-o lume în care să putem mânca un milion de bomboane fără să suferim vreo consecință dăunătoare! Minciuna de genul acesta nu este ceva rău, este un mod prin care cel mic „evadează” într-o lume în care îi este permis să mănânce câte bomboane vrea el.
Bineînțeles, în cazul acesta nu trebuie să îl încurajezi, el nu poate mânca un milion de bomboane, pentru simplul fapt că îi face rău, dar nu este nimic greșit în a-și dori asta. Îi poți spune „Și eu mi-aș dori să pot mânca un milion de bomboane, dar fără să mă doară burtica și să îmi stric dinții. Este important să mâncăm sănătos, ca să nu ne îmbolnăvim. Aș vrea să se inventeze o bomboană pe care să putem s-o mâncăm tot timpul, cât vrem noi, chiar și în loc de mâncare!”
„N-am spart eu vaza, ursulețul a spart-o!”
Sigur v-ați întâlnit cu situații din acestea sau dacă nu încă, sunt șanse mari că o veți face. Unii o spun de teama consecințelor și aici nu-ți pot spune decât – încă o dată – renunță la pedepse, sunt și alte căi mult mai eficiente și în primul rând – blânde, de a-ți învăța micuțul ce e bine și ce nu. În plus, pedepsele nu fac altceva decât să-i arate celui mic că e nevoie să se ascundă, să nu spună adevărul. Va încerca să mintă tot mai mult și tot mai bine, pentru a evita pedepsele.
Alții însă pot spune că ursulețul a spart vaza, pur și simplu pentru că știu că a sparge o vază nu e ceva bun și nu le place faptul că au făcut ei asta, dar nici nu-și dau seama că a spune că altcineva a făcut-o este greșit. Nu o spun cu intenția de a minți, adică de a ne păcăli pe noi, pur și simplu nu vor să accepte că ei au făcut-o. Și pot chiar să ajungă să creadă ce spun! Psihologii explică faptul că memoria unui copilaș de trei ani este foarte selectivă. Atunci când cel mic se ceartă cu un alt copil pe o jucărie și-ți spune că celălalt a început cearta, e foarte posibil ca el chiar să nu-și mai amintească faptul că, de fapt, el a început. În cazul acesta, nu-i spune că minte, nu-l acuza, ci ajută-l să-și amintească tot contextul: „Dragul meu, tu i-ai smuls jucăria din mână prietenului tău și el te-a împins. Trebuia să-l întrebi dacă vrea să ți-o dea și ție, acum v-ați supărat amândoi. Eu zic să faceți schimb de jucării și să vă împăcați, ce zici?”.
Cum previi minciunelele de genul „n-am făcut-o eu!”: cel mai greșit lucru pe care îl poți face este să începi cu întrebări-capcană, să-l „testezi” ca să vezi dacă a spus adevărul. E vorba de întrebările de genul „Cine a colorat peretele ăsta? Cine a mâncat toată ciocolata?” adică e vorba de situații când tu știi clar răspunsul, știi că el a făcut-o și „îl testezi”. În loc să-l întrebi asta și practic să-l împingi să „inventeze” ceva, mai bine îi spui cinstit: „Văd că te-ai distrat de minune colorând peretele. Hai să ștergem împreună, pe pereți nu se desenează, ai aici cărțile tale de colorat/ Văd că ai găsi ciocolata și ai mâncat-o pe toată. Data viitoare, întreabă-mă dacă poți mânca. Îți pot da o bucățică dacă nu e încă ora mesei. Acum hai să ne spălăm.”
Ce e de făcut
Într-un articol publicat în Psychology Today, specialiștii explică faptul că, atunci când vine vorba de a-i învăța pe cei mici că nu este bine să mintă, primul pas de la care ar trebui să pornim este să ne întrebăm de ce au făcut asta. Încearcă să evite o pedeapsă? Încearcă să atragă atenția? Este suficient de mare încât să înțeleagă faptul că a minți e greșit, să poată face diferența între fantezie și realitate? Abia după ce înțelegem ce l-a determinat să acționeze așa, ne putem gândi la soluții, la ce e de făcut.
Eu cred că cel mai important este ca ei să știe că, orice s-ar întâmpla, orice ar fi făcut, ne pot spune întotdeauna adevărul, fără frica de a fi pedepsiți, fără frica de a pierde iubirea părinților. Asta nu înseamnă că faptele lor nu au consecințe, că atunci când fac ceva nepotrivit e în regulă, înseamnă doar să construiești o relație cu copilul tău bazată pe încredere. Iar asta se construiește cu multă răbdare și multă iubire dar și prin exemplul personal. Dacă vrei ca piticul tău să nu mintă, începe prin a nu-l minți nici tu. Nici pe el, nici pe alții.
Dacă te aude spunându-i cuiva, la telefon, că te grăbești și trebuie să pleci și, de fapt, tu te așezi apoi în fața televizorului, îi dai, fără să vrei, un alt exemplu de comportament decât ceea ce ți-ai dori de la el. Copiii imită comportamente, vor face mai degrabă ce văd că faci tu, decât ce le spui tu că e bine să facă. În plus, tot potrivit psihologilor, până la vârsta de 10 ani, copiii nu fac diferența între minciunile mici, inofensive și cele grave.
Adevărul gol-goluț este că de noi depinde să creștem copii care ne spun adevărul, iar cheia pentru a reuși este să construim o relație cu copilul nostru bazată pe înțelegere și încredere reciprocă, dar și pe exemplul personal.
