Etichetă: sunet

  • Top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe (0 – 12 luni)

    Top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe (0 – 12 luni)

    Am adunat aici cele mai iubite jucării ale lui bebe al nostru și sper să vă ajute selecția aceasta pentru că, știm prea bine, când e vorba de jucării, instinctul fiecărui părinte este să cumpere cu tonele, încă de când bebe are doar câteva zile de când se află pe lumea asta. Umplem casa de jucării de nu mai știm după aceea pe unde să le mai dosim. Nu faceți greșeala asta, așa cum am făcut noi. Da, e drăguț ca atunci când îi amenajezi camera să îi pui acolo o jucărie, două… hai trei. Dar atât. Jucăriile la momentul ăsta sunt mai mult pentru estetică și plăcerea părinților decât a lui bebe. Vor trece ceva luni până când puiul se va face suficient de mare, încât să înceapă să cerceteze lumea asta complet nouă în care se află și să îl intereseze jucăriile.

    Ce vreau să spun este că e absolut ok să nu faceți abuz cu jucăriile, cel puțin în primele luni de viață ale copilului. Veți salva din spațiul prețios de depozitare în casă, spațiu care oricum va fi suprasolicitat pe viitor și, în plus, mai faceți niște economii la bugetul familiei.

    Și, mare atenție, la jucăriile din pluș. Sigur le veți primi cadou de pe la rude, de la prieteni, dacă nu cumva le cumpărați chiar voi. Sunt drăguțe, e adevărat și parcă o cameră a lui bebe nu e completă fără măcar un ursuleț pufos, din pluș, care mustește a copilărie fericită. Cel mai bine ar fi însă să mai așteptați până când bebe crește. Jucăriile din pluș nu sunt deloc indicate pentru un bebeluș abia venit pe lume. Nu e bine să le puneți nici măcar ca decor în camera copilului. Adună foarte mult praf și pot deveni chiar periculoase pentru sănătatea lui.

    Revenind, noi efectiv am aruncat banii pe fereastră pe tot felul de jucării pentru băiețelul nostru, zdrăngănele, mașinuțe, mingi de tot felul, animale și animăluțe, cuburi și figurine cântătoare și tot felul de alte zdrăngănici și jucărici, care fac tot felul de sunete, lumini și giumbușlucuri. După ce am ticsit toată casa cu ele, de nu mai aveam nici pe unde să mergem, am constatat cu surprindere, că bebe nu este interesat decât de câteva din tot arsenalul ăsta colorat și cântător. Iar din acele -câteva- de care a fost interesat, au fost iar – câteva – care au avut cu adevărat succes. Sunt jucării de care nu s-a dezlipit foarte mult timp, iar cu unele încă se joacă și acum, la aproape 1 an și 7 luni.

    Așadar, iată top 10 cele mai iubite jucării ale lui bebe al nostru:

    1.Yookidoo Baby Gym and Play Mat -Gymotion Activity Musical Playland with Accesories for Infants and Toddlers

    Acesta este centrul de activități care, efectiv, l-a fermecat pe bebe al nostru. Am avut vreo 3 tipuri de astfel de centre de activități, însă cel de la Yookidoo a fost dragoste la prima… joacă. În momentul în care l-a descoperit pe acesta, restul nici nu au mai contat.

    Yookidoo Baby Gym and Play Mat, recomandat încă de la zero luni (dar nu vă grăbiți să-l luați, abia de pe la vreo 4 luni bebe va putea să se bucure, într-adevăr, de o astfel de jucărie), arată și este un centru de activități de foarte bună calitate, începând de la materialele folosite până la jucărelele agățate care sunt, pur și simplu, frumoase. E o jucărie premiată, a câștigat Baby Awards în 2013 și a fost nominalizată pentru Toy of the Year Award 2015, înțeleg de ce.

     

    Ca orice centru de activități destinat lui bebe este menit să îi dezvolte acestuia coordonarea ochi-mâini, să dezvolte atenția prin urmărirea obiectelor care se mișcă și să îl facă să descopere texturi noi. Dar ce ne-a plăcut nouă enorm – iar bebe a fost de-a dreptul extaziat – a fost că pe lângă frumusețile alea de jucării atârnate, centrul are și o mașinuță care funcționează cu baterii și care cântă și se plimbă pe o șină, ce poate fi montată direct pe salteluță sau sus, pe arcadele centrului, când bebe nu poate sta decât pe spate. Și, încă un mare avantaj pentru părinți, după ce bebe se joacă, salteluța asta minunată se pliază și poate fi depozitată foarte ușor, fără bătăi de cap. Vă las aici filmulețul de prezentare al produsului, ca să vedeți când de super drăguț e și ce știe să facă.

    1. Mingiuța Playgro 0180271

    Nu sunt multe de spus despre mingiuța asta, în afara faptului că bebe al nostru a iubit-o. Dintre toate mingile, asta a fost preferata lui. E o mingiuță cu tot felul de texturi diferite, care zornăie și are și o mică oglindă. Poate fi prinsă de bara de la cărucior.

    top-10-jucarii-2

    1. Freddie the Firefly de la Lamaze Toys

    Jucăria asta a făcut furori. Am descoperit colecția de la Lamaze din întâmplare și ce noroc am avut. Prima oară i l-am cumpărat lui bebe pe Freddie, de care pur și simplu s-a îndrăgostit. A fost – de departe – jucăria lui preferată pentru foarte, foarte mult timp. Aripioarele au tot felul de texturi și materiale diferite, unele fâșâie când le presezi, altele zornăie, sub o aripioară e ascunsă și o oglindă, are și acea jucărie pentru dentiție și, în plus, are un inel care îți permite să agăți jucăria de bara căruciorului.

     

     

     

    Fiindcă am văzut că are succes, am făcut cadou jucăria asta și altor prieteni cu copii și, ce să vezi, și la ei Freddie a fost un hit instantaneu. Vi-l recomand din tot sufletul. După succesul lui Freddie am mai cumpărat alte câteva jucării din colecția Lamaze. Toate au avut succes la bebe. Vi le înșir pe toate.

    1. Captain Calamari de la Lamaze Toys

     

     

    1. Lamaze Musical Inchworm

    Omida asta haioasă cântă și are pe burtică și un centimetru. Bun de măsurat bebe 🙂

     

    1. Fisher-Price Kick & Play Piano Baby

    Jucăria aceasta s-a numărat, de asemenea, printre preferatele lui bebe. Se poate prinde de marginile pătuțului iar bebe poate cânta la pianul ăsta inclusiv lovindu-l cu picioarele 🙂

     

    1. Fisher-Price Light Up Lion Stacker

    E o reinterpretare a clasicei jucării pentru copii de tipul piramidă, în care bebe pune cerculețe unele peste altele. Noi am ales varianta asta de la Fisher-Price pentru că are un joc de lumini și cântă. În momentul în care toate cercurile au fost așezate și bebe ajunge să pună leul acela în vârf, piramida „sărbătorește” oferindu-i lui bebe, ca recompensă, un cântecel. În fine, al nostru s-a prins de treabă și apăsa direct pe butonul din vârf, ca să îi cânte jucăria. I-au plăcut enorm melodiile acestei jucării. Clar, e pe lista noastră de „good buy”.

     

    8.Fisher-Price Building Beakers Nesting Cups

    E o jucărie simplă, formată din niște cupe de dimensiuni diferite, care se pun unele peste altele, dar cu mare succes la bebeluși. Chiar nu poți să dai greș cu setul ăsta.

     

    1. Miniland – Set 6 cuburi educaționale

    Cuburile sunt confecționate din material textil, sunt ușoare așa că bebe le poate manevra fără probleme. În interior au și o zornăitoare, dar care nu face un zgomot exagerat.

     

     

    1. Chicco – măsuța grădina vorbitoare

    O masă de activități care îl fascinează și acum pe băiețelul nostru și pe care am primit-o cadou. A fost cel mai iubit cadou de bebe Alex. Îi cântă și îi vorbește în engleză și franceză, are un joc de lumini tare drăguț și îi dă de lucru cel puțin câte un sfert de oră. Asta e bine pentru părinți, care mai apucă să facă una, alta… cât timp bebe e ocupat.

    Disclaimer:  Toate opiniile și recomandările exprimate în acest articol îmi aparțin în întregime. Jucăriile prezente în acest top au fost selectate exclusiv în baza experienței noastre cu ele și nu am primit nicio remunerație, de la niciun producător sau distribuitor de jucării, pentru prezența lor în acest articol.

  • Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    Cum să terorizezi 3 adulți și un câine, timp de 5 luni

    După ce am născut, cam la vreo 4 luni, mi-am făcut bagajele și am făcut ce fac toate fetele când dau de greu: am plecat la mama. Am împachetat toată casa și ne-am mutat la Madrid. (Pentru cine nu știe, ai mei locuiesc acolo de vreo 12 ani).  Abia ne așteptau, dragii de ei. Făcuseră pregătiri ca pentru o delegație de înalți demnitari. Habar n-aveau că în loc de fata lor, aveau să primească într-o vizită prelungită, de 5 luni, un balaur cu șapte perechi de urechi, făcute pâlnie.

    Vă spun cu mâna pe inimă că primele luni sunt teroare. Nu dormi, nu apuci să mănânci, ești într-o stare de stres continuu (cel puțin la mine așa a fost), mai ales dacă e primul copil și n-ai mai trecut printr-o asemenea experiență. Eu una, eram de-a dreptul paranoică: la orice icnet, orice scâncet al copilului, cât de mic, eram -drepți!- să văd ce se întâmplă! Nu cumva să plângă, nu cumva să îi fie foame sau să trebuiască schimbat. Noaptea, mă trezeam constant ca să-l verific, să fiu sigură că respiră!

    Dar să revin. Am ajuns la Madrid, după o călătorie cu avionul fără peripeții, ne-am veselit, ne-am bucurat și din punctul ăla a s-a declanșat Jihad-ul. Am reușit performanța de a ține sub teroare continuă, zi și noapte, 3 adulți și un cățel, timp de 5 luni. (Acum, când mă gândesc la ce-am făcut, nu mă mai recunosc. Parcă-mi e și-un pic rușine și mă tot mir cum m-au suportat, că eu m-aș fi dat singură în urmărire prin Interpol, m-aș fi prins, m-aș fi legat și m-aș fi deportat în Siberia).

    O zi a durat fericirea revederii, apoi totul s-a năruit, pentru că ăsta micu’  și-a reluat obiceiurile și făcea ce știa el mai bine: plângea nonstop. Îl legănam, îl adormeam și se trezea la 30 de minute după aceea, plângând de mama focului. Mi se părea că se trezea de la orice zgomot și ajunsesem în culmea disperării, așa că am interzis sunetul. În general.

    Știți filmele alea vechi, alb-negru, mute, a căror acțiune era completată, din când în când, cu dialoguri care apăreau scrise pe un carton? Așa a ajuns să fie la noi în casă. Doar că Charlie Chaplin nu avea pălărie, nu mergea ca o rață, ci pe vârful degetelor, tocmai născuse și avea ochii crăpați de oboseală și o freză vâlvoi.

    Cui îi trebuie televizor, dacă ai cafea în baie

    Primele vizate au fost televizoarele. Toate trebuiau oprite, dacă Gogoșică dormea. O măsură de bun simț, zic eu. Doar că nu m-am oprit aici. Nu m-am oprit nici după ce am eliminat telefoanele mobile (toate evident trebuiau să fie mute și să fie puse pe ceva moale, un prosop, o haină, eventual într-o căciulă, ca să nu ragă de la vibrații, în contact cu suprafața pe care erau așezate). Nu m-am oprit nici după ce am interzis soneria de la ușă și nici după ce am interzis închiderea/deschiderea geamurilor. Nu m-am oprit nici după ce am ajuns să interzic filtrul de cafea. Bolborosea cotoronțul în fiecare dimineață. Îl auzeam de acolo, de unde era el așezat, pe tejgheaua din bucătărie, cum storcea cafeaua în stropii ăia de apă de parcă îl apucaseră chinurile nașterii. (Cel puțin în capul meu). În general, nu m-am oprit din a-i opri pe toți ceilalți de la orice activitate în casă, cu excepția respiratului. Practic, când ajungeau acasă, toți 3 trebuiau să intre în stare legumicolă. Să vegeteze liniștiți pe canapea până a doua zi, când trebuiau să plece -în liniște- și în șir indian, din nou, la serviciu. (În șir indian, ca să nu deschidă și să închidă ușa de la intrare de trei ori). Nebunie curată.

    Ai mei nu aveau cu cine să se înțeleagă așa că s-au conformat. Fără televizor, fără telefoane, fără deschis/închis geamuri, fără filtru de cafea, când dormea copilul. Adică din oră în oră. Când se trezea ăsta micu’ se producea un ambuteiaj în casă. Alergau toți de colo-colo, căpiați, să facă curat, să facă mâncare, să pună rufele în mașina de spălat, să spele vase, să își spună ce-au de spus în tronsonul alocat, cât dura până trebuia să doarmă iar copilul.

    Ca o paranteză, mama în disperare de cauză (că nu putea sta fără cafea) a mutat filtrul în baie. În baia cu intrare doar din camera lor, ascunsă după două uși solide. Curând și-au făcut acolo apariția tot felul de accesorii: o tavă, lingurițe, zahăr, ceșcuțe și farfuriuțe. Periuțele de dinți au fost dosite prin dulapuri si în locul lor s-au așezat semeț un burete si un detergent de vase. Mama a dus până la urmă și un prelungitor pe care l-a mufat la priza din baie, ca să-și încarce telefoanele mobile. De fapt,  ai mei se mutaseră din casa lor într-o mini-casă, în casa lor. Nici nu mai ieșeau de acolo dimineața, că nu mai aveau de ce.

    Dar, evident, eu tot nu m-am oprit. Era poate prea liniște, pentru că am început să aud ușile. Cum se deschideau și se închideau ele sfidător și papucii… lipăind prin casă. Dezastrrrru! Eram în stare să deturnez două avioane și să le bușeșc de ușile alea înainte să le parchez în papuci. Am interzis ușile și papucii. Nimeni nu mai avea voie să se plimbe prin casă. Ideal, trebuia să îți gândești traseul dinainte și să iei tot ce îți trebuie de peste tot, în drum spre camera-destinație-finală. Și să rămâi acolo. Ușile trebuiau închise încet. Toata lumea trebuia să fie desculță. Zgomotul tălpilor care se lipeau și se dezlipeau de cauciucul papucilor semăna cu panica declanșată de o pană de curent la nivel planetar. (Din nou, evident, în capul meu).

    Dacă n-ai aer… N-ai.

    Am prins o vară toridă. În cele 5 luni cât am stat la Madrid, a fost o căldură de ți se usca cerul gurii chiar dacă mâncai lămâi. Au fost zile în care termometrele explodau la 48 de grade Celsius la umbră. Noaptea, la ora 10:00, erau 38 de grade. Îți venea să îți bagi capul în chiuvetă, să dai drumul la apă și să înveți să respiri ca peștii. Toate astea au accentuat teroarea în casă. Gogoșică nu dormea prea bine, probabil și din cauza căldurii, cu care ne luptam degeaba zi și noapte, mizând inutil pe aparatul de aer condiționat. Aparat care era montat în sufragerie și care, teoretic, prin lăsarea ușilor deschise, urma să binecuvânteze toată casa cu o brumă de răcoare.

    N-a fost să fie. În vara aceea, ușile doar se închideau. Au stat ai mei luni de zile sau mai bine zis de nopți, cu ușa închisă la dormitor, ca să nu trezească copilul. Niciun pic de aer nu intra la ei, nici măcar pe geamurile pe care mama începuse să le țină larg deschise, în speranța că vreun vânticel răzleț le-ar face o vizită în miez de noapte și le-ar da ocazia să respire. Nici gând. Așa se face că pe la 1,2 noaptea începuseră să iasă, pe rând, unul câte unul, din dormitorul supraîncalzit, respirând adânc, cu părul lipit de cap și fără papuci. Vizitau sufrageria pentru o gură de aer. Asta după o operațiune de 5 minute de deschis ușa fără niciun zgomot. Ai mei își perfecționaseră atât de bine arta manevrării ușilor pe „mute”, încât sunt sigură că dacă acum s-ar furișa la Casa Albă, ar pleca cu Obama în cârcă și n-ar auzi nimeni nimic. Nici măcar Obama.

    Julieto, suntem în fața balconului

    În mod surprinzător, lista mea cu obiecte și acțiuni interzise în loc să se micșoreze, se mărea de la o săptămână la alta! Copilul continua să plângă și eu căutam turbată alte și alte zgomote de anihilat. N-a durat mult până am mai descoperit ceva, absolut îngrozitor! Toaletele. Le-am interzis. Nimeni nu avea voie la baie după ora 10:00 noaptea. Mă rog, am vrut să le interzic complet dar ai mei au început să se revolte, așa că am negociat. Da, am negociat folosirea toaletelor. Ce? Nu face toată lumea așa?!

    Am început de pe poziții de forță, dar a trebuit să cedez… Ok, fie, aveau voie la baie. Dar nu aveau voie să tragă apa! N-a fost chip să îi conving (din motive evidente), așa că am ajuns la planul C (de la W.C): aveau voie la baie noaptea, aveau voie să tragă apa, dar nu aveau voie să iasă de acolo, până când nu se umplea bazinul cu apă. Minunat. O rezolvasem și pe asta.  N-am apucat, însă, să mă bucur pe îndelete de super-victoria mea negociată, că tata mi-a dat complet planurile peste cap. A răcit. Și a început să tușească. Are rost să vă mai spun că a tuși nu se afla pe lista de acțiuni permise?

    I-am propus să tușească în pernă și tata, om cumsecade, a încercat, dar cum tusea nu-l lăsa deloc, în disperare de cauză, a ajuns să plimbe după el o sticlă cu sirop de tuse. Termina tata câte o sticlă cu sirop de tuse o dată la 3 zile. În loc de cafea dimineața, sirop de tuse. În loc de bere răcoritoare pe o căldură ca în măruntaiele Iadului –  sirop de tuse. Până și în loc de apă –  sirop de tuse. Stătea noaptea cu sticla sub pernă. A băut atâta sirop de tuse că ajunsese s-o întrebe, suspicios, pe mama, dacă nu cumva a pus sirop de tuse în ciorbă, că parcă are așa… un gust de mentol.

    Eu pliciuiesc, tu prosopești, el papucește

    La capitolul „neprevăzute”, adaug la final și câinele casei. Anihilat din vreme. O cheamă Fifi. E un bichon mic, alb și pufos, adorabilă și drăgălașă, dar cu un mare defect. Latră. (Ce surpriză!) Și Fifi lătra non-stop: când trecea cineva prin dreptul ușii, când se suna la interfon, când lătrau alți câini afară, când claxona câte o mașină.

    Evident că timp de 5 luni a stat închisă prin camere, să nu audă nimic din ce se petrece în jur. Dar izolată așa cum era de lume și de zgomote în general, tot mai avea ceva la care să latre: la muște. (Cu țânțarii n-are nicio problemă, așa, ca să știți, ca fapt divers). O enervează la culme. Le vânează, le latră, le fugărește. Se aruncă peste canapele, fotolii și pe pereți după ele. Vara aia a avut însă concurență serioasă: pe noi. Vânam cu toții muște. Cu pliciul, cu prosopul, cu papucii pensionați. De dimineață până seara, în ture, înnebuniți fiind să facem câinele să tacă.

    V-am spus deja că am interzis ușile. Doar că producătoarea aia mică și albă de decibeli, deși nu putea fi la pusă la curent cu noile reguli, era băgată în priză când auzea ușa de la intrare. Lătra, frățică, de zici că avea ușa atașată de cârcă. O auzea de oriunde ar fi fost dosită, așa că singura soluție era să o scot pe holul blocului. De fiecare dată când veneau ai mei acasă, mă năpusteam pe bietul câine și o căram afară, ca să latre acolo cât o țin bateriile. Ai mei dădeau mesaje pe whatsup: “Suntem jos. Scoți câinele?” De atâtea ori s-a scris mesajul cu “suntem jos”, încât Dani și-l salvase default în telefon, iar mama începuse să devina creativă, trimițându-mi un: “Julieto, suntem în fața balconului. Ieși?”. Uite așa am terorizat eu o casă întreagă, 3 adulți și un câine, timp de 5 luni.

    Când am plecat înapoi la București, mama mi-a spus pe un ton foarte serios: Ioana, acuma că pleci, îți spun ce-o să fac (eu mă gândeam că îmi zice că o să mă sune, că o să-i fie dor.. că ăsta micu… blabla)…. o să trântesc toate ușile. O să deschid toate geamurile și o să le închid la loc. O să fac cafea toată ziua, la filtru, în bucătărie, o să dau toate televizoarele la maxim, o să merg încălțată prin casă, pe tocuri, nu cu papuci și o să las toate muștele să intre, ca să latre Fifi până răgușește. M-a bufnit râsul. Da’ m-am abținut. Eram cu copilul în brațe și… ghici ce, dormea. Duhhh, ce credeați!? 🙂