Am o vecină la etajul 4, adică fix deasupra noastră, care e înnebunită după Smiley. Îl ascultă nonstop. Și, odată cu ea, tot cartierul. Noi (și amărâții de deasupra ei) suntem însă cei mai biciuiți de soartă, fiindcă n-avem unde să ne ascundem. La cafea, dimineața în bucătărie, ascultăm Smiley. La prânz, ascultăm Smiley. Seara, în timp ce încerc să îmi adorm copilul, ascultăm Smiley.
Chestia asta e meteahnă nouă, adică vecina a înnebunit de curând. Mă gândesc că a expirat, a ieșit din garanție și s-a stricat. Subit. Până acum, habar n-aveam de existența ei, dar de vreo 3 luni încoace, cred că ține foarte mult să transmită pe toate căile că nu e „o oarecare”. A reușit. Duduie tavanul de Smiley, care ori își caută înnebunit buletinul, ori numără caii verzi de pe pereții apartamentului ei.
Uneori, mă gândesc că l-a răpit pe săracul băiat, l-a dosit în baie, unde îl ține captiv de luni bune, răsturnat cu cracii în sus, în cadă și legat fedeleș și că, din când în când, mai dă perdeaua la o parte și îi arde câte un cap de duș în căpățână, ca s-o cânte p-aia cu „pierdut buletin/nu mai știu de unde vin”, mai cu viață.
În fine, te poți gândi că putea fi mai rău?… Te poți. Dacă asculta mezeluri? Sau pe ăla care oftează de viața lui și care se caută de dușmani, în timp ce își cântărește „valoarea”? Ei bine, deși „te poți”, nici cântecele astea ale lui Smiley nu sunt mai ușor de suportat, câtă vreme le ascultă atât de tare încât se aude din stradă și sunt aceleași 3,4 melodii, care se repetă cu nemiluita. Și măcar de-ar fi numai asta, dar Smiley… nu e singur.
Obsesia ei cu cântărețul care și-a pierdut buletinul (cam în același timp când și-a pierdut ea mințile) a venit la pachet cu alte două psihopupu: s-a apucat femeia de dat cu aspiratorul, temeinic, de 3,4 ori pe zi și de făcut șnițele și ziua, și noaptea. Asta suspectez eu, că bate șnițele. Alternativa ar fi că se dă cu capul de podea care, întâmplător, e tavanul nostru. În timp ce ascultă Smiley. Un Smiley pe care chiar dacă îl pune să urle până îi explodează plămânii în difuzoarele alea, nu reușește să acopere zgomotele infernale pe care le produce individa, în timp ce îndeplinește aceste două treburi casnice, fără oprire.
Dă femeia asta cu aspiratorul, cu ură, lovindu-l de toți pereții. Așa-i trebuie dacă stă sugrumat de un fir înfipt într-o sursă de curent. Electrocasnic ce e. Îl târâie ca pe un leș, de colo-colo, biciuiește toți pereții cu furtunul, în timp ce tubul ăla telescopic e folosit ca să împartă trosneli și altor obiecte de prin casă, care au marele defect de a nu levita. Așa își torturează femeia asta aspiratorul (și pe noi) de cel puțin 3,4 ori pe zi. În zilele ei bune. În celelalte, în care activitățile se suprapun și face și șnițele, îți vine să te înfășori în covor. Și să rămâi acolo, făcut sul. Sunt sigură că, până acum, cel puțin trei tramvaie care circulau neștiutoare pe linia 41 au deraiat de frică.
Dacă treci prin fața blocului nostru când bate ea șnițele, te arunci direct pe burtă, cu mâinile încolăcite în jurul capului. Pare că un batalion de infanterie, scăpat de sub control, s-a mutat pe bulevardul nostru, iar atunci când nu bombardează strada cu un ciocan de aplatizat carne de șnițel, torturează un aspirator. Dacă ar fi să fac o evaluare psihologică în baza versurilor ascultate versus activități casnice, bufnituri, scrâșneli și bubuituri, cred că mi-ar rezulta o praștie cu buton de „self destruct” muzical. Din ăla care îți spune: Au mai rămas 3 secunde până la autodistrugere și pe urmă începe să-ți cânte „Du-mă acasă, măi tramvai”.
Să nu credeți că n-am fost la ea la ușă. Am fost. Și de câte ori m-am dus, tot așa m-am și întors. Nu răspunde. Nu cred că aude. Cum să audă, când soneria e un ciripit firav de păsărele leșinate de căldură, în timp ce ea, în casă, sapă tranșee cu ciocanul de șnițele și trage salve de tun în pereți cu aspiratorul. Asta în timp ce ăla din baie, de-l ține legat fedeleș… urlă cât îl ține gâtlejul ceva legat de șase cai frumoși. O distracție.
Ce voiam să zic, știe cineva un service de reparat vecine?