Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: parenting pozitiv

Nu-l bate, nu-l șantaja, nu-l pedepsi, nu-l amenința!

Bătaie, șantaj, manipulare, pedepse, amenințare, minciună. Sună rău, așa-i? Și-atunci de ce am folosi așa ceva ca să ne „educăm” copiii? Cum ar putea să iasă ceva bun și frumos din ceva care sună atât de rău și de înfricoșător? Păi, n-ar putea, fiindcă exact așa este, cum sună: oribil.

N-o să fiu niciodată de acord cu „disciplinarea” copiilor prin bătaie – mi se face rău numai când mă gândesc la asta, nici prin pedepse și recompense, condiționări (adică șantaj – dacă nu faci aia, nu-ți dau aia sau nu ai voie ailaltă), amenințări și minciună (dacă nu stai cuminte, nu vine Moș Crăciun). Toate astea nu sunt instrumente de educat copii, sunt instrumente de teroare și n-o să mă opresc niciodată din a spune asta. Toate urmăresc supunerea copilului prin frică. Frica lui de tine, ca părinte – dictator, atotputernic în fața lui, a copilului tău mic, fără nicio putere de a decide pentru propria persoană, fără dorințe proprii, fără un cuvânt de spus în tot ceea ce i se întâmplă. Pedepsele învață copilul că lucrurile pe care le face și care nu sunt pe placul părintelui vor avea o consecință impusă de acesta, care îl va face să sufere. Adică părintele va decide, cu bună știință, să-și terorizeze și să-și facă să sufere propriul copil.

Este inimaginabil pentru mine. Oare nu e misiunea părinților să-și iubească și să-și protejeze copiii? De ce ai alege să-l faci să sufere, tocmai tu, mama și tatăl lui, de care el are atâta nevoie, ca să-l înțeleagă și să-l iubească necondiționat? Există și alte soluții, oameni buni. Se poate și altfel. Altfel decât cum au fost crescuți cei din generația noastră.

Nu alege calea „ușoară”

Sigur, e mai simplu să-i dai o palmă și să-l trimiți să sufere, singur, în camera lui, dacă nu a făcut cum ai vrut tu. Îl pedepsești și gata, ai scăpat de el. Sigur, e mult mai simplu să-l șantajezi, să-l obligi să stea pe scaun până termină tot din farfurie. Și, sigur, e mult mai simplu să-l minți spunându-i că nu mai primește cadouri de la Moș Crăciun, să-l ameninți că dacă nu mănâncă tot ce i-ai pus, nu îi mai dai prăjitură, că vine Bau-bau și îl ia sau alte bazaconii și nebunii de felul ăsta. Dar ce crești așa? Un copil terorizat, mereu în căutarea aprobării tale ca părinte. Nu crești un copil ascultător, crești un copil supus (și e o mare diferență!), un copil disperat că, dacă greșește, va pierde iubirea propriilor părinți. Un copil traumatizat. Poate nu ți se pare că e acum așa, dar la asta îl condamni.

Asta e calea ușoară: să-l terorizezi și să te minți că îi va face bine, că așa se învață minte, că așa va fi un copil ascultător și educat. Suntem atât de buni în a ne minți pe noi înșine, încât sunt convinsă că mulți dintre părinți chiar cred când își spun că o fac spre binele copilului. Vorba aceea, unde dă mama, crește. Așa am fost învățați. Greșit! De o mie de ori, greșit! Un copil educat, un copil ascultător este un copil înconjurat de dragoste. Un copil căruia părintele îi explică ce a greșit, când a greșit, de sute de ori dacă e nevoie.

Și e greu. E mult mai greu așa, decât să-i dai o palmă sau să-l șantajezi. E nevoie să depui un efort constant și considerabil, e nevoie să-i vorbești mult, să fii calm chiar dacă simți că explodezi pe dinăuntru, să ai răbdare până la cer și enorm de multă energie, fiindcă e extrem de obositor, e epuizant. Și, totuși, merită. Merită să facem acest efort pentru copiii noștri, pentru ca ei să crească într-un mediu armonios, înconjurați de dragoste în loc de bătaie și pedepse, cu noi vorbindu-le despre câte-n lună și în stele, în loc de niște noi turbați, urlând la ei ca niște bestii care scot flăcări pe nări. Se poate și altfel.

Nu-ți șantaja copilul

În loc să-i spui: dacă nu te speli pe mâini înainte de masă, nu te uiți la desene, îi poți explica ordinea firească a lucrurilor. Folosește o înșiruire de lucruri pe care trebuie să le faceți, nu o condiționare (adică șantaj): „Mai întâi te speli pe mâini, apoi mănânci și după aceea te uiți la desene”. Nu vrea? E ok, îi spui că asta e ordinea lucrurilor și nu poate fi altfel. Mama și tata fac la fel, toată lumea face așa. Tot așa trebuie să facă și el.

Aceasta e regula pe care toată lumea trebuie să o respecte. Oferă-i explicația reală a lucrurilor pe care i le ceri să le facă. De ce să-l șantajezi? Învață-l să le facă pentru că așa e normal, nu de frica ta și de cea de a-și pierde din drepturi.

Nu-l pedepsi când greșește, nu-l recompensa când face ce trebuie

Pedepsele și recompensele sunt cam aceeași Mărie, cu altă pălărie. Sunt manipulatoare, necinstite cu copilul și nu-l învață de ce trebuie făcut un anumit lucru, nu-i arată consecințele reale ale faptelor sale, doar pe cele fabricate de părinte.

Pedeapsa (o consecință fabricată) – pierderea unui privilegiu de către copil, precum cel de a se uita la televizor, luarea jucăriilor preferate sau chiar ieșitul afară – îl frustrează, îl fac să sufere, să se simtă singur, neînțeles, neiubit. În loc să-l pedepsești mai bine explică-i ce a greșit, spune-i că nu ești de acord cu ce a făcut și că asta te face să fii foarte tristă. Întreabă-l de ce a făcut așa. Vorbește cu el. Comunicarea este cea care rezolvă conflictele. Nu pedepsele, nu urletele, NU bătaia.

Recompensa (care e tot o consecință fabricată) e la fel de manipulatoare ca și pedeapsa și șantajul. Nu e cu nimic mai bună, chiar dacă „morcovul” pare inofensiv, în comparație cu „bățul” pedepsei. Eu una, nu vreau să-mi manipulez copilul să facă ce vreau eu, vreau să-l învăț că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, pentru că acestea sunt regulile lumii în care trăim și pe care toți trebuie să le respectăm, ca să putem avea o viață frumoasă cu toții, nu de frica mea și nici pentru că „îl premiez” eu cu ceva.

Nu-l determina să se spele pe mâini, mituindu-l cu faptul că primește o prăjitură. Piticul trebuie să înțeleagă că, dacă mănâncă cu mâinile murdare, se poate îmbolnăvi. Aceasta este consecința reală a nespălatului pe mâini. Explică-i că tu nu-l poți lăsa să se îmbolnăvească, pentru că îl iubești și trebuie să ai grijă de el.

Ce învață dacă, în loc să-i explici de ce e nevoie să se spele pe mâini, tu îl premiezi cu o prăjitură? Nimic care să-l ajute. Nu vrea să se spele pe mâini? E ok, îi explicăm că altfel nu se poate, așa că va trebui să așteptăm până când e pregătit să se spele pe mâini, ca să putem mânca. Regula este că mai întâi ne spălăm pe mâini și după aceea mâncăm, ca să nu ne îmbolnăvim. Odată ce va înțelege că doar așa se fac lucrurile și că toți ne supunem aceleiași reguli, va face și el la fel. Îți trebuie doar un pic de răbdare cu copilul tău, atâta tot.

Nu-l minți și nu-l amenința

Nu-i promite niciodată ceva ce nu poți face, nu-l speria că la el nu va mai veni Moș Crăciun, nu-l amenința cu Bau-bau care vine și-l ia dacă nu e cuminte. Respectă-ți copilul și gândește-te și la sentimentele lui. El te va crede, el crede tot ce spui tu pentru că are încredere totală în tine. Încă. Nu-i știrbi această încredere. Ea este baza relației voastre. Ai și tu, la rândul tău, încredere în el, că poate face lucrurile bine, că știe când a mâncat suficient și că nu e nevoie să-l obligi tu să termine tot din farfurie, ai încredere că poate face alegerile corecte pentru el.

Și, da, uneori ți se va părea că vorbești la pereți dar, crede-mă, doar ți se va părea, copiii învață de la noi și atunci când credem că nu sunt atenți la ce spunem sau ce facem, așa că, răbdare, te va surprinde, ai încredere în el. Nu apleca urechea la cei care te descurajează. O să te tot lovești de reacții dezaprobatoare în jurul tău, de la oameni care, în secolul în care trăim, nu au nicio scuză că-și cresc copiii folosind aceleași metode strămoșești, pline de violență și de manipulare. O să te lovești de: „Vai, ce tot atâta vorbă?”, „Nu vezi că nu înțelege? Dar cum, nu îl pedepsești?”, „Uite ce-a făcut! Îl lași să se ridice de la masă fără să termine din farfurie?”, „Dacă tu nu-i faci nimic niciodată, cum o să mai învețe că lucrurile au o consecință?!”.

O să învețe pentru că îi explici tu, va învăța că faptele lui au consecințe fără să inventezi tu una, pe care să i-o impui. Și va mai învăța ceva: că nu trebuie să se ascundă de tine pentru că tu îl iubești orice ar face și orice s-ar întâmpla, va învăța că poate veni la tine indiferent de ce problemă îl macină, va învăța să aibă încredere în el, dar și în tine. Va ști că este un copil iubit.

Îmi pare rău pentru cei care încă mai gândesc că pedeapsa, bătaia, șantajul „educă”, dar și mai rău îmi pare pentru copiii care trebuie să trăiască așa. Îmi vine să plâng când văd copii loviți, pălmuiți, smuciți, trași de urechi, de păr, de haine, umiliți, pedepsiți să stea singuri în camera lor sau forțați să nu se ridice la de masă, dacă vor să aibă parte de o prăjitură. Și-atunci, mă întreb din nou – cum poate crede cineva că din ceva atât de rău poate ieși ceva bun? Oameni buni, suntem părinții lor, nu temnicerii lor. Suntem aici ca să-i iubim și să avem grijă de ei, nu să-i facem să sufere ca să ni se supună.

05/01/2018
Patru soluții pentru ca limitele impuse copilului tău să fie eficiente

Copiii au nevoie de limite, de reguli, cel puțin la fel de mult cum avem și noi nevoie ca ele să existe și să fie respectate, ca părinți. Dar cum stabilim aceste limite și cum le facem să fie eficiente?

Vestea proastă este că nu există o rețetă magică, pentru că niciun copil nu este la fel. Contează foarte mult personalitatea lui, cea a părinților, vârsta lui, preocupările și tendințele lui. Vestea bună este că există însă niște reguli generale de a stabili limite, care atunci când sunt respectate, le fac să fie eficiente. Întâi de toate însă, trebuie să te asiguri că prichindelul înțelege CE îi ceri și DE CE îi ceri un anumit lucru.

Iată cele patru soluții de a stabili limite eficiente, conform specialiștilor în psihologia copilului:

1. Asigură-te că limitele pe care le impui sunt clare, coerente și ajustate la vârsta copilului și capacitatea lui de înțelegere

Asta înseamnă că trebuie să eviți formulările neclare, precum: „când ajungem la restaurant, poartă-te frumos”. Este atât de general, încât copilul poate să nu înțeleagă ce înseamnă asta. Înlocuiește formulările generale cu cele clare, în care îi spui exact ce vrei de la el: „când ajungem la restaurant, trebuie să te speli pe mâini și să te așezi la masă”.

De asemenea, asigură-te că ceea ce îi ceri nu depășește capacitatea de înțelegere a vârstei lui. Asta înseamnă că, atunci când stabilim limitele, trebuie să avem așteptări realiste și să ne asigurăm că regulile impuse de noi chiar pot fi respectate de către copil. Nu îi putem cere, de exemplu, unui copil de doi ani, să stea așezat pe scaun, timp de o oră, în sala de așteptare de la doctor. Ar fi complet nerealist. Un copil de doi ani nu poate avea atâta răbdare și stăpânire de sine pentru a respecta regula impusă de noi.

2. Fii consecvent odată ce ai stabilit o limită și evită dublul mesaj

Odată ce ai stabilit o limită, aceasta trebuie respectată mereu. Nu poți să-i ceri copilului ca azi să nu se cațere pe canapea sau pe masă, fiindcă aveți invitați și să te aștepți ca el să respecte această limită, dacă tu, de obicei, îl lași să facă asta.

Evită mesajele duble. Este vorba de situațiile în care îi cerem copilului să nu facă un anumit lucru, dar noi, ca adulți, facem exact contrariul. De exemplu, îi cerem copilului să ne spună mereu adevărul, dar el ne vede pe noi spunând minciuni sau păcălindu-l – aceasta este o situație care produce confuzie.

3. Nu face abuz de „NU” și oferă-i alternative

Cuvântul NU este mai mult decât necesar. Parentingul pozitiv, cu blândețe, nu înseamnă că nu trebuie să-i spui „nu” copilului, niciodată. Dimpotrivă. Copiii trebuie să învețe să audă și „nu”. Așa e viața până la urmă. Nu putem face tot timpul, doar ce ne dorim și este important pentru cei mici să înțeleagă că și NU face parte din viață.

Specialiștii în psihologia copilului ne atrag însă atenția că nu e bine să facem abuz de NU. Să-i spui tot timpul „nu face asta, nu face aia, nu te duce acolo” reduce din impactul și puterea cuvântului „NU”. Riscăm, practic, ca acest cuvânt să-și piardă din însemnătate iar copiii să devină „imuni” la el, adică să nu mai stârnească nicio reacție din partea lor. De câte ori n-am văzut copii cărora părinți le strigă – nu te duce acolo, nu face aia – și ei par nici să nu audă? Din păcate, chiar așa și este în unele cazuri. Nu-l mai aud, au devenit „imuni” la NU. Folosit în exces, „Nu” devine banal, devine un zgomot de fundal pe care copiii vor începe să-l ignore.

În schimb, păstrează cuvântul NU pentru cazurile cele mai necesare, pentru situațiile pe care le consideri tu cele mai importante. La noi, cuvântul acesta apare, de obicei, în cazurile în care există un pericol pentru copil sau pentru cei din jurul lui. „Copiii nu se lovesc, pentru că îi doare”, „nu este voie să pui mâna pe aragaz pentru că te poți arde/ nu te pot lăsa să traversezi singur strada pentru că te poate lovi o mașină”. Sunt practic regulile cele mai importante și mai grave.

Mai spune-i și DA. Prima noastră reacție, ca părinți, este să spunem NU face aia, nu face asta și tindem ca, în general, restul comportamentelor sau lucrurilor pe care le face copilul și cu care suntem de acord să nu producă nicio reacție din partea noastră. Reacționăm, instinctiv, când e vorba de situații în care e nevoie de noi să spunem NU, dar cu DA – e mai greu. Vorbește cu el și când ceea ce-și dorește este ok cu tine. Spune-i și „Da, poți să faci lucrul acesta”.

În loc să folosim „Nu” la nesfârșit, mai bine le oferim alternative. Asta învață copilul că, atunci când practic o ușă îi este închisă, altele se deschid imediat în locul ei. Poți evita să-i mai spui încă un Nu: „Nu ai voie să desenezi pe pereți”, oferindu-i alternative și redirecționându-i atenția: „Hai să lăsăm pereții așa cum sunt ei și să facem un desen frumos, în toate culorile, pe această coală de hârtie sau pe cartea aceasta de colorat.”

4. Limitele trebuie impuse cu fermitate și cu dragoste

Odată ce ai stabilit o regulă, ea trebuie respectată. E timpul să plecați din parc, i-ai spus lucrul acesta și el nu vrea, fuge, se ascunde sau face o criză de furie. Vorbește-i cu dragoste, de la nivelul lui, uită-te în ochii lui, fii calm și arată-i că ești de partea lui, dar că limita trebuie respectată: „Știu că ești supărat și că vrei să mai stăm în parc și eu vreau să mai stăm, dar acum s-a făcut noapte și trebuie să plecăm acasă. Ne întoarcem mâine!” Fii pregătit și pentru cazurile în care va fi nevoie să îl iei în brațe și să pleci cu el pe sus. Nu ești singurul părinte care trece prin așa ceva. Important este să îți păstrezi calmul și să impui limita ferm, dar cu dragoste. Nu-i spune niciodată „ești rău”, ci „ce ai făcut este rău”, adică dezaprobă comportamentul, nu copilul. Copilul nu este niciodată rău, doar comportamentele pot fi rele, nepotrivite.

03/11/2017
Modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară

Stătea în ploaie și plângea. Singură. Își ținea bicicleta strâns, de ghidon, cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână încerca s-o sprijine mai bine de ea, ca să nu cadă și să-și șteargă și lacrimile în același timp. Nu părea să aibă mai mult de vreo cinci… șase anișori. Plângea în hohote și se uita undeva, către intrarea unui bloc. Nu reușeam să zăresc ușa spre care privea copila, din cauza unui rând stufos de copaci. Dar pe ea o vedeam bine de la geamul apartamentului nostru. Părul ei, prins în două codițe, îi zăcea ud, pe spate. Era fleașcă până la piele și continua să stea în ploaie și să plângă. Eram pe punctul de a o striga și de a o întreba dacă s-a pierdut, dacă are nevoie de ajutor, când am auzit-o țipând după tatăl ei, printre sughițuri iar apoi l-am auzit și pe el. N-am înțeles ce spunea, era prea departe, dar vocea lui, care tuna și ropotea mai rău decât ploaia de-afară, mi-a înghețat sângele în vene. Era extrem de agresiv. A continuat să urle ceva indescifrabil timp de câteva minute și, pe măsură ce vorbea, fetița lui plângea tot mai tare. Era sfâșietor. Nu mai avea voce din cauza sughițurilor, se îneca încercând să respire, dar nu se mișca de-acolo, din ploaie. Iar el nu venea după ea, s-o ia, s-o țină în brațe, să o calmeze, stătea la adăpost, sub streașina blocului a cărui intrare eu n-o puteam zări. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu era copilul meu, n-aveam niciun drept să mă apuc să spun altora cum să-și crească copiii. M-am dezlipit cu greu de scena care se desfășura sub geamul meu și am plecat de-acolo, încercând să-mi adun gândurile zbuciumate. Imaginea fetiței aceleia în ploaie, plângând în hohote, mă tăia ca un cuțit, pe interior.

După 20 de minute de perpelit prin casă, m-am dus iar la geamul cu pricina, sperând să nu o mai văd în stradă, să se fi încheiat coșmarul. N-a fost să fie așa. Fetița era tot acolo. Nu mai ploua. Ea însă nu se oprise din plâns. Plângea mai tare ca niciodată. Iar apoi l-am auzit din nou pe el. Și a fost mai dureros decât toată scena asta la un loc, care se desfășura de aproape o jumătate de oră. O imita. Ea plângea și el o imita scălâmbăiat, scoțând niște sunete stridente și batjocoritoare. Vă spun sincer, m-a bufnit plânsul, mă durea durerea ei așa de tare, încât mi s-a făcut rău fizic. Nu știam cum s-o ajut, așa că am strigat la ea și am întrebat-o dacă e bine, ca să mă audă omul ăla care efectiv își bătea joc de copilul lui, să i se facă rușine, să înceteze. Îmi venea să mă duc la el, să-l iau de guler și să-l scutur din toate încheieturile! Măi, omule, tu știi cât de mult rău îi faci propriului tău copil?!

Individul s-a simțit vizat, a ieșit din adăpostul lui anti-ploaie și și-a tras copila de mână, conducând-o spre intrarea blocului pe care eu n-o puteam vedea. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar simțeam nevoia să fac ceva. Orice. Nu știu nici ce s-a întâmplat mai departe. Probabil că nimic bun, deși sper din tot sufletul să nu fi fost așa. Și acum, în timp ce scriu despre asta, mi se împăienjenește privirea din cauza lacrimilor.

Azi voiam să scriu despre cum modul în care vorbim cu copiii noștri devine vocea lor interioară. Despre cât este de important să ne cântărim vorbele și să avem o abordare pozitivă, chiar și atunci când cei mici greșesc sau fac lucruri cu care noi nu suntem de acord în ruptul capului. Voiam să scriu despre asta, dar îmi dau seama acum că astea sunt deja nuanțe, în condițiile în care noi nu am reușit să depășim stadiul grobian de a ne altoi copiii și de a-i călca în picioare fizic sau/și emoțional. Mă simt de parcă aș fi trăit într-o bulă în tot acest timp, iar lumea din jurul meu e cu totul alta, una pe care n-o cunosc, mi-e complet străină. Și mi-e frică de ea.

Unii părinți nu-și merită copiii. Da. Unii părinți NU-ȘI MERITĂ copiii. Dați cu pietre, dacă vreți, dar eu asta simt și asta cred acum, când scriu textul ăsta, poate prea la cald. Copiii nu vin în viața noastră ca să facem ce vrem noi cu ei și din ei. Copiii nu ne sunt inferiori doar pentru că sunt mai mici. Copiii merită părinți care să-i iubească orice ar face, care să-i înțeleagă, să le explice ce ei încă nu știu și să-i ajute atunci când au nevoie. Nu există copii răi, există doar copii care suferă.

Fetița care plângea în stradă, probabil voia să mai stea cu bicicleta afară, chiar dacă începuse să plouă. Se ținea de bicicleta aia de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume pentru ea. Și probabil că așa și era. Chiar era cel mai important lucru pentru ea, oricât de irațională, imposibilă sau ridicolă ni s-ar părea nouă, ca adulți, treaba asta. S-o lași să plângă, în ploaie și-apoi, practic, s-o umilești, imitând-o, râzând de ea pentru că plânge, mi se pare sfâșietor. Ce traume oribile îi poți produce propriului copil având un astfel de comportament. Cum să râzi și să iei în batjocură durerea unui copil? Ce învață copilul ăla de la tine, ca părinte? Cum se va privi pe ea, mai târziu, ca adult? Ce imagine de sine va avea? Dacă îți crești copilul cu sentimentul de vinovăție, de frică, de ridicol, nici nu mai vorbesc despre cum e să-l crești cu bătaie – despre asta am scris aici – îl pregătești pentru o viață de victimă.

„Modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.” E fraza rostită de Peggy O’ Mara (autoare a numeroase cărți de parenting și, printre altele, fondatoarea revistei Mothering), e fraza pe care mi-o spun mereu în gând, când simt și eu că explodez de nervi. Mi se întâmplă câteodată. Încerc să fiu cea mai bună versiune a mea ca părinte. De multe ori îmi iese, alteori – mai puțin. Știm cu toții cum copiii ne testează constant limitele, dar până la urmă ăsta e job-ul lor: să încerce, să experimenteze iar job-ul nostru este să îi iubim necondiționat, să-i ghidăm și să le explicăm de ce e bine să facă sau nu, un anumit lucru, întotdeauna cu dragoste.

De multe ori, a te opune unui copil care vrea cu tot dinadinsul să obțină sau să facă ceva cu care tu nu ești de acord, e ca și cum te-ai pune de-a curmezișul unei tornade. O furtună de emoții de nestăpânit, un uragan de plânsete și furie. N-am întâlnit însă, niciodată până acum, vreo situație de felul ăsta, care să nu poată fi rezolvată dacă tu, ca părinte, ești calm. Și știu că e foarte greu să fii calm, atunci când în jurul tău se despică pământul și se crapă blocurile, dar nu e imposibil. Trebuie doar să faci câțiva pași înapoi, să urli în sinea ta ca lupul la lună, să respiri adânc, să numeri până la 5… până la 10 sau până la cât ai nevoie și să-ți spui, în gând, lucrul ăsta:„modul în care vorbesc cu copilul meu devine vocea lui interioară.”

Aceasta este ideea care, pe mine, mă readuce cu picioarele pe pământ. Așa am reușit să trec cu bine peste crizele de furie ale băiețelului meu. Multe, dese și întotdeauna în cele mai nepotrivite locuri: în parc, pe stradă, în supermarket, în autobuz (parcă le alegea ca să fie cât mai publice, jur). A fost fraza care mă calma aproape instantaneu și îmi mai dădea un pic de putere, atunci când credeam că nu mai am de unde. Fiindcă, vorba aia, atunci când crezi că nu mai poți deloc, mai poți un pic. Acum, crizele de furie (specifice vârstei de 2 -3 anișori), aproape că nu mai există. Am învățat amândoi cum să ne gestionăm emoțiile. Eu, pe ale mele, el pe ale lui. Și începe să se priceapă tot mai bine la asta. Și eu la fel.

Modul în care vorbești și te comporți cu copilul tău îi va creea imaginea de sine. Tu, ca părinte, îi arăți în fiecare zi cine este el, fără să vrei sau să conștientizezi asta neapărat. Tu îi construiești imaginea despre sine iar modul în care se vede el pe el, va influența toată viața lui. Dacă se vede pe el ca fiind un copil bun, se va purta ca un copil bun, dacă se vede ca fiind apreciat, demn de iubire, dacă simte că ai încredere în el (chiar și atunci când greșește) și în capacitatea lui de a rezolva situațiile cu care se confruntă și el va avea încredere în forțele proprii.

Dacă îi spui unui copil, suficient de des, că este un copil rău, nesimțit, obraznic, leneș, ridicol sau mai știu eu ce-ți vine să-i zici când simți că explodezi de nervi, dacă îi arunci vorbe grele, îl faci în toate felurile – așa cum am văzut și am mai auzit, din păcate, în jurul meu – la un moment dat, el chiar va începe să creadă că așa e, că este într-adevăr un copil rău, obraznic, leneș, incapabil, nedemn de dragostea ta ca părinte și va începe să se comporte în consecință. Îi știrbești încrederea în el și în capacitățile lui de a face lucruri bune și frumoase, îi creezi o cu totul altă imagine de sine. Arunci, practic, asupra lui, o profeție care se auto-îndeplinește.

Hai să ne merităm copiii, să nu-i luăm ca pe un dat. Sunt niște suflete mari, în corpuri mici. De suflete mici, în corpuri mari… e mult prea plină lumea asta.

19/10/2017
Hai să ne lăsăm copiii să mai și greșească

Voi fi întotdeauna adepta stilului de educație a copiilor cu blândețe. În mintea mea, nu există, de fapt, alternativă la modul acesta de a-ți educa puiul. Nu pot concepe niciun fel de „disciplinare” a copilului care prespune să-l faci să sufere, să-l pedepsești, să-l șantajezi, de bătaie… nici nu mai zic, mi se face rău numai când mă gândesc… Zilele trecute, am asistat, pe când eram în parc, cu micuțul meu, la o scenă care m-a marcat. O mămică își certa băiețelul, care avea vreo doi anișori, fiindcă, în încercarea lui de a-și scoate singur sticla cu apă din buzunarul exterior al căruciorului, dărâmase și un pachețel desfăcut cu biscuiți, care se împrăștiaseră pe jos și alte câteva lucrușoare îndesate acolo. S-a dat o luptă între mamă și copil pentru sticla aceea de apă, băiețelul insistând s-o scoată singur de acolo, în timp ce mama insista să i-o dea ea (în mod evident, îi era frică să nu răstoarne și restul lucrurilor, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat, dar mai mult pentru că se luptaseră unul cu altul, trăgând de buzunarul căruciorului în toate părțile). Evident, a urmat un tantrum: plânsete, tăvălit pe jos, ceea ce a accentuat la maxim și frustrarea mamei, care a început și ea să țipe la copil, în timp ce aduna biscuiții și lucrurile împrăștiate pe jos.

Dar de ce? De ce să îi oprim din a face lucrurile și singuri, dacă ei asta își doresc? Sigur, o să mai și greșească, o să răstoarne, o să facă mizerie, o să strice, dar așa vor învăța. Și-apoi, pe cine ajută dacă noi facem toate lucrurile pentru ei?! Sigur, câștigi timp, tu îi dai/faci/pui/ștergi mai repede decât micuțul tău. Dar pe el cu ce îl ajută?! Ce învață din asta?

Hai să nu îi certăm dacă fac mizerie, dacă își varsă pe jos paharul cu apă sau își răstoarnă farfuria, din greșeală. În schimb, să le oferim șansa să învețe ce să facă atunci când se întâmplă astfel de lucruri. Un copil de doi ani este perfect capabil să șteargă singur sau împreună cu tine apa vărsată dintr-un pahar, care s-a răsturnat pe masă, de exemplu sau să adune bucățile de mâncare căzute pe jos și să le arunce la coș (sigur, trebuie să avem grijă ca nu cumva să decidă să ia masa, în continuare, de pe jos, în loc să arunce la coș). Dă-i un șervețel și arată-i ce trebuie să facă.

Fiecare greșeală e o șansă să învețe ceva nou. Știm cu cât entuziasm imită cei mici gesturile noastre, în general, atunci de ce nu i-am lăsa să ne și ajute, cât pot ei, la treburile casei, de exemplu. Cele potrivite pentru vârsta lor, desigur. De exemplu, să ștergem masa din bucătărie împreună, să dăm cu mătura sau cu aspiratorul. I-a căzut bucățica de măr din mână? Nu te grăbi să o faci să dispară. În schimb, arată-i lui că trebuie să o arunce la coșul de gunoi și lasă-l să facă asta singur. Va fi încântat! Picii noștri pot deveni ajutoare de nădejde pentru noi, părinții. Bineînțeles, n-o să-i punem să spele geamurile, să facă piața sau să ducă gunoiul, dar la vârsta de doi ani pot duce și ei la îndeplinire, cu succes, diverse sarcini. Lucrurile pe care noi le considerăm banale, pentru ei sunt extraordinare și le vor îndeplini cu mare bucurie! Cel puțin acum… probabil, la 18 ani, când vor duce gunioul, n-o vor face cu prea mare entuziasm…

Și dacă tot îi lăsăm să mai și greșească, în încercarea lor de a face lucrurile singuri, să încurajăm dorința lor de independență. Să-i lăsăm să-și facă singuri sandwich-ul, să-și ungă singuri felia de pâine cu miere, să taie bucățile de fructe (cu un cuțit potrivit, care să nu fie periculos, desigur), să-și pună farfuria îm chiuvetă, la spălat. Să-i lăsăm să o și spele! Să îi învățăm să strângă singuri după ei, să-și pună jucăriile la loc, să facă curat dacă au făcut mizerie (așa cum pot ei), niciodată nu e prea devreme pentru a începe să învețe lucrurile acestea, mai ales că lor le place atât de mult, fiindcă te-au văzut pe tine făcând toate astea și-și doresc să le poată face și ei. Este vârsta la care, mai mult ca niciodată, copiii noștri își manifestă dorința de a face lucrurile și singuri, fără ajutorul nostru. Să-i lăsăm!

Așa că hai să facem noi un pas în spate, pentru ca ei să facă mai mulți pași înainte. Știu, ne-am obișnuit să facem totul pentru ei, dar omuleții aceștia mici, nu numai că sunt perfect capabili să facă lucrurile și singuri, își și doresc lucrul ăsta din tot sufletul lor! Să-i lăsăm să fie liberi să învețe, să exploreze și să mai și greșească – da. Hai să-i lăsăm să crească și să devină niște adulți responsabili, capabili să aibă singuri grijă de ei și care să nu depindă de alții.

Cu fiecare lucru pe care i-l refuzi, pe care îl faci tu în locul lui, deși el ar fi perfect capabil s-o facă singur, îi spui că nu poate, că nu e în stare, îi spui că nu ai încredere în el. Fă asta suficient de des și, în cele din urmă, nici el n-o să mai aibă încredere în el. O să învețe să aștepte de la tine totul și el n-o să mai facă nimic. Și-o să-i placă. Apoi, peste ani și ani, ne vom întreba cum de copilul nostru ignoră total eforturile noastre, nu apreciază ce facem pentru el, așteaptă să fie servit, să i se spele, să i se calce, să i se facă de mâncare și să i se spele și farfuria. Și, peste alți ani și ani, se va transforma exact în adultul pe care l-am modelat noi, încă din copilărie. Un adult care așteaptă, în continuare, totul de la mama lui și mai târziu de la soția lui, care să o înlocuiască pe mama. Masa nu se face singură, nu se pune singură și nici nu se strânge singură. Rufele nu se pun singure în mașina de spălat, nici nu se calcă singure și nici nu se așează singure în dulap. Sunt atâția bărbați în toată firea, în ziua de azi, care așteaptă să fie serviți de mame și apoi de soții, toată viața lor. Hai să nu-i creștem așa, cu un asemenea handicap. Să-i ajutăm să devină niște adulți responsabili, echilibrați. Compleți.

Pentru opinii, experiențe personale, sfaturi și reclamații (civilizate) vă aștept, cu drag, în comentarii.

12/07/2017