Ioana Boca – Zori de Zen

Etichetă: sarcina

  • Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți!

    Dormi acum, cât mai poți! De câte ori am auzit spunându-mi-se asta când eram însărcinată? Am pierdut șirul. De foarte, foarte multe ori. Nicio conversație la telefon nu se putea desfășura fără să aud asta, niciun prieten venit în vizită (cu sau fără copii!) nu pleca fără să-mi spună asta, de la mama, de la soacră, de la prietenele lor, de la colege, de la vecinele respectabile din bloc care își cresc acum nepoții, de la vânzătoarele magazinului de la colț, farmaciste și șoferița de taxi care m-a dus o dată unde aveam nevoie. „Dormi acum, cât mai poți!” a fost motto-ul zilelor mele de pinguin de apartament, care îngițise o balenă albastră, iar acum trebuia să meargă domol și legănat, ca să nu i se ciufulească balena. Ce-aș mai fi alergat, sprintenă ca o căprioară, de colo până colo, ca să scap și să nu mai aud „Dormi acum, cât mai poți!”. Dar nu puteam, până reușeam eu să mă ridic de unde eram așezată, mi-o trânteau inevitabil și ar fi putut la fel de bine să-mi recite și tot DEX-ul, pe două voci, în timp ce eu n-aș fi reușit să trec de încordatul mâinilor pe mânerele scaunului…. darămite să mă mai și ridic și să și dispar. În ceață. (Ca pinguinul, da? Nu ca măgarul!).

    N-o să pot înțelege niciodată de unde vine chestia asta. Dormi acum, cât mai poți! Poți să-ți faci cumva niște rezerve de somn cât timp ești însărcinată? Să le pui frumos în borcane și să le așezi pe un raft în cămară ca să ai de unde lua când n-o să mai poți? S-o fi găsit, între timp, vreo metodă de vidare și îmbuteliere pentru somn și sunt eu o ignorantă care habar n-are cum?! Poți să-l pui în sticle ca pe bulion și să scrii pe etichete: Rezervă de somn? Plus instrucțiuni: „A se duce la gură, după îndepărtarea ochilor din cavitatea bucală. A se sorbi încet și a nu se depăși doza maximă de 3 guri/zi sau pe noapte.” Cum să fac să-mi ajungă cât dorm acum încă vreo 2…3 ani?! Și ce să fac cu restul, dacă-mi rămâne? Să-l dau la prieteni?!

    Am auzit de atâtea ori și în atâtea feluri spunându-mi-se „Dormi acum, cât mai poți!” încât începusem să disting tot felul de nuanțe și să-mi dau seama că deși erau aceleași cuvinte, trezeau în mine tot felul de stări, complet diferite, în funcție de cuvântul pe care se punea accentul. „DORMI acum, cât mai poți!” era cataclismic, menit să mă bage în sperieți. Venea apocalipsa în curând și eu, ca să mă pregătesc pentru sfârșitul lumii, trebuia să trag un pui de somn. „Dormi ACUM, cât mai poți!” – poruncitor, care te îndemna la acțiune rapid, pe loc, mai că-mi venea să închid ochii și să încep să sforăi stând în picioare, sprijinită de vreun perete, de frică să nu ratez vreo secundă din „acum” când aș fi putut să dorm. Că doar acuma mai pot! După aia… Dumnezeu cu mila. De la alții auzeam „Dormi acum, CÂT mai poți!”- păi cât să mai pot?!.. mai pot… da’ ca un om normal așa, vreo 8 ore pe noapte. Ce să fac? Să dorm și ziua?! Să intru în hibernare, cam asta ar fi trebuit. Păi cum să intru în hibernare că nu eram Moș Martin, eram un pinguin care înghițise o balenă albastră. Mama ei de zoologie! Repetenților. „Dormi acum, cât MAI POȚI!” spus șoptit, accentuat și complice. Era un secret, bine păstrat. Bine, era scris practic pe toate gardurile, ca „Basarabia e România”, da’ totuși un secret. Era o revelație, o bucățică de înțelepciune de transmis de la o generație la alta de mame private de somn, cu ochii ieșiți din orbite. Cât MAI POȚI… frățică.

    Bine, după ce-am născut, n-am mai putut. Dar nici n-am găsit rezervele alea de somn perfuzabile, ca să-mi agăț o punguță dolofană de un băț și să-mi fac o transfuzie din propriul somn colectat în timpul sarcinii, când am dormit, că atunci încă mai puteam. Aș fi fost în stare să fac orice pentru încă o secundă în plus de somn. Colici, plânsete, nopți și zile fără să pui geană pe geană. Alergat prin casă cu ăsta micu legănat, că doar așa reușeam să-l mai liniștesc ca să ațipească. Și el, și eu. Aș fi fost în stare să stau cu capul în jos, agățată cu picioarele de lustră și să-l legăn pe ăsta micu prin balans, dacă asta mi-ar fi dat o secundă în plus de somn. Dar nu mă plâng, nu e ca și cum eforturile mele nu au fost încununate de succes. După ore și ore și ore de eforturi susținute, exact asta reușeam să obțin: o secundă în plus de somn.

     

     

  • De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    De ce abia așteaptă mamele să se întoarcă tăticii de la serviciu

    „A venit tati!!!” Și mă năpustesc cu copilul la ușă, ca să i-l plasez în brațe, înainte ca săracul om să apuce măcar să intre cu totul în casă. Asta am făcut. Recunosc. Și încă o mai fac. Doar că acum nu mai trebuie să-l țin în brațe în timp ce o iau la fugă spre ușă, pentru că și eu, și ăsta micu alergăm împreună, de parcă vine Moș Crăciun de la serviciu. În fiecare zi. Îl iubim pe tati, normal, de-asta alergăm la ușă. Dar pe lângă faptul că îl iubim, și o spun cu toată dragostea posibilă, abia aștept să iau o pauză. O pauză în care să-mi amintesc cine sunt, în afară de a fi mamă. O pauză în care să pot să beau o ceșcuță de cafea, fără să sar de pe scaun la fiecare 5 secunde, ba că se aud zgomote suspecte… ce-o face ăsta micu, dacă dărâmă casa, ba că e prea liniște! Ce-o face ăsta micu, sigur dărâmâ casa! Sau mai rău, dărâmă casa peste el!

    Bine, acum parcă, parcă e un pic diferit. Ăsta micu a mai crescut, are aproape 2 ani, așa că ne înțelegem altfel, dar în perioada când bebe tocmai venise pe lume eram mai ceva ca o panteră hămesită, aruncată într-o junglă în care cresc doar cireșe. Când auzeam soneria, din doi pași și trei mișcări eram la ușă, cu tot cu copil și cu tot cu operația mea cezariană, operație care, în restul timpului, mă obliga să mă deplasez ținându-mă de pereți ca un Spiderman cu două mâini stângi și cu o burtă de parcă îl înghițisem pe Batman. Cu tot cu Batmobil. Nu mă mai durea nimic în clipa aia, eram gata să sar pe ușă la orice zgomot ce părea că ar vesti venirea lui. De la ora 15:00 încolo, mă puneam pe așteptat, cu ochii pironiți pe ceas și mi se părea că orele nu mai vor să treacă până când se va întoarce acasă de la serviciu. Dacă întârzia, era dezastru! Mai că mă apuca plânsul la telefon. Sfârșitul lumii, nu alta. Eram epuizată și mă simțeam singură și cu toate grijile planetei atârnând pe umerii mei.

    Nu mă înțelegeți greșit, iubesc faptul că sunt mamă iar pentru copilul meu aș fi în stare să opresc planeta, dar câtă nevoie am să pasez, pentru o vreme și altcuiva măcar o parte din grijile mele zilnice. Plus că sentimentul acela că mai este cineva, acolo, cu tine este atât de reconfortant!

    Nu e ușor deloc să stai acasă cu un bebe. Îl iubești, e al tău pentru totdeauna, dar aștepți momentul ăla când tăticul vine de la serviciu, ca să i-l plasezi cu toată dragostea ta de mamă, fix în brațe, ca și cum toată viața ta ar depinde de asta.

    Pare exagerat? Pare, dar nu prea e. Și asta pentru că toată ziulica (și toată noaptea) ești numai tu cu bebe și toată, dar absolut toată, atenția ta este îndreptată asupra lui. Primele luni vin cu un șoc de acomodare la noul stil de viață, în care tu nu mai contezi aproape deloc, iar bebe înseamnă totul. Mintea ta nu ia niciodată pauză: te gândești constant la bebe, să ai grijă să mănânce, să nu cumva să trebuiască schimbat, să doarmă, să iasă afară, să nu plângă, să-l liniștești, să fii acolo. În plus, mai sunt și alte treburi casnice… rufe de spălat, de călcat, de făcut curat. Erau zile când uitam și să mănânc sau când mă prăvăleam, la un moment dat, pe un scaun, cu câțiva dumicați pe o farfurie și fix atunci ăsta micu începea să plângă, jur că parcă avea senzori!  Uite-așa, în secunda doi uitam de tot, aruncam cât colo farfuria și eram acolo, la el, să-l liniștesc, trup și suflet.

    Cine își închipuie că e ușor, că o mamă care stă acasă cu copilul are un mare avantaj, fix de-asta fiindcă… stă acasă, cred că s-a uitat prea mult la filme. Pe cât e de frumos, pe atât e de greu, mai greu decât la orice serviciu de pe lumea asta, așa că tăticilor, vă rog să le înțelegeți, dacă vă așteaptă cu sufletul la gură să veniți acasă ca să luați în primire copilul. Dacă vi se pare măcar un pic nedrept, pentru că și voi veniți nu tocmai odihniți, mai gândiți-vă, oți fi voi obosiți, dar ea e epuizată.

    Uite de-asta ne năpustim la ușă și abia așteptăm să vă întoarceți ca să stați și voi un pic cu copilul. Avem nevoie de o pauză. O pauză în care să facem și noi un duș, să mâncăm ceva fără să înghițim dumicații nemestecați, să ne decuplăm un pic mintea de la unica și aceeași grijă pe care o avem 24 de ore din 24: copilul. Așa că, tăticilor, oricât de epuizați ați fi după serviciu, preluați măcar pentru o vreme din atribuțiile și grijile mămicii, ca să aibă și ea un timp de respiro. Și, mai presus de toate, înțelegeți-le și nu strigați după ele la fiecare 5 minute. Nu „Vino că plânge!”, nu „Cred că a făcut pipi/caca”, ocupați-vă singuri să rezolvați problema, fără să o chemați în ajutor. Ai strigat-o, s-a zis cu pauza ei. E mamă și o să vină și dacă ar trebui să se cațere afară din măruntaiele iadului pentru copilul ei. Așadar și prin urmare, încercați să le dați acea pauză de care au atâta nevoie și nu vă mirați că vă așteaptă să veniți acasă de la serviciu ca și cum ați fi lipsit 8 ani… nu 8 ore.

     

     

  • La 9 luni, după 9 luni

    La 9 luni, după 9 luni

    Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc că am slăbit 28 de kilograme chiar înainte de a rămâne însărcinată iar apoi m-am îngrășat 30, îmi vine să mă ascund într-un dulap. Dacă aș încăpea.

    Înainte îmi imaginam că, după ce naști, burtica ți se dezumflă ca un balon pe care îl înțepi cu acul. Așa, ca prin magie, revii la mijlocelul care încăpea în cea mai încăpățânată pereche de blugi, te strecori din nou prin cele mai înguste locuri, fără să dărâmi toată casa (wrooong!!!) și, în general, ești unduitoare ca un spic de grâu in bătaia vântului. Și nu ca un elefant în bătaia puștii. Ești o adiere suavă, nu un uragan care dărâmă ușile.

    N-am avut norocul să fiu mămica aia din filme care, după 12 ore de travaliu și Dumnezeu știe câte înjurături – a produs pe lângă un prunc arătos, o picătură de sudoare care i-a lipit un zuluf de frunte. Semn că efortul a fost unul intens.Eu, după ce m-am ținut de pereți prin casă și de al meu soț, timp de vreo 2 luni de la cezariană, după nopți nedormite, mii de scutece schimbate și zile în șir în care am trăit cu o cafea și câțiva dumicați, am ajuns ca, la 9 luni după ce am născut, să fiu în continuare gravidă. Sunt gravida perpetuă. Mi-am dat seama rapid, la vreo 2 luni după ce am născut, că nu te poți opune evidenței. N-are niciun rost.

    Primele (și singurele) locuri în care m-am dus după ce a apărut Gogoșică au fost farmaciile. N-am discriminat, am trecut aproape pe la toate, în căutare de pamperși, creme și unguente, tot felul de picături-minune, care aparent câștigă lupta cu colicile (aiureli! dar asta e altă poveste).

    Prima farmacie însă în care am intrat a fost Sensiblu-ul de la colț. E farmacia unde am învățat să tac și să trec. În față. Era o zi mohorâtă, de iarnă, o zi din aia în care te trezești dimineața și e tot noapte. Am intrat sfioasă și am început să mă învârt pe la rafturi, în căutare de șervețele umede pentru bebeluși. M-a întrerupt o voce, care m-a întrebat direct, fără alte introduceri sau comentarii: „Sunteți însărcinată?” Mă întorc spre ea (vocea), uimită de-a dreptul (era pe vremea când încă mă consideram spic de grâu reabilitat). Vocea care mi-a pus întrebarea de șooc, șooc și groază! izvorâse dintr-o tanti îmbrăcată în uniformă. Era bodyguard-ul farmaciei. Mă rog, bodyguarda.

    „Hmmm, nu, acum nu mai sunt. Dar ați fost pe-aproape! Am fost!” Îi urmăresc privirea care se umple de nedumerire, cu fiecare silabă pe care o scot. Mă precipit să-i explic: „Știți, am născut acum două luni. Încă am burtica de gravidă, de-asta probabil ați crezut că sunt însărcinată dar, de fapt, nu mai sunt!” Schițez un zâmbet încurcat de hocus pocuuus!!! … Mă uit în jos spre burtă și pentru mai multă putere de convingere mângâi geaca strânsă cu o curea care stă să plesnească pe mine. (Groaznic model pentru o proaspătă mămică, care continuă să fie gravidă).

    Tanti bodyguard se blochează. Se uită fix și nu mai zice nimic. Citesc in privirea ei neîncredere. Era ca și cum i-aș fi spus că sunt Iepurașul de Paști. Schimb repede subiectul: „Știți cumva unde găsesc șervețele umede pentru bebeluși?!” Ea bâiguie un „Cred ca acolo, în dreapta”. (Îmi arată în stânga). Aleg să dau crezare mâinii și mă duc spre direcția indicată. Găsesc șervețelele, le înșfac și fug la casă (a se citi tropăi de colo-colo, încercând sa mă strecor cu grația unui buldozer printre piesele de mobilier ale farmaciei).

    La casă, coadă. Mă așez ca un buldozer cuminte la rând și mă uit într-un punct fix, privirea mi se pironește pe un coșuleț care conține strugurel de buze. Erau la promoție (așa, ca fapt divers) și încep să refac filmul discuției de mai devreme, în stare de șoc evident. Mă întrerupe altă voce. Un nene, aflat în fața mea. „Haideți înainte, treceți.” Mă trezesc vorbind în gând: De ce mă lasă ăsta în față? Vorbește cu mine?! – mă dumiresc și mă uit iar la cureaua care plesnește. Povestea e pe cale să se repete, n-a fost o întâmplare. Între timp, mi-am făcut ordine în cap și sunt în stare să formulez explicația pentru care geaca urlă pe mine, în câteva propoziții mai clare și mai concise. Dar tot ar fi fost o discuție prea lungă, așa că nu îmi iese pe gură decât un „mulțumesc”. (Dus ai fost spicule de grâu). În câteva clipe se autosesizează și ceilalți mușterii așezați în șir indian și mă trezesc în față. Plătesc și plec.

    Acum, preț de alte câteva drumuri și alte câteva farmacii, am învățat să privesc partea plină a curelei ce stă să plesnească. Merg în față ori de câte ori sunt invitată. Zâmbesc frumos și spun „mulțumesc”. Ocazional, mai sunt și întrebată de câte o vânzătoare cu chef de conversație:

    -În câte luni sunteți?

    -Câte credeți? întreb rapid, nevrând să mă angajez într-o lungă discuție pe această temă. Așa se face că, într-o singură zi, sunt în 3, 4 sau 5 luni, în funcție de farmacistă. Singura constantă e cureaua care plesnește. Și faptul că merg mereu în față la orice coadă. Restul e dietă.