Cui i-e frică de eșec? Eșec în dragoste, eșec la școală sau în carieră. Eșecul este Bau-Bau-ul oamenilor mari. Ți-e frică să nu greșești, să nu ratezi, să nu te faci de râs, pentru că asta înseamnă o imagine proastă a ta despre tine și o imagine proastă a ta în fața celorlalți. Așa am fost crescuți, să ne fie frică de eșec, să ne fie rușine, să ne temem despre ce spune el despre noi. Nimănui nu-i place, până la urmă, să trăiască cu sentimentul că nu a reușit, așa că – de cele mai multe ori – în loc să ne corectăm și să încercăm din nou, să ne măsurăm puterile și să ne luăm iar la trântă cu viața, fugim de eșec capitulând, nu mai încercăm nimic.
Nu ne mai expunem, nu ne mai asumăm riscuri, nu mai ieșim din zona noastră de confort. Nu ne mai lăsăm vulnerabili unei eventuale suferințe, în cazul în care nu vom reuși ce ne-am propus. Dar mai învățăm vreodată ceva nou în felul ăsta? Eu zic că nu. Eșecul face parte din viață și, dacă n-ar fi el, am rămâne la fel, pentru totdeauna. N-am mai evolua.
Copiii învață prin încercări și greșeli. Așa reușesc să meargă de-a bușilea, apoi în picioare, tot așa învață să și vorbească și tot așa reușesc să deslușească ce-i cu lumea asta în care sunt proaspăt debarcați. Ce-ar fi să se oprească din încercări, de teama eșecului?! Mai bine nu încerc să stau drept și să mă țin cu mânuțele de marginea patului, fiindcă dacă n-o să reușesc să stau în picioare, mă fac de râs! Ia să nu mai încerc să spun niciun cuvânt, pentru că mi-e frică să nu-l spun greșit! E absurd, nu?Dar prichindeii aceștia drăgălași sunt ca o foaie albă de hârtie, nu știu ce este rușinea, nici frica, n-au niciuna din temerile noastre absurde, care ajung să ne limiteze ca adulți. Sunt mici, iubitori, încrezători și imaculați. Nu știu încă nimic despre lumea care îi înconjoară, acum o descoperă, acum învață și nu le e frică să încerce lucruri noi. Stă în legea firii să fie așa.
Și nici nouă, ca adulți, când îi privim pe ei, nu ni se pare nimic în neregulă cu faptul că primele o mie de ori când încearcă să meargă – eșuează. E normal. Îi privim cu înțelegere, îi încurajăm să continue să încerce, îi susținem. Bun, păi și atunci în ce punct al existenței noastre încetăm să-i mai privim sau să fim priviți cu ochi buni atunci când încercăm ceva și nu reușim din prima? E acceptabil pentru un bebeluș, e acceptabil pentru un copilaș dar, la un moment dat, pe măsură ce creștem și devenim adulți – eșecul devine inacceptabil. Și în ochii noștri, și în ochii altora. De ce? Este unica modalitate de a învăța lucruri noi, este felul în care am învățat să facem primii pași în viață, la propriu. Prin încercări și greșeli.
Eșecul nu spune despre tine că nu ești bun, ca un verdict final cu care vei rămâne lipit pe frunte până la sfârșitul timpului, nu te definește ca persoană, ci te arată pe tine, într-un anumit moment din timp. „Nu ești suficient de bun acum ca să faci asta, te pregătești până când vei fi.” Eșecul nu spune despre tine că ești o rușine sau că ești incapabil. Spune „acum ai încercat și n-ai reușit” și este mai bine – mult mai bine, de un milion de ori mai bine – decât „n-am încercat deloc”.
A eșua în ceva nu este un dezastru. Dezastru este când renunți. Când încetezi să mai încerci, să-ți asumi riscuri, să faci mai mult, să vrei mai mult. Ai eșuat, învață din asta și încearcă din nou! Și din nou! În asta stă adevărata putere, zic eu, a unui om care reușește. Este puterea de a te ridica de jos, de a da cu basca de pământ și de a spune în gura mare… nu: „Asta mi-a trebuit. Naiba mai încearcă data viitoare!”… ci: „La naiba! O sa încerc până când reușesc!”
