Sunt anumite vârste la care copiii intră în regresie de somn. Se întâmplă, în general, la 4 luni, la 8 luni, la 12 luni și pe la 2 ani. E vorba de acele perioade în care copilașul, care până acum dormea ca un îngeraș, începe să se trezească frecvent noaptea sau să nu mai vrea să meargă la culcare. Pentru părinți e ca și cum bebe ar face un pas înapoi pentru că pare că revine la vechile obiceiuri. Vestea bună este că fazele acestea sunt temporare, așa cum au apărut, așa și dispar, iar vestea și mai bună este că regresiile de somn marchează salturi în dezvoltarea mentală și emoțională a celui mic, așa că tot ce poți să faci este să aștepți, cuminte, să treacă și să te menții pe linia de plutire, păstrând, pe cât posibil, același ritual de culcare al celui mic. Asta deși știi că nu mai funcționează neam! Dar ce să faci, tu, părinte disperat în pragul epuizării, te agăți de rutină în speranța că poate, poate, de data asta… poate.
Am trecut prin toate astea, dar vă spun sincer că, dintre toate, cel mai greu ne este acum, cu regresia de somn de la 2 ani, prin care trece piciulinul. Ce-i drept, înainte era mai simplu. Măcar nu ne alerga prin toată casa. Acum însă, în fiecare seară trebuie să ne pregătim sufletește pentru războiul dinainte de culcare! Nimic nu pare să mai funcționeze. Nu vrea să se culce și pace! Cască, se freacă la ochi, dar nici gând să se așeze în pat. Cum îl așez, cum sare ca pe arcuri și o ia la sănătoasa, cu noi după el. Ne uităm disperați la ceas, cum numără el orele, nemilos și indiferent la disperarea prin care trecem noi. Și uite-așa se face 10:00… 10 și jumătate, 11:00… chiar 12:00 iar ăsta micu aleargă în toate părțile, încercând să ne fenteze și are-un chef de joacă mare cât cearcănele noastre.
La primul „Hai, mami să facem nani!” se declanșează alarma: își scoate toate jucăriile la etalat, pe covor, jucării pe care le-a ignorat de altfel în timpul zilei, vine cu toate cărticelele ca să-i spunem, pentru a mia oară, cum face calul, porcul, rața, cum face trenul, ambulanța și mașina de poliție, cum zboară avionul, cum face elicopterul și cum sapă excavatorul iar când pare că s-a mai liniștit și eu, în naivitatea mea, glăsuiesc temător veșnicul „Hai, mami, hai să facem nani. Uite ce obosit ești! Ți-e somn!” jur că parcă prinde, din nou, aripi! (Și nu, tot lapte bea înainte de culcare. Nu l-am trecut pe Redbull). O zbughește cât ai clipi și o luăm de la capăt. Aleargă prin casă, își face de lucru cu te miri ce, adună pantofii și îi cară dintr-o parte în alta, învârte scaunul de la birou minute în șir, aruncă pernițele canapelei cât colo, apoi le pune la loc și iar le aruncă, aliniază toate animalele de pluș și le dă să bea apă cu biberonul, devine brusc interesat de toate jocurile lego pe care le are și împrăștie toate piesele prin toată casa. Iar noi stăm, lipsiți de vlagă și ne uităm disperați când unii la alții, când la ceas. Dacă reușim să-l ademenim în pat, măcar pentru o secundă și stingem lumina… s-a terminat. E brusc în picioare! „Daa Daaaooo! Da daaaoo! Na! Na!!” Asta în traducere înseamnă „Dă lumina!” Bine, nu c-ar aștepta să mă ridic eu să aprind lumina. Nici n-apuc să reacționez că el e deja acolo. O aprinde singur. Ghinion de neșansă pentru noi fiindcă stăm într-o casă cu întrerupătoarele poziționate mai jos și, cum el e un băiețel înalt, se ridică pe vârfuri și își rezolvă singur problema iluminatului nocturn. Și iar o luăm de la capăt, cu forțe proaspete. El, că noi suntem leșinați demult. Așa de leșinați că începem să visăm cu ochii deschiși la instalarea unui buton on/off pe copilul din dotare.
Tentativa numărul trei de așezat copilul în pat știm de la început că va eșua, dar ce să faci, deja ĂSTA e ritualul nostru de culcare. Ce băiță, masaj relaxant, povești și alte minunății. Îl punem în pat știind deja ce urmează în program. Urmează „Sezee!”. Sezee este cățelul familiei. Un bichon mic, alb și foarte pufos care, la cei 11 ani ai ei, nu prea mai are parte de liniște cu ăsta micu. Bine, pe ea o cheamă Fifi. Adică o chema. Acuma o cheamă Sezeee! Și uite-așa, ăsta micu își aduce aminte brusc că mai există un cățel în casă care trebuia luat și el la rând, se dă, din nou, jos din pat și pleacă să o caute pe Sezee, de pe unde s-a tolănit. De cum o găsește începe etapa următoare: trebuie să îi aruncăm toate animăluțele de pluș existente pe lumea asta, ca să alerge după ele.
La treaba asta nu e suficient să arunce numai el, trebuie să participăm toți. Aruncăm plușurile de vreo o sută de ori pe seară, le aruncăm temeinic, în toate direcțiile, de nu mai știe câinele încotro s-o ia. La finalul fiecărei zile avem, practic, un copil pe baterii nucleare, un câine extrem de confuz și același dialog: „Cât mai avem?” îl întreb pe taică-su, fluturând câte-o girafă sau vreun ursuleț. „Încă de 78 de ori” îmi răspunde cu vocea stinsă și ne prăpădim amândoi de râs. Ăsta micu râde și el, chiuie, țopăie și se ia la întrecere cu Sezee, alergând să recupereze plușurile înaintea ei. Apoi iar în pat, iar aprinde lumina și iar fuge la mașinuțe ca să le alinieze altfel. Iar în pat, de data asta cu Domnul Cartof (jucăria lui preferată), căruia trebuie să îi punem ochii, nasul gura, mâinile de vreo 20 de ori. Stingem iar lumina și trecem la Panda, un ursuleț din plastic care este, de fapt o veioză, se aprinde și își schimbă culoarea. Nenea Panda ăsta reușește să-l țină locului câteva minute bune, timp în care recităm unde îi este nasul, gura, unde-i sunt ochii, mâinile și urechile până nu mai știm noi pe unde ne sunt mințile. În schimburi. Când eu, când taică-su. (Cred că ne verifică să vadă dacă spunem amândoi la fel).
Cam de la a 4-a, a 5-a, a 6-a încercare și vreo 2, 3 ore de alergat în sus și-n jos, în și din pat, reușim să parcăm una bucată copil sub păturică, pregătit de somn. Exact atunci când crezi că nu mai e speranță, îl vezi cum întoarce capul într-o parte, oftează mulțumit și adoarme în 10 secunde. Zici că tărăboiul dinainte nici n-a existat, atât a fost de simplu. 10 secunde și gata. Oftăm ușurați. Ce să-i faci. N-ai ce să-i faci. Regresia de somn. O fi a lui, da’ e și-a noastră. A noastră toată e. Toată, toată!