Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: patut

  • Războiul de la culcare

    Războiul de la culcare

    Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.

    Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.

    La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.

    Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.

    La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile,  de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).

    Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui,  da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!

  • Coafura rezistă. Dar nu ca parchetul. Ăla e nemuritor.

    Coafura rezistă. Dar nu ca parchetul. Ăla e nemuritor.

    Ce-mi mai place să mă plâng de vecini. V-am povestit despre vecina de deasupra noastră. Știți, aia care bate-n podea cu ciocanul de șnițele și dă cu asipratorul în pereți, în timp ce-l ascultă pe Smiley, care se plânge că nu mai știe cine este. Și-a pierdut buletinul. Ce e vecina asta pentru noi, îmi dau acum seama că, probabil, suntem noi pentru vecinii care stau sub apartamentul nostru, la etajul 2. Numai că la noi nu cântă Smiley. La noi cântă parchetul. Am rămas procopsiți în dormitor cu parchetul de pe vremea când bunica făcea scovergi pe sobă. Din vina subsemnatei, recunosc. Și n-ar fi nimic dacă ar fi doar vechi, dar al nostru cântă. Am zis cântă? Voiam să spun că rage. Probabil de singurătate. Sau de plictiseală. Nu cred că-i așa bine să fii nemuritor. De la o vârstă încolo te țicnești, nenică, iar parchetul nostru e un bătrân nebun și țâfnos, cu dinții recondiționați, care vorbește singur.

    Cum de-am rămas cu parchetul din mezozoic. Uite așa: ne-am renovat apartamentul de două ori, ultima dată – când ăsta micu urma să vină pe lume, dar nici prima oară, și nici a doua nu ne-am atins de parchetul din dormitor. Am schimbat absolut tot în jur, tot parchetul din restul casei, dar de ăsta nu ne-am atins. Prima oară nu ne mai ținea portofelul, așa că am decis să îl recondiționăm și atât. A doua oară, când am renovat temeinic, că doar urma să avem cel mai important locatar – Zgăibăriciul Pulpănițe – mie mi s-a părut că am fi renunțat la o comoară dacică. Dacă pe unii îi mai vezi, pe la știri, cum au descoperit ei, săpând după zarzavaturi prin grădină, niscaiva grămezi de galbeni și de nestemate, pe mine m-a apucat uimirea să redescopăr, după ce am dat covorul la o parte, relicva asta dacică recondiționată: parchetul.

    Soțul l-ar fi trimis demult la muzeu, dar n-a fost chip să se înțeleagă cu mine. Nu știu în ce butoi cu melancolie am căzut, cum că „eu am copilărit pe parchetul ăsta”, dar fix pentru că „EU am copilărit pe parchetul ĂSTA” ar fi trebuit să mă facă să o iau la fugă pe pereți, urlând a șoc și groază. În loc să fac asta, m-am pus pe bocit cum că „eu… am copilărit pe parchetul ăsta”. Chestie de interpretare. Și, de aici, m-am pornit cu argumentația aferentă, de salvat parchetul de muzeu, din mâinile ucigătorului de relicve: „Nu se mai face, domne, parchet ca ăsta, în ziua de azi. Trebuie păstrat! Uite, aici, un parchet de ca-li-ta-te, are atâția zeci de ani. Și ce bine se ține! Nu mai găsești tu parchet d-ăsta! E… vintage.”

    L-am făcut knock out cu vintage-ul meu. Doamne ferește, cum să contrazică o femeie însărcinată, care bocea de pe fundul unui butoi cu melancolie, din cauză „dă parchet” pe care a copilărit. De balamuc. Așadar și prin urmare, am recondiționat, din nou, parchetul „vintage” și ne-am văzut de viață. Doar că la câteva luni de la decizia de a păstra tezaurul ăsta dacic, ne-am trezit cu tezaurul, răscolit de talent, că a început să cânte. Din toate încheieturile. Cânta șontorogul de zici că era tren pe aburi. Scârțâia, șuiera prelung și chiuia ca la nunți, la orice apăsare, cât de mică. Era dezastru.

    La cât de hitleristă eram eu (și acum mai sunt așa, un pic, că doar nu trece cu aspirină) cu zgomotele prin casă, când dormea ăsta micu, vă dați seama că am fost de multe ori în pragul unei crize de nervi, din cauza parchetului meu „vintage”, nemuritor. Parchet care se mai afla și taman în dormitor. Adică exact acolo unde doarme copilul, unde adorm copilul, unde pun copilul în pătuțul lui, după ce îl adorm. Mă repet cumva? Foarte bine. Așa m-am condamnat eu ca, după eforturi intense de adormit copilul, să trebuiască să pun la cale un plan de bătaie fără bătaie, de fentat parchetul. Am făcut zile în șir balet prin dormitor, cu copilul atârnând în brațe, încercând să îl mut în pătuțul lui, fără să înceapă parchetul să chiuie ca un bețiv răsturnat în șanț. Am mers pe vârfuri, pe călcâie, tiptil, aș fi mers și în mâini dacă n-aș fi fost ocupată să țin copilul. Degeaba.

    Trebuia să luăm măsuri, așa că ne-am pus pe analizat situația tezaurului dacic, supraviețuitor a două operațiuni de renovare, de aproape, de foarte aproape. Planul era să identificăm bucățile de parchet care scârțâie cel mai tare și să le marcăm cumva, ca să le putem ocoli. Nu știu nici acum cum am fi putut să le marcăm ca să le vedem noaptea, dar în fine, nici nu mai contează. Scârțâiau toate. Pe mai multe voci. Ajunsesem la concluzia că o metodă de deplasare viabilă ar fi fost să agăț de lustră cordonul de la halatul de baie și să îl folosesc pe post de liană, ca să mă deplasez prin cameră, în salturi la punct fix. Acum îmi pare rău că nu am pus în practică ideea asta, dacă ar fi funcționat ne-ar fi scăpat de multe belele. În schimb, am încercat să rezolvăm problema cu metoda „covorul”. Clar, mult mai puțin creativă decât cordonul legat de lustră, dar mai practică. Pe sistemul – dacă nu poți să-l ocolești, leagă-l la gură. Am pus covorașe pe unde am putut și pe unde ne-a permis mobila. Ni s-a părut că parcă, parcă am rezolvat ceva, dar seara când a trebuit să transferăm una bucată copil în pătuțul lui, am avut plăcerea să ascult niște scrâșnete trompetate de sub covoare și covorașe. Fusesem încrezătoare în soluția cu călușul peste parchet și renunțasem la mersul pe vârful degetelor. Mare greșeală. Ăsta micu s-a trezit și a trebuit să o iau de la capăt.

    Nu vă spun de câte ori am rămas înlemnită, cu copilul în brațe în mijlocul dormitorului, gândindu-mă foarte, dar foarte bine, care va fi următoarea mea mișcare. Mai ceva ca la șah. Mă treceau toate apele și nu-mi doream decât un fachir mic, de apartament, care să mă facă să levitez câțiva pași. Frățică, te apucă teroarea când nu știi încotro să îndrepți piciorul, fiindcă nu știi de ce dai, în timp ce ții un dolofan în brațe. Te simți ca elefantul pe un fir de telegraf, care transmite codul Morse la trompetă.

    Așa am ajuns să facem cea mai mare tâmpenie posibilă. Am scos toate covoarele și covorașele  și ne-am hotărât să-i facem parchetului ce nu se face niciodată unui parchet. Un duș. În capul nostru, mizam pe faptul că lemnul face ce știe lemnul să facă în contact cu apa: să se umfle. Ideea era să îi dăm la crăpături. Să-l umflăm așa de tare, încât să dispară spațiile alea care îl fac să scârțâie ca un descreierat. A fost o minune! Tâmpenia noastră funcționa! S-au deschis cerurile și parcă așa… un șirag de becuri cu led s-a așezat deasupra capetelor noastre luminate. Parchetul părea că tace. Am sărit, ne-am învârtit, am mers de colo-colo, dar mai mult de un icnet n-a mai scos mârșavul făcut fleașcă.

    Eram foarte fericiți, stând amândoi, cu șosetele ude pe parchetul care zăcea, redus la tăcere, sub vreo 4 litri de apă, stropiți cu îndârjire peste tot. Minunea n-a durat 3 zile. A durat 3 săptămâni. Atât i-a luat să se usuce. După aceea s-a activat fanfara militară. Scârțâia parchetul nostru de 20 de ori mai rău decât înainte. Șuiera și pocnea ca artificiile, la fiecare pas. Ajunsesem să mă gândesc cum să înfirip o praștie, dintr-un cearșaf, un spătar de scaun și o coadă de mop, care să arunce cu boltă și să proiecteze copilul din patul nostru direct în patul lui. Și pe noi, direct din pat, pe hol. Sau unde mai aveam noi treabă. Doar că mă încurcau geamurile, ar fi trebuit să-mi iau avânt din afara blocului, camera se termina prea brusc. Mă rog, era ori varianta asta, ori mă duceam la circ să fac rost de niște picioroange. Dar mi-a fost frică să nu mă oprească acolo. Asta e. A trebuit să-l udăm din nou. Și din nou. Și din nou. De ce vă spun asta. Ca să știți că atunci când, vara, oamenii ies cu furtunul să-și ude grădina, noi intrăm cu sticlele să udăm parchetul. Decât atât. Decât.

     

  • Smiley, șnițelele și aspiratorul

    Smiley, șnițelele și aspiratorul

    Am o vecină la etajul 4, adică fix deasupra noastră, care e înnebunită după Smiley. Îl ascultă nonstop. Și, odată cu ea, tot cartierul. Noi (și amărâții de deasupra ei) suntem însă cei mai biciuiți de soartă, fiindcă n-avem unde să ne ascundem. La cafea, dimineața în bucătărie, ascultăm Smiley. La prânz, ascultăm Smiley. Seara, în timp ce încerc să îmi adorm copilul, ascultăm Smiley.

    Chestia asta e meteahnă nouă, adică vecina a înnebunit de curând. Mă gândesc că a expirat, a ieșit din garanție și s-a stricat. Subit. Până acum, habar n-aveam de existența ei, dar de vreo 3 luni încoace, cred că ține foarte mult să transmită pe toate căile că nu e „o oarecare”. A reușit. Duduie tavanul de Smiley, care ori își caută înnebunit buletinul, ori numără caii verzi de pe pereții apartamentului ei.

    Uneori, mă gândesc că l-a răpit pe săracul băiat, l-a dosit în baie, unde îl ține captiv de luni bune, răsturnat cu cracii în sus, în cadă și legat fedeleș și că, din când în când, mai dă perdeaua la o parte și îi arde câte un cap de duș în căpățână, ca s-o cânte p-aia cu „pierdut buletin/nu mai știu de unde vin”, mai cu viață.

    În fine, te poți gândi că putea fi mai rău?… Te poți. Dacă asculta mezeluri? Sau pe ăla care oftează de viața lui și care se caută de dușmani, în timp ce își cântărește „valoarea”? Ei bine, deși „te poți”, nici cântecele astea ale lui Smiley nu sunt mai ușor de suportat, câtă vreme le ascultă atât de tare încât se aude din stradă și sunt aceleași 3,4 melodii, care se repetă cu nemiluita. Și măcar de-ar fi numai asta, dar Smiley… nu e singur.

    Obsesia ei cu cântărețul care și-a pierdut buletinul (cam în același timp când și-a pierdut ea mințile) a venit la pachet cu alte două psihopupu: s-a apucat femeia de dat cu aspiratorul, temeinic, de 3,4 ori pe zi și de făcut șnițele și ziua, și noaptea.  Asta suspectez eu, că bate șnițele. Alternativa ar fi că se dă cu capul de podea care, întâmplător, e tavanul nostru. În timp ce ascultă Smiley. Un Smiley pe care chiar dacă îl pune să urle până îi explodează plămânii în difuzoarele alea, nu reușește să acopere zgomotele infernale pe care le produce individa, în timp ce îndeplinește aceste două treburi casnice, fără oprire.

    Dă femeia asta cu aspiratorul, cu ură, lovindu-l de toți pereții. Așa-i trebuie dacă stă sugrumat de un fir înfipt într-o sursă de curent. Electrocasnic ce e. Îl târâie ca pe un leș, de colo-colo, biciuiește toți pereții cu furtunul, în timp ce tubul ăla telescopic e folosit ca să împartă trosneli și altor obiecte de prin casă, care au marele defect de a nu levita. Așa își torturează femeia asta aspiratorul (și pe noi) de cel puțin 3,4 ori pe zi. În zilele ei bune. În celelalte, în care activitățile se suprapun și face și șnițele, îți vine să te înfășori în covor. Și să rămâi acolo, făcut sul. Sunt sigură că, până acum, cel puțin trei tramvaie care circulau neștiutoare pe linia 41 au deraiat de frică.

    Dacă treci prin fața blocului nostru când bate ea șnițele, te arunci direct pe burtă, cu mâinile încolăcite în jurul capului. Pare că un batalion de infanterie, scăpat de sub control, s-a mutat pe bulevardul nostru, iar atunci când nu bombardează strada cu un ciocan de aplatizat carne de șnițel, torturează un aspirator. Dacă ar fi să fac o evaluare psihologică în baza versurilor ascultate versus activități casnice, bufnituri, scrâșneli și bubuituri, cred că mi-ar rezulta o praștie cu buton de „self destruct” muzical. Din ăla care îți spune: Au mai rămas 3 secunde până la autodistrugere și pe urmă începe să-ți cânte „Du-mă acasă, măi tramvai”.

    Să nu credeți că n-am fost la ea la ușă. Am fost. Și de câte ori m-am dus, tot așa m-am și întors. Nu răspunde. Nu cred că aude. Cum să audă, când soneria e un ciripit firav de păsărele leșinate de căldură, în timp ce ea, în casă, sapă tranșee cu ciocanul de șnițele și trage salve de tun în pereți cu aspiratorul. Asta în timp ce ăla din baie, de-l ține legat fedeleș… urlă cât îl ține gâtlejul ceva legat de șase cai frumoși. O distracție.

    Ce voiam să zic, știe cineva un service de reparat vecine?